Autonomie, independență și bazele instabilității regionale

În decursul ultimelor câteva săptămâni au avut loc mai multe referendumuri pentru independență. Populații cu un statut relativ autonom, dar parte constituentă a altor state, au ieșit la vot pentru a-și cere independența, cu alte cuvinte dreptul la un stat propriu. Acesta este cazul catalanilor, care doresc să iasă de sub autoritatea guvernului spaniol, dar și al kurzilor, care își urmează din nou vechiul ideal al unui Kurdistan liber, provocând în schimb autoritatea Bagdadului.

Deși din punct de vedere moral, ca și din perspectiva dreptului internațional, astfel de inițiative se pot bucura de o anumită legitimate, ele ridică noi provocări în arealul geografic din care fac parte. Dreptul internațional prevede dreptul popoarelor la autodeterminare. Concomitent, normele etice care predomină în rândul comunității internaționale și care-și au originea în primăvara națiunilor, în idealurile revoluțiilor franceză și americană, par să îndreptățească astfel de porniri. Pe de altă parte gândirea geostrategică și reacțiile care au înconjurat cererile pentru independență nu fac decât să ne confirme modul în care idealul unui Kurdistan liber, ori a Cataloniei libere, deschid calea spre noi surse de conflict și instabilitate regională.

Dosarul catalan: un conflict de interese

Dorința de independență a catalanilor nu reprezintă ceva nou, din contră, istoria recentă a Spaniei este profund afectată de influențele acestui conflict între autoritatea Madridului și cea a Barcelonei. O scurtă incursiune în această istorie ne aduce aminte de organizația teroristă ETA și multitudinea de atentate comise pentru a presa autoritățile spaniole să renunțe la pretențiile lor asupra teritoriului catalan. Acceptarea unui statut de autonomie regională a fost compromisul politic găsit în vederea stopării unui conflict nesfârșit între ETA și autoritățile spaniole, cu multiple victime în rândul populației civile, iar pentru o perioadă acest compromis a funcționat, gradul de autonomie evoluând în mod gradual.

Factori multipli precum criza financiar-economică și animozitățile istorice s-au metamorfozat pentru a reanima dorinț de independență a populației basce. Rezultatele referendumului pentru independența Cataloniei, chiar și cu încercările de stopare din partea autorităților spaniole, arată că dorința de independență este puternică în rândul populației. Mai mult, ordinele venite din partea guvernului central nu au fost duse pe deplin la îndeplinirile, forțele de ordin locale și regionale refuzând să dea ascultare acestora dintâi. Imaginea deprinsă din această poveste este cea a unui guvern care reprimă un drept cetățenilor săi, legitimând cauza acestora din urmă prin gestionarea eronată a situației.

Însă guvernul spaniol nu poate renunța cu ușurință la acest teritoriu. Vorbind în termeni strict legal, referendumul pentru independență reprezintă un act neconstituțional, oferind un precedent negativ în ceea ce privește respectarea și protejarea constituției spaniole. Economic, Barcelona și regiunea acesteia reprezintă cea mai prosperă parte a Spaniei, susținând restul țării prin resursele proprii și capacitatea de producție. Politic, succesul acestui referendum ar putea reprezenta o lovitură de grație pentru acei oameni politici care vor rămâne în memoria colectivă drept cei ce au patronat destrămarea Spaniei.

Complicații există și la nivel european, unde această ruptură ridică două probleme diferite. Pe de o parte, statutul Cataloniei în cadrul UE. Guvernul spaniol a respins deja posibilitatea menținerii statului de membru pentru o Catalonie separată de restul Spaniei. Pe de altă parte, discutăm despre precedentul oferit pentru alte cazuri similare de pe teritoriul european (iar acestea abundă), orice succes al referendumului și acceptare a sa, fie și tacită, legitimând cauze autonomiste și separatiste precum cea a secuilor din România, rușilor din Crimeea, scoțienilor din Marea Britanie și așa mai departe.

Dilema geopolitică a Kurdistanului

La rândul lor, kurzii își cer independența pe teritoriul Irakului. Bucurându-se până recent de o autonomie regională, ascensiunea organizației Stat Islamic, haosul care a cuprins Orientul Mijlociu și slăbiciunile interne ale Siriei, Irakului sau Turciei, oferă astăzi posibilitatea unor forțe kurde tot mai bine înarmate să-și urmărească propriul obiectiv, acela al edificării unui stat propriu. Din ordine haos și din haos o nouă ordine, sună un vechi dicton. Ori exact asta este perspectiva ce va acompania viitorului regiunii pentru următorii ani. După o lungă perioadă de haos și instabilitate cronică, diferiți actori regionali vor folosi slăbiciunile puterilor din zonă pentru a-și ridica propria ordine.

Problema kurzilor rămâne totuși puțin mai complicată. Deși aceștia reprezintă aliați indispensabili în lupta împotriva Statului Islamic și se bucură de un momentum oportun, faptul că populația kurdă este răsfirată pe teritoriul mai multor state din Orientul Mijlociu face din perspectiva unui stat kurd o veritabilă amenințare la securitatea teritorială a acestora. Turcia, Siria, Iran și Irak sunt țări care, deopotrivă, au o semnificativă minoritate kurdă. Edificarea unui stat kurd pe teritoriul Irakului ar reprezenta un punct de plecare pentru kurzii din Turcia, Siria sau Iran, care se pot alătura acestuia. Ar fi o nouă piese în jocul de șah al Orientului Mijlociu, una lipsită de aliați, dar înconjurată de dușmani.

Vorbim, de fapt, despre o situație similară cu a Israelului. Orice stat kurd s-ar confrunta de la început cu opoziția țărilor vecine. Existența acestuia nu s-ar bucura de o recunoaștere echivocă, ci ar depinde doar de capacitatea pentru a-și proteja granițele proprii prin puterea armelor ori sprijinul american. Lucru dificil dacă ne gândim la importanța geostrategică a relației SUA-Turcia în cadrul NATO, diplomația americană respingând deja perspectivele pentru consolidarea unui stat kurd în Orientul Mijlociu.

Chiar și așa, kurzii își doresc o țară proprie. O dorință legitimă, dar care se confruntă cu multiple probleme. Această perspectivă nu este încurajată de realitatea geopolitică de pe teren, reprezentând sursa unor tensiuni și conflicte viitoare într-o regiune deja instabilă. Pentru kurzi ar fi dificil să-și mențină propriul stat, iar pentru vecinii acestora ar fi dificil să accepte o astfel de realitate, văzându-și propriul teritoriu amenințat.

Concluzii

Așadar, cele mai recente cazuri pe care le avem la îndemână par să fie legitimate din unele puncte de vedere, în special cel al moralismului politic. Însă lumea relațiilor internaționale pare să fie mai degrabă o lume amoală decât una morală. Relațiile de putere sunt cele care contează, implicit interesele de natură geostrategică. Ori, din acest punct de vedere, mișcările pentru independență și autonomie par să reprezinte mai degrabă o sursă de instabilitate. Gestionarea acestora în cadrul platformelor de securitate internațională și regională trebuie să aibă în vedere atât latura morală, dar și cea strategică. Implicațiile de al doilea ordin sunt cele care contează prin impactul avut asupra păcii, stabilității și vieții oamenilor obișnuiți.

Crimeea și Scoția reprezintă alte cazuri care încă stau sub semnul întrebării, deși primul pare să fie un fapt împlinit. Chiar și așa, vedem în Ucraina cum nici unul dintre actori nu este dispus să accepte pe depline noile realități, Crimeea devenind o sursă de conflict în interiorul Ucrainei și o sursă de tensiune la nivel regional, alimentând o nouă cursă a înarmărilor. Cazul României în ceea ce privește Ținutul Secuiesc este unul mai fericit, absența autonomiei face din independență un pas mult prea îndepărtat, însă dobândirea acesteia ar putea ridica alte perspective pe termen lung, deopotrivă cu apariția oricărui precedent care să încurajeze cererile cetățenilor români de etnie maghiară pentru autonomie, recte independență.

Este și motivul pentru care Bucureștiul trebuie să se opună în mod clar oricărei inițitative de autonomie sau independență la nivelul relațiilor internaționale. Orice astfel de precedent reprezintă un pas periculos pentru interesele de securitate al țării noastre. Derapajele naționaliste care pot încuraja clivajele dintre români și maghiari trebuie evitate, iar drepturile egale asigurate. În sfârșit, comunitatea internațională trebuie să urmărească răul cel mai mic și nu un bine utopic, care ar rezulta într-un rău mai mare, preferând stabilitatea în locul schimbărilor bruște și al conflictelor regionale.

Anunțuri

Adevărata miză a redefinirii familiei

Zilele astea spațiul public a fost umplut din nou de subiectul redefinirii familiei și căsătoriei în termeni religioși. O inițiativă a coaliției pentru familie (și alte asociații legat de BOR) care vizează redefinirea familiei în conformitate cu valorile specifice credinței creștin-ortodoxe și anume drept rezultatul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Această inițiativă a reușit să adune un număr oarecare de susținători și atenție din partea presei, dar oamenii par să omită cu bună știință sau din ignoranță adevărată miză a subiectului în cauză, atât pentru BOR, cât și pentru opozanții acestei instituții perimate.
Care este această miză ? Abordând problema dintr-o perspectivă realistă (de obicei aplicată în sfera relațiilor internaționale) și pe baza teoriei jocurilor (un câștig pentru altul este o pierdere pentru mine) putem spune că cuplurile de același sex nu afectează cu nimic viața zilnică a creștinului ortodox ori a bisericii. Se poate spune că astfel de cupluri nu sunt conforme cu legile morale ale religiei creștine (discutabil în funcție de cum ne raportăm la Vechiul Testament), dar aceste legi sunt aplicabile doar în cadrul cultului creștin și nicidecum în spațiul public. Cel puțin într-un stat care se definește prin neutralitatea sa față de religie și prin legi distincte de cele religioase.
Aici este și problema. Inițiativa BOR de redefinire a familiei ține de un conflict mai vechi. Conflictul dintre dorința Bisericii Ortodoxe Române de a deține putere și influență în societate, pe de o parte și dorința forțelor seculariste de a evita acest scenariu, pe de alta, menținând astfel separația dintre biserică și stat, dintre morala religioasă și legile aplicate în spațiul public.
Știm că în ultimii ani Biserica Ortodoxă a pierdut foarte mult din influența ei inițială (sondajele INSCOP sunt relevante în acest sens). Separația dintre biserică și stat nu a priit intereselor celei dintâi, limitând numărul de adepți, influența publică și implicit capacitatea de satisfacere a intereselor proprii pe plan financiar și politic. Ce se încearcă acum nu este altceva decât un efort pentru a demonstra că BOR ca și instituție are forță, are putere, că poate determina o bună parte din cetățeni la acțiune (întâmplător aceștia au și drept de vot), că poate să-și impună valorile proprii în spațiul public.
Redefinind căsătoria după criteriile moralității religioase Biserica Ortodoxă Română ar reuși să modifice Constituția, legea fundamentală a statului și să-și implementeze propriile valori drept legi ale cetății. Ar da astfel o lovitură ideii de stat laic/secular, de neutralitate față de culte, impunând statului nici mai mult nici mai puțin decât oficializarea propriilor norme.
Din acest punct de vedere susținerea comunității LGBT nu se limitează doar la câteva drepturi fundamentale, precum cel de a întemeia o familie, ci și la limitarea puterii religioase, a influenței acesteia în viața statului. Întrebarea reală este cum vrem să arate România de mâine. Vrem să fim un stat secular în care fiecare își poate desfășura viața în conformitate cu propriile valori cât timp nu aduce atingere libertății și vieții semenilor săi ? Sau vrem o țară condusă de o simbioză cler-clasă politică în care biserica ortodoxă își redobândește puterea în stat și valorile ei sunt impuse altor cetățeni care nu au nici o treabă cu ele ? O întrebare la care merită să cugetăm.
Suntem deci pregătiți să ne trăim viața după precepte religioase cu o biserică militantă pregătită să ne dea în cap dacă mergem duminică la biserică ? Dacă avem o viață sexuală în afara căsătoriei sau dacă nu începem dimineața prin a mânca anafură ?
În încheiere am să-mi adaug opinia proprie cu privire la căsătoria dintre persoane de același sex. Voi folosi aici un text pe care l-am publicat și pe Facebook și care rezumă problema argumentelor celor care contestă acest drept:
”Privitor la căsătorie. Căsătoria este o construcție socială. O unealtă pentru conveniență, legată de diferite percepții sociale de unde derivă și diferite norme, reguli și noțiuni privind instituția căsătoriei, respectiv a familiei.Nu este o instituție religioasă. Antropologic vorbind precede religia și se redefinește cu trecerea timpului. Dacă era o instituție religioasă ateii nu s-ar putea căsători. Dar pot să o facă prin intermediul oficializării acesteia de către singura autoritate reală, cea a statului.

Dacă era o instituție construită în primul rând pentru a crește copii atunci oamenii sterili nu s-ar putea căsători, dar o pot face.

Din acest punct de vedere nu există nici un argument solid împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex. Toate argumentele de natură homofobă tind să aibă inconsistențe logice și ceva denumit ”double standards”, iar încercarea de a defini căsătoria și instituția familiei pe criterii religioase este la rândul ei perimată.”

Idolii și nevoia de sens

Unul din personajele mele favorite, Dr. House, spunea într-un episod al serialul cu același nume că evoluția nu merge înapoi, doar înainte. Într-adevăr, putem adăuga trăsături și caracteristici naturii umane, dar nu le putem alunga pe cele precedente. Pornirile noastre primitive sunt acolo. Acoperite, dar prezente. Printre ele se numără și nevoie de sens, de identitate, specifică omului pierdut în acest deșert existențial.

Toți oamenii au o nevoie de a intra în contact cu divinul. Prin divin înțelegem în primul rând ceva superior propriei persoane. Idoli. Fie că ne referim la zei, la idei, la indivizi carismatici, personaje ficționale sau construcții sociale, aceștia sunt idolii de care ființa umană are adesea nevoie pentru a-și ameliora propria individualitate și a găsi un sens pentru sine. Un motiv, un scop al existenței care poate totodată ameliora realitatea lipsită de sens.

Această nevoie pare să fie adânc înrădăcinată și reușesc să o văd cu multe ocazii. La un meci de fotbal, la o manifestare naționalistă, la o adunare religioasă în care oamenii își satisfac nevoia de sacru, de absolut și de frumos cu un ”placebo al maselor” (nicidecum opiu).  Este o nevoie prezente la cele mai diverse categorii. Persoane inteligente și simple deopotrivă caută un scop al existenței și de multe ori urmăresc să-i ofere un caracter absolut.

Nevoia noastră pleacă din câteva porniri primitive. Am evoluat ca parte a unei comunități prin intermediul căreia dobândeam o oarecare securitate a vieții. Apartenența și identitatea erau și sunt caracteristici ale comunității după care fiecare om tânjește, chiar și astăzi. Am evoluat găsind tipare în tot ce mișca (și nu numai), fiind un procedeu util pentru propria supraviețuire. Și astăzi încă mai căutăm tipare dătătoare de sens, aceleași care au dat naștere diferitelor religii ca și prime încercări de a explica lumea și a satisface nevoile noastre.

Politicienii au învățat mai târziu să folosească aceste porniri intrinseci. În special odată cu începuturile modernității și decăderea religiei creștine în arealul civilizațional european. Oamenii au primit acei noi idoli de care aveau nevoie și care țineau societatea strâns unită. Element necesar din punct de vedere geopolitic pentru orice comunitate terestră (opusă celei maritime), pusă permanent în fața unor amenințări existențiale. Idolii aceștia erau fie statul național, fie clasa socială, fie ideologia revoluționară a epocii sau, în anumite momente, liderul carismatic transformat în semizeu sau arhetip ce întruchipează esența unei ideologii sau a unei națiuni. Jung a dezvoltat cel mai bine acest concept vorbind despre arhetipul odinistic întruchipat de Adolf Hitler pentru poporul german.

Nici Dostoievski nu a ezitat să prezintă această trăsătură a condiției umane într-un capitol din cartea sa, Frații Karamazov, intitulat ”Marele Inchizitor”. O poveste în care un inchizitor medieval vorbește despre nevoile omului simplu. O pâine, un individ care să-i spună ce să facă și care să-i ofere sens. Dă-i asta și omul o să fie fericit în iluzia sa, în închisoarea propriei minți. Cu excepția arhetipului prometeic aflat în căutarea cunoașterii, dar veșnic pedepsit pentru îndrăzneala sa.

Doar că în lumea modernității lichide descrise de Zygmunt Bauman această nevoie se ciocnește de anumite probleme. În principiu caracterul tot mai relativ al valorilor și identităților, transformate de către fenomene precum accesul tot mai mare la informație și globalizarea continuă (economică, politică, tehnologică, etc.). Omogenitatea socială dispare, la fel și valorile ori trăsăturilor absolute. Amurgul idolilor descris de Nietzsche are parțial loc, doar că există și o reacție la această realitate.

Dacă mulți oameni aleg să-și găsească noi idoli în cultura populară, alții răbufnesc cu totul împotriva modernității sau mai bine zis a post-modernității. Încearcă să apeleze la idolii trecutului, alimentând astfel fantome precum naționalismul și religiozitatea, deseori legate una de alta ca și reacție la lumea globalizării și relativității generale. Dacă o cultură globală se naște datorită interdependenței economice și internetului, a vânzării bunurilor peste tot în lume și a dominației culturale americane, concomitent se ivește o reacție de refugiu în naționalism și în valorile ancestrale pentru a salva idolii, identitățile și sensurile pe care acestea ni le ofereau.

A fi un individ liber este greu. Înseamnă a te debarasa de majoritatea lucrurilor care-ți oferă sens și confort emoțional. Înseamnă a-ți găsi un sens pe baza propriilor puteri și capacități intelectuale. Lucru de care nu toți oamenii se bucură în egală măsură. Este mai comod să-i lași pe alții să-ți ofere asta. Este mai ușor să aduci ofrande zeilor de ieri și de azi. Dar asta nu va schimba realitățile lumii de astăzi și nici direcția în care pare că ne îndreptăm. Doar dacă unul din acești zei nu poate să producă o dispariție a inovației tehnologice care depășește granițele. Geografice și culturale. Acum ca și în secolele 19-20 omul poate să aleagă dacă să fie liber ca persoană, ca individ, sau prizonier al propriilor sale creații.

 

Cine se bucură de Brexit ?

Trăim un moment istoric. Prima dată în istoria relativ scurtă a Uniunii Europene când o țară a decis să abandoneze acest proiect invocând articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Mă rog, momentan nu a decis nimic. Doar cetățenii Marii Britanie și-au exprimat opinia pentru a părăsi UE într-un referendum consultativ fără nici o obligație legală. Dar din acest moment orice încercare de a ignora referendumul devine un gest de sinucidere politică.

Multe întrebări se ridică. Rezultatul este de natură să afecteze atât Marea Britanie, cât și Uniunea Europeană. Pe multe căi, pozitive și negative deopotrivă. Pentru UE cel mai important aspect ține de precedentul care ia naștere și o posibilă contagiune printre țările UE. Din fericire geografia și istoria țărilor de pe continent diferă mult de situația Marii Britanii care, de-a lungul istoriei, s-a izolat constant de problemele Europei. Pentru Marea Britanie se ivesc serioase semne de întrebare privind clivajele care au ieșit la suprafață cu ocazia acestui referendum. Scoțienii se pregătesc să iasă din Regatul Unit pentru a rămâne în UE și de data asta scenariul Scotquit devine foarte probabil. Tinerii au votat pentru UE, în timp ce bătrânii și oamenii cu o educație scăzută, în principiu clasa muncitoare, a optat pentru a părăsi UE și a ”rezolva” astfel o presupusă problemă a imigrației.

Despre posibilele consecințe ale unui Brexit am scris într-un articol anterior. Nu am să stăruiesc asupra subiectului. Asta deși sunt multe lucruri de adăugat. În principiu sper ca UE să înțeleagă nevoia de reformă internă și afirmare externă ca soluție la vulnerabilitățile cu care se confruntă. În schimb vreau să abordez alt subiect. Dacă la Londra și la Bruxelles se ivesc griji cu privire la gestionarea situației, în alte părți se bea șampanie sau vodcă, după caz. Se ridică întrebarea: cine se bucură de Brexit ?

Cu siguranță că primul nume care ne vine în minte este cel al Federației Ruse și al elitei conducătoare, în frunte cu fostul ofițer KGB (specializat deci în arta complexă a subversiunii) Vladimir Putin. Marea Britanie rămâne un stat membru NATO. Așa că implicațiile securitare sunt relativ reduse, ridicând probleme doar pe partea de securitate politică și economică a Uniunii ca întreg. Dar tocmai astfel de probleme sunt de natură a-l bucura pe conducătorul autoritar de la Kremlin.

În primul rând deoarece UE s-a dovedit o provocare pentru ”interesele” de politică externă și securitate ale Federației Ruse. Așa cum le percepe elita conducătoare și o populație îndoctrinată. Forța economică a Uniunii Europene este cea care a sancționat Rusia prin importante mijloace economice atunci când aceasta s-a decis să invadeze Ucraina. Din acest punct de vedere orice lovitură adusă proiectului european este un câștig pentru Rusia, cu atât mai mult cu cât ridică probleme de instabilitate economică și parteneriatele cu Rusia redevin atrăgătoare, dar și instabilitatea politică poate genera un avânt forțelor naționaliste, în principiu asociate Moscovei și susținute de aceasta, care să vulnerabilizeze poziția de negociere a Uniunii Europene.

În al doilea rând deoarece Marea Britanie reprezenta un pol de putere aparte în cadrul UE. Fără aceasta construcția europeană rămâne dominată de influența economică și politică a celor două mari puteri europene, Germania și Franța, ambele manifestând o disponibilitate de compromis cu Federația Rusă. Îndeosebi prin ministrul de externe al Germaniei, dl. Steinmeier și fostul președinte francez (cu șanse destul de mari în a-și recăpăta poziția), dl. Sarkozy. Dacă Marea Britanie acționa ca o portavoce a SUA în cadrul UE și un prieten al țărilor din Europa de Est, acum Polonia și România ocupă o poziție privilegiată (de care sper că vom profita) în raport cu SUA prin apartenența la UE.

Teza este veche și cunoscută. Propusă prima dată în lucrările lui Alexander Dughin, interesul național al Rusiei este prezentat drept o dezbinare pe baze subversive a Europei, o disociere a ei de Statele Unite și o susținere constantă a formațiunilor naționaliste. Bucuria este dublată și de modul în care un Brexit ar corespunde, de facto, viziunii despre lume a Rusiei. O lume a statelor dezbinate, a interesului național în termeni de putere și a conflictului. O lume în care Rusia sigur ar avea avantajele sale.

Bucuria aceasta nu este doar a Rusiei. Internetul este o sursă inestimabilă de informații. Unele false, unele adevărate. Unele irelevante, altele relevante. Dar multe. Tot navigând am găsit câteva știri interesante cu privire la comunicate ale ISIL în care se prezintă o aprobare a Brexit-ului și mai ales a modului în care aceasta mișcare scutură stabilitatea economică europeană. Până la urmă este unul din scopurile urmărite de ISIL, ca prin atacuri teroriste să slăbească solidaritatea țărilor occidentale. Într-un alt articol am prezentat terorismul drept o amenințare existențială pentru viitorul UE. Alături de criza refugiaților. Iată și de ce.

Probabil că și China se bucură. Deși cu oarecare indiferență. Rezultatul deschide noi oportunități pe piață. În special dacă statele UE s-ar decide să sancționeze Marea Britanie pentru a preveni o propagare a curentului.

În schimb sunt destui cei care nu se bucură. În primul rând cetățenii britanici. Sau o bună parte dintre ei. Statistic vorbind nu se bucură cei educați, tinerii, populațiile din Scoția și Irlanda de Nord, cetățenii europeni ce locuiesc pe teritoriul Marii Britanii. Pentru aceștia din urmă găsesc imperativă negocierea unor tratate clare și oportune cu Marea Britanie, având în vederea siguranța lor. Nu se bucură nici țările UE, evident. Noi românii nici atât (estul Europei având de profitat de pe urma liberei circulații), dar nici măcar americanii care, iată, și-au pierdut o voce importantă în cadrul UE.

Asta e. Dacă în Ucraina oamenii mor pentru dreptul de a intra în UE și în NATO, în perfidul Albion populismul și ignoranța își spun cuvântul. Ignoranța față de imaginea de ansamblu și modul în care un Brexit afectează nu doar ordinea internațională sau viitorul UE, ci mai ales interesele și puterea în termeni de influență a Regatului Unit. Poate chiar și denumirea de regat unit devină învechită. Asta ținând cont că liderii politici ai Scoției au ales să vorbească despre un nou referendum cu drapelul UE și cel scoțian lângă, dar fără cel britanic.

Apropo. Ce urmează pentru britanici ? S-au lăsat ghidați de teamă și populism. Mai departe ? Nigel Farage chiar nu are nici o viziune pentru Marea Britanie în afară de ieșirea din UE și respingerea imigranților. Bine, i se face loc lui Boris pentru funcția de premier. Boris, ce nume adecvat. Dar pentru noi ? Ne eliberăm de o țară privilegiată, de un veșnic gică-contra. Procesul de integrare poate să meargă mai departe, ar spune câțiva. Deși ignoră aparent țări precum Ungaria sau Polonia. Poate ar fi timpul să punem în discuție și deficitul de democrație la nivelul instituțiilor UE și nevoia consolidării unei identități europene.

Privilegii de clasă în România sec. XXI

third-world-class-pyramid-220x180

Corupția și lupta justiției împotriva acesteia reprezintă realități bine cunoscute ale societății românești. Primul este un fenomen cu care ne confruntăm de moarte multă vreme, iar eforturile justiției pentru a combate sau cel puțin a reduce corupția sunt relativ recente, fiind legate de implicațiile corupției pentru securitatea națională și sprijinul acordat instituțiilor de justiție din partea unor parteneri străini.

În acest sens lupta împotriva corupției se ciocnește constant de piedici. Mai ales când vine vorba de clasa politică. Una din piedicile tot mai evidente este și conceptul de imunitate parlamentară. Faptul că un parlamentar poate să scape de presiunea unor instituții precum DNA (spre deosebire de un simplu cetățean) ridică serioase semne de întrebare cu privire la potențialul acestor eforturi, dar și cu privire la inegalitatea socială de pe plaiurile mioritice. În plin secol XXI ai impresia că societatea este în continuare împărțită în clase distincte și fiecare dintre aceste își urmărește propriile interese, defavorizându-le pe altele.

Această viziuni este specifică conflictualismului și teoriei marxiste din sfera sociologiei, respectiv a economiei. Pentru Marx mișcările tectonice ale societății se regăsesc în diferența dintre clase și lupta fiecăreia pentru satisfacerea propriilor interese. Inegalitățile sociale (dar și de altă natură) sunt o realitate a lumii în care trăim. Cu atât mai mult cu cât toți oamenii sunt diferiți și inegali prin însăși natura lor. Dar tendința generală peste tot în lume este de reducere a unei astfel de condiții și de diminuare a diferențelor dintre clase.

Țara noastră dragă pare să facă totuși excepție. Folosind un serie de scuze sofiste parlamentarii, teoretic reprezentanți ai cetățenilor, își canalizează eforturile pentru a-și proteja propriile interese. Principalele legi care par să treacă prin Camera Deputaților (atunci când aceștia sunt prezenți la serviciu) servesc mai degrabă lor decât populației. Imaginea de ansamblu este a unei clase aparte, care se bucură de puteri speciale și își acordă singură privilegii în raport cu restul populației.

Bunăoară Parlamentul României a dovedit că seamănă cu o Cosa Nostra veritabilă. Prea des auzim cum parlamentari urmăriți de către DNA sunt protejați prin vot de colegii lor. Tribalismul instituției parlamentare iese în evidență, iar mâna organelor de justiției ajunge să fie adesea legată. Parlamentarii își întrețin privilegiul imunității parlamentare, asta deși mai nici un cetățean nu agreează acest lucru. O fac să se protejeze. Păcat că un jurnalist sau un cetățean obișnuit nu se bucură de același privilegiu, fiind vulnerabil în fața unei justiții aparent ”corupte” (dacă ne luăm după premisa deputaților și senatorilor).

Titus Corlățean, ministrul de externe responsabil pentru dezastrul voturilor din Diaspora, este cel mai recent exemplu. Dar Parlamentul nu se limitează la imunitate. Modul în care creează legi favorabil propriei clase (fiindcă par să devină o clasă aparte) este vizibil și în proiecte de lege care vizează salarii, indemnizații sau pensii aparte pentru parlamentari. Ori, ceva mai recent, angajarea rudelor la Parlament, defavorizând astfel ideea de competiție și meritocrație.

În plin secol XXI trăim sub zodia conflictualismului. Dacă diferențele dintre clase par a se diminua peste tot în lume, îndeosebi datorită internetului, educației publice și accesului tot mai mare la informație, România conservă vechi obiceiuri. Moșierul rămâne moșier, chiar dacă poartă costum și se erijează în reprezentant al poporului, iar un vot al colegilor poate să-l salveze de o acțiune a justiției, asta în timp ce un cetățean obișnuit poate să fie aruncat după gratii oricând, pe drept sau nu.

Consecințele nu au cum să fie faste pentru parlamentari. Ori pentru clasa politică. Astfel de realități alimentează retorica populistă și apariția de noi partidulețe. Mai rău este că (alături de toate procesele aflate pe rol) diminuează încrederea populației în cei care ar trebui să-i reprezinte și să servească drept fundament al vieții democratice în polis. Lipsa de legitimitate a Parlamentului este cel mai bine reflectată de sondajele existente.

Parlamentarii sunt parlamentari în lipsă de alternative. Oamenii nu au încredere în ei și nici în instituția unde lucrează. Nu au încredere din prostie, ci datorită realității pe care o văd. A faptului că legile trecute prin parlament tind să favorizeze o clasă anume și prea rar răspund nevoilor populației. A faptului că majoritatea reprezentanților poporului sfârșesc drept urmăriți sau condamnați penali. Ce legitimitate poți obține astfel ? Ce acțiuni concrete poți demara neavând încrederea populației pe care teoretic o reprezinți ?

Și în mod destul de ciudat nu am norocul de a găsi cetățeni care sunt de acord cu imunitatea parlamentară. Doar aceia care lucrează în cadrul acestei instituții. Din nou se afirmă tribalismul chiar și dacă la nivel micro.

Urzitorii la tron

c9lzmv4d3mgzpnyntz7s

Îmi place Game of Thrones. Alături de Criminal Minds, House of Cards și Homeland este unul din serialele mele favorite. Asta pentru că are un ingredient care mă atrage de fiecare dată. Intriga politică. Orice se întâmplă în acest univers paralel are corespondent în realitatea politică. Este un exercițiu bun al imaginației în materie de forecasting. Dar și o sursă bună de inspirație prin prisma personajelor.

Păcat că de obicei personajele cele mai interesante par să fie aproape uitate de către publicul larg. Toți sunt atrași de eroii aflați în prim-plan. Un Ion Nea sau o regină care urlă cam mult. M-am gândit că ar fi o idee interesantă să scot în evidență și personajele puțin mai complexe, mai inteligente, dar care nu ies în evidență și care totuși reușesc să-mi atragă interesul și admirația deopotrivă. Un personaj care în mod sigur nu se va regăsi în această listă este Ned Stark și nici cei ca el. Onorabil om, păcat că mult prea prost pentru putere.

Littlefinger-and-Ned-Stark

Petyr Baelish (aka Littlefinger)

Littlefinger este unul din cele mai inteligente personaje din Game of Thrones. Orice s-ar întâmpla reușește să se adapteze la circumstanțe diferite și să supraviețuiască de fiecare dată. Știe ce vrea și are o viziune pe termen lung despre cum să-și atingă obiectivele. Sau obiectivul, fiindcă de fapt este unul. Puterea. Pentru cei care au citit cartea motivațiile sale sunt relativ simple. Provine dintr-o familie cu prestigiu redus și știe că doar prin putere tradusă drept influență poate să obțină ceea ce vrea și să-și depășească condiția.

Nu este un personaj pozitiv, dar este foarte inteligent. Ceea ce pot respecta cu un nivel redus de admirație. Asta deoarece își urmărește doar propriile interese egoiste și este mai mult decât dispus să calce pe oricine și orice în picioare. Nu crede în construcția socială a regatului, în autoritatea coroanei ori a unor religii învechite. Doar în scara socială și în haos ca și mijloc prin care el însuși poate avansa. Ayn Rand ar fi mândră.

1416336387573.cached

Tywin Lannister

Tywin a fost unul din personajele mele favorite și unul din puținele a cărui moarte am regretat-o. Ca și ”godfather” al casei Lannister acesta s-a dovedit în permanență un bun strategic, un lider excelent, dar fără ambiția de a obține titluri sau prestigiu. Era interesat doar de supraviețuirea propriei familii, obiectiv pentru care (la fel ca și Littlefinger) ar fi făcut orice. Dilemele morale nu-l caracterizau, ci doar eficiența. Recurgând la orice mijloace care puteau favoriza interesele propriei case, fiind capabil să vadă imaginea de ansamblu și conexiunea dintre evenimente, tendințe și cu siguranță neinteresat de opinia altora ori de prea multă socializare. Un personaj pe gustul meu și un realist politic.

8WTEEsS

Roose Bolton

Un alt ”godfather” pragmatic. Roose Bolton nu era așa diferit de Tywin Lannister. Un lider capabil ghidat de simțul realist al supraviețuirii și mai mult decât pregătit pentru a folosi orice oportunitate. Mergea puțin mai departe, având și o oarecare pasiune pentru tortură. Cei care au citit cărțile știu mai bine. Serios, închis în sine și capabil să vadă the big picture, modul în care un eveniment poate afecta un altul, Roose Bolton este un alt personaj a cărui moarte am regretat-o. Se mai întâmplă când ești atent doar la imaginea de ansamblu și ignori detaliile. Tywin știe mai bine.

melisandre-game-of-thrones

Melisandre

În principiu detest fanaticii religioși. În realitate și în ficțiune. Abia aștept să-l văd pe High Septon sfârtecat și pe toți adepții lui măcelăriți. E doar ficțiune, nu vă speriați. Dar pentru Melisandre fac o excepție. Este tipul de personaj care te atrage în mod inevitabil. Are intenții bune, acțiunile ei sunt determinate de o viziune pe termen lung și de o bună înțelegere a consecințelor în raport cu planurile proprii, fiind totodată suficient de pragmatică pentru a recurge la orice mijloace necesare în acest sens. Din personajele rămase în viață pare să aibă cel mai mult potențial și este foarte atrăgătoare. Bine, cel puțin când își poartă colierul. Un bărbat rămâne bărbat. Plus că pare să fie singura persoană conștientă de adevărata amenințare de dincolo de zid. Spre deosebire de republicanii care nici acum nu pricep ce-i cu încălzirea globală. Oops, am încurcat poveștile. 

tyron-lannister

Tyrion Lannister

Probabil cel mai bine citit personaj din Westeros, Tyrion este un erou al multor fani. Nu este un moralist și nici un erou din povești, călare pe cap alb și pregătit de luptă. În schimb are o conștiință proprie și intenții bune. Este inteligent și pragmatic cu o gândire strategică deja demonstrată. Spre deosebire de Ned Stark a înțeles cum se joacă în lupta pentru putere, neavând prea multe dileme privind concepte abstracte precum onoarea.

Un lider vizionar, Tyrion se gândește la viitor și caută mereu mijloace noi pentru a-și atinge scopurile. Asta când nu petrece într-un bar cu vreo femeie ușuratică. Dacă Daenerys va ajunge vreodată pe tron o să-i mulțumească lui Tyrion Lannister. Nu de alta, dar ea nu are habar cum să guverneze. Știe doar să conducă hoarde și să cucerească.

VarysPromoPosterSeason2

Lord Varys

Desigur, mi-am păstrat personajul favorit pentru final. Varys este un eunuc care se bucură de prea puțină atenție. Asta deși în cărți și în serial pare să fie mereu cu un pas (sau doi) înaintea tuturor. Varys îndeplinește rolul de master of whispers (un spymaster, cu alte cuvinte), având o vastă rețea de spionaj pe tot cuprinsul Westeros cât și în afară. Nimeni nu știe cu precizie ce vrea, dar din propriile sale cuvinte reiese că vrea pace, vrea un regat stabil și puternic în care cei puternici să nu fie prăduitori, un cuvânt la modă, pentru cei slabi. Thomas Hobbes ar fi mândru.

În acest sens Varys vrea o reinstaurare a Targaryenilor pe tron. Vrea să vadă micuțele case din Westeros înfrânte. Și acționează în acest sens. Destabilizând regatul pentru o invazie viitoare, ajutându-i pe cei care au scopuri similare cu ale sale, formând o ”frăție a inelului” în jurul lui Daenerys (da, tocmai l-am comparat cu Gandalf). Specific spionilor, Varys nu are scrupule. Doar intenții bune. It’s for children, he says. Lupta dintre el și Littlefinger e una din cele mai interesante intrigi, fiind lupta dintre haos și ordine. Francis Walshingham și-a găsit avatarul în Lord Varys. Este un personaj care promite foarte mult. Pe termen lung. E bine de știut că măcar un personaj din toate ”serves the realm, someone must”.

Besides, constructivistul din mine nu poate decât să aprecieze viziunea lui Varys asupra conceptului de putere. Este unul dintre puținii care înțeleg raportul dintre putere și percepție. Puterea unui rege, a unui om bogat ori a unui lider religios are o singură sursă reală. Percepția oamenilor. Ce vor considera aceștia mai important. Tradiția și legitimitate ori legea, banii și interesele proprii sau poate credința lor și voința zeilor.

Și acum nu știu de ce am ales titlul ăsta. În afară de Littlefinger nici unul din personajele menționate nu este într-atât de prost încât să fie obsedat de tron. Toți sunt suficient de inteligenți să înțeleagă că puterea adevărată nu are nici o legătură cu tronul. Din contră, tronul aduce doar multe primejdii. Întotdeauna este mai avantajos să stai în umbră.

Educația ca și resursă strategică

Road sign to  education and future

Road sign to education and future

Conceptul de grand strategy este unul des întâlnit în științele politice și studiile de securitate. Se referă în mare parte la mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni pentru atingerea unui anumit obiectiv bine definit pe termen lung. Ce legătură există între acest concept și educație ? Faptul că educația reprezintă una dintre resursele cele mai importante în cadrul unei societăți sau mai bine zis joacă rolul de generator al resurselor umane.

România în particular are anumite probleme în materie de educație. Deși educația este trecută ca și prioritate în strategia națională de apărare, ea continuă să funcționeze după criterii învechite și să dea rateuri. Cred că una din cauzele pentru această stare deplorabilă ține tocmai de absența unei gândiri strategice și a unei integrări a educației în conceptul de grand strategy al României. Asta dacă avem unul.

Educația are funcțiile sale sociale. În aceeași măsură are funcții și utilități de natură politică. Rolul ei a fost întotdeauna (cel puțin de când putem vorbi despre educația de masă) acela de a forma o anumită tipologie umană care să corespundă nevoilor unei societăți. Pentru ca ea să funcționeze în mod adecvat trebuie să știm care sunt aceste nevoi, ce tipologie vrem să formeze, ce obiective vrem să atingem pe termen lung și cum putem modela educația pentru a corespunde acestor obiective.

În acest sens se ivește o legătură între educație și securitate. Ea poate să fie securitizată fiindcă nevoile statului și ale societății depind de oamenii formați în procesul educațional. Putem spune că problema ține și de securitatea umană, de șansele unor oameni pentru a obține un loc de muncă, pentru a avea o viață sigură. Fie că ne referim la resurse umane pentru a îndeplini diferite activități, fie că ne referim la cetățeni responsabili capabili de gândire critică și care au o înțelegere minimă asupra politicului, a legii, a democrației și a lumii în care trăiesc.

Educația devine o prioritate strategică. O prioritate care necesită mai mult decât resurse. Necesită un scop, o identificare a rolului pe care-l joacă în viziunea strategică a statului și a societății românești. O reformă care să o actualizeze la nevoile și realitățile sociale specifice secolului pe care-l parcurgem, cât și realităților viitoare.

Cred că este un moment oportun pentru a ne pune câteva întrebări. Vedem că sistemul de învățământ nu dă roadele pe care le vrem de fapt. Care sunt prioritățile noastre ca stat, ce vrem să producă educația și cum trebuie să acționăm pentru a atinge aceste obiective ? Este o întrebare pe care decidenții politici de astăzi ar trebui să și-o pună pentru a răspunde nevoilor de mâine. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ne-am asumat un model de societate. Un regim democratic, o economie de piață, o identitate europeană și euroatlantică. Acestea fac parte din valorile pe care le considerăm demne a le proteja și pe care vrem, cel puțin la nivel teoretic, să le păstrăm pe termen lung. În acest sens rolul educației este să producă oameni adecvați modelului social de funcționare pe care l-am asumat și prin asta nevoilor noastre socio-economice și politice.

O societate democratică nu poate funcționa corespunzător fără cetățeni educați cu un oarecare spirit civic, cu spiritul responsabilității și cu o înțelegere a mecanismelor politice. Astfel încât atunci când vorbim despre învățământ educația civică ar trebui să capete o atenție sporită și un rol mult mai central în programa școlară.

O economie de piață are nevoie de oameni întreprinzători, dornici a-și asuma riscuri și cu gândire critică. Atât pentru locurile de muncă existente astăzi (care se axează tot mai mult pe tehnologie și muncă intelectuală) cât și pentru a forma astfel întreprinzători capabili să genereze la rândul lor locuri de muncă și creștere economică.

În sfârșit, identitatea europeană pe care ne-am asumat-o pare să meargă în contradicție cu modelul aproape naționalist pe care-l întâlnim în programa școlară pentru materii precum istoria. Unde sunt mărite diferite figuri aproape mitologice în lupta lor pentru suveranitatea neamului. Inevitabil mentalitățile care se formează în acest mod vor respinge aproape tot ce ține de integrarea europeană, educația trebuind să inoculeze ideea apartenenței la o identitate comună europeană. Adică la o mare civilizație culturală, ideologică și poate chiar spirituală.

Problemele din învățământ își au originea și în lipsa unui scop bine definit, a unei viziuni strategice. Momentan nu prea avem o idee (decidenții, nu noi) ce vrem să producă învățământul. Școala este lăsată să funcționeze în van, asta deși educația publică a fost întotdeauna o unealtă menită a produce tipologia umană de care societatea are nevoie, fiind astfel un instrument pentru conceptul de ”grand strategy” (mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni în vederea atingerii unui scop bine definit pe termen lung).

Noi ducem lipsă de ambele. De o viziune pentru educație și de o strategie statală pe termen lung care să ne coordoneze restul acțiunilor într-o direcție anume. Fiindcă dacă le-am avea am putea observa că școala trebuie să producă cetățeni responsabili cu gândire critică și spirit civic, necesari funcționării unui regim democratic. Indivizi cu inițiativă și imaginație. Necesari funcționării unei economii de piață și dacă tot vrem să fim o societate europeană am putea schimba puțin materia istorie pentru ca în locul mitologiei naționaliste să fie promovată identitatea comună europeană.

Dar na, greu cu strategia când decidenții au o viziune limitată doar la durata propriului mandat.

Pentru viitorul unei națiuni educația reprezintă unul dintre cele mai importante procese. Fie că ne referim la sistemul public de învățământ, fie că ne referim la educație într-un mai sens larg care include tehnologia informație, acest proces social necesită o atenție mai mare. Trebuie adaptat pentru a corespunde vremurilor în care trăim, nevoilor elevilor, nevoilor statului și ale societății. Altfel ne vom găsi mereu într-o situație jenantă. Elevi care merg la școală cu sila, fiind ”torturați” fără nici un rezultat pozitiv pe termen lung și o națiune slab pregătită pentru realitățile secolului XXI. Învățăm multe în școală. Bine, nu chiar. Memorăm multe. În schimb nu învățăm și cu siguranță învățăm prea puțin din ceea ce are relevanță pentru secolul informației prezente online, al gândirii critice și al inițiativei.