O incursiune în spiritul rusesc

Un actor rus a spus că ruşii sunt un popor de sclavi. Nu o să-i contest afirmaţia, dar am să o dublez cu o alta. Un popor de sclavi şi un popor de tirani. Spiritul popoarelor slave este prin natura sa unul bipolar. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru spiritul mai individualizat al poporului rus, pentru psihicul maselor ruseşti. Felul de a fi al acestor oameni diferă cu mult de al nostru. Tendinţele de sclavagism faţă de conducători sunt dublate de o tendinţă de expansiune şi imperialism faţă de alte popoare.

De unde această tendinţă a ruşilor ? Ea ţine nu doar de o moştenire biologică, dar şi de procesul evolutiv al psihicului uman. Un proces care se desfăşoară încă de la naştere pe parcursul vieţii fiecărui individ. De mic copil rusul este învăţat cu duritatea şi cu lupta pentru supravieţuire, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în trecut, în spaţiul dur şi rece al Rusiei. Astăzi această învăţătură a devenit o tradiţie, iar un fel de spirit spartan este transmis mai departe tuturor ruşilor prin educaţie. Aceştia cresc pentru a se supune celor care-i conduc spre putere, o putere care derivă la rândul ei din supunurea altor popoare.

Aici intervine o chestie interesantă în psihologia maselor. Ruşii nu sunt interesaţi de valori precum libertatea, democraţia sau chiar adevărul. Dorinţa lăuntrică a maselor ruseşti este ideea de glorie, de putere. Aceştia doresc să ştie că Rusia este o putere mondială. De asta orice lider criminal, anti-democratic, poate să prospere în Rusia doar gâdilând orgoliul maselor, orgoliul naţional. Asta au făcut toţi tiranii Rusiei. Asta nu a făcut Nicolae al II-lea când a fost detronat de către o revoluţie criminală, dar atrăgătoare pentru mase.

Un alt aspect interesant în evoluţia psihicului rusesc este reprezentat de religie. Ruşii nu sunt recunoscuţi pentru spiritul lor globalist, pentru deschiderea spre restul lumii. Deschiderea lor fiind mai mult de natură imperialistă, decât de dialog. Nu putem contesta influenţa religiei cu privire la acest lucru. Ruşii au crescut izolaţi, într-un spaţiu dur şi cu o religie prin natura sa naţională. De la căderea Imperiului Bizantin bisericile ortodoxe au luat o turnură tot mai naţională, ceea ce a influenţat mentalitate populară naţionalistă a popoarelor ortodoxe, mult mai naţionalistă decât a celor catolice care au fost învăţate mai mult cu universalitatea în spiritul credinţei, decât cu naţionalitatea acesteia.

Evident religia nu reprezintă o cauză unică pentru felul de a fi a poporului rus, dar în raport cu alte aspecte precum, să zicem, mediul înconjurător sau poziţia geografică, ea contribuie la spiritul izolaţionist al ruşilor. Un spirit care din dorinţa de putere şi siguranţă se transformă într-un spirit expansionist.

Poporul rus are o mentalitate profund diferită de lumea occidentală. O mentalitate care s-a născut la graniţa dintre Europa şi Asia. O mentalitate în care puterea joacă rolul primordial, iar orice alt lucru vine dupaia. Prin această mentalitate specifică lor ruşii sunt condamnaţi să stea mereu în afara oricărei construcţii postmoderne, fiindcă nu se pot regăsi într-o astfel de construcţie, o construcţie care nu mai e construită pe dreptul puterii, ci pe dreptul legii. Nu ştiu dacă acest lucru se poate schimba, cazurile individuale nu reprezintă ceva relevant pentru spiritul maselor, dar reprezintă un lucru de care trebuie să ţinem cont în raportul nostru cu Rusia.

Rusia este prin natura sa un stat modern şi nu doreşte să evolueze de la acest stadiu la acela al postmodernităţii. Ruşii îşi doresc o politică de forţă, o politică exclusiv bazată pe satisfacerea intereselor ruseşti. Lucru ce vine în contradicţie cu felul de a fi a postmodernităţii. O lume în care interesul naţional se găseşte în echilibru cu dreptul internaţional, în care interesul comun ( pacea şi prosperitatea, libertatea şi democraţia ) ajunge să treacă uneori peste anumite interese naţionale. Cu totul altă lume şi altă mentalitate decât cea rusească.

Dialogul pe care lumea postmodernă trebuie să-l aibă cu Rusia nu poate fi la fel ca dialogul dintre România şi Franţa, sau Germania şi Marea Britanie. Un astfel de dialog nu poate fi întemeiat pe valori comune, pe legi internaţionale, ci pe raportul de forţă între state. Singura valoare de care Rusia ţine cont în politica sa externă. Orice altă abordare a dialogului cu Rusia este din start menită eşecului, aşa cum bine vedem în ”rezultatele” dialogului pacifist pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Federaţia Rusă privitor la Ucraina. Evident, războiul nu este o opţiune viabilă, dar o anumită duritate diplomatică şi acţiuni mai ferme sunt necesare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s