Capitalism

Într-un articol intitulat simplu ”Comunism” am scris despre ideologia cu același nume și despre defectele sale. Am încercat să scriu un articol scurt și să mă mențin pe o linie exact, fără să intru în detalii. Drept urmare nu am intrat în discuții despre alternativele la comunism sau opozanții ideologici ai acestuia. Opozanți precum capitalismul despre care urmează să scriu.

Capitalismul diferă de comunism prin faptul că este o economie de piață și nu una statală. Libera inițiativă și concurența sunt încurajate, iar economia se dezvoltă odată cu sfera privată, rolul statului fiind unul cât se poate de limitat. Spre deosebire de rolul absolut pe care statul îl joacă drept factor economic în comunism, unde piața este, ca și orice alt lucru, proprietate statului.

Principala critică adusă de comuniști la adresa capitalismului este că ar permite exploatarea celor săraci și mulți de către cei bogați și puțini. Că oamenii nu sunt egali. Un sofism ieftin care ne arată cât înțeleg comuniștii despre viață, natură și economie. Dar în primul rând aceștia ar trebui să vadă exploatările care au loc în lumea comunistă și am să dau ca exemplu statul comunist absolut, Coreea de Nord.

În Coreea de Nord toți oamenii sunt proprietatea statului. Lucruri precum libertatea individuală, demnitatea umană și proprietatea privată sunt de neimaginat când totul aparține de stat. Statul este condus de o mică aristocrație ideologică, o aristocrație care poate exploata pe oricine și care nu acceptă idei diferite. Munca este obligatorie, dar unde te vrea statul, iar kim-jongii primesc roadele.

Cât de bine funcționează acest sistem se vede de la sine. Economia nord coreeană este la pământ, iar tehnologia este de secol XX. Asta pentru că nu există competiție și motivație a muncii. Oamenii muncesc cu gândul la răsplată. Dacă în final nu câștigă ce-și doresc atunci nu mai muncesc. Cercetătorii au nevoie de libertate deplină pentru a cerceta și de motivația. Concurența duce la apariția unor produse superioare celor lansate de un alt competitor.

Acești factori lipsesc din lumea comunistă, dar sunt prezenți în lumea capitalistă. Adică în acea lume care evoluează în mod constant, cu o economie prosperă și o tehnologie avansată. Cu o piață largă și cu inițiative private care asigură progresul și prosperitatea societății. Lucru văzut și de societatea comunistă chineză, care iată, a trecut la rândul ei la o economie de piață.

Astfel capitalismul permite progresul societății. Permite oricărui individ ca prin muncă și inițiativă să-și poate dezvoltă propriul business, cu proprii angajați. Angajați care nu lucrează forțat, ci care pot demisiona oricând, pot să-și aleagă domeniul de lucru sau pot să-și lanseze propria afacere dacă au această capacitate.

În mod evident nu orice are o astfel de capacitate. Mai ales într-o societate care încă suferă de mentalitate comunistă că totul trebuie să vină de la stat. În capitalism nu e așa, în capitalism inițiativă individuală este cheia succesului, individual și social. Lenea și așteptarea rezolvării problemelor de la stat sunt principalii factori pentru lipsa dezvoltării economice a României, alături de corupție.

Din acest motiv oamenii înțeleg greșit capitalismul și-l percep ca pe starea actuală din România. Doar că aici capitalismul încă nu funcționează, fiindcă nu s-a înfipt acea mentalitate a inițiativei. Mulți dintre criticii capitalismului nu fac altceva decât să repete lozinci marxiste aplicate la situația românească unde proiectul capitalist încă nu a reușit.

Dincolo de asta capitalismul nu face decât să reflecte o stare naturală. Capitalismul este economia naturală a societății umane și ca atare cea mai bună opțiune prezentă. Pentru că omul este liber, pentru că omul creează și pentru că prin libera sa inițiativă el îi depășește sau nu pe alții. De asta nu toți sunt la fel, nu toți muncesc la fel, nu toți câștigă la fel, iar utopia comunistă devin un coșmar care vrea să schimbe natura.

Anunțuri

Rolul președintelui

Cum ar trebui să fie un președinte european ? Acesta este titlul unei pagini pe care am fost invitat să o apreciez în această dimineață. Pagina conține câteva idei numerotate despre cum ar trebui să arate un președinte european, despre caracteristicile sale obligatorii. Evident, simbolul paginii este cel folosit de PSD în campania mândru că sunt român, iar printre cerințe este mândria de a fi român.

Nimic rău cu asta. Doar că-i o pagină mascată de propagandă. Președintele este format după imaginea lui Ponta și nu invers. Iar această imagine este una falsă, pentru că actualul premier nu îndeplinește jumătate din condițiile afișate pe pagina respectivă de propagandă. În final singurele lucruri pe care le mai are în comun cu propria propagandă online este simbolul și motto-ul naționalist-populist.

Dincolo de propagandă pagina respectivă m-a făcut să mă gândesc la rolul președintelui și la cum ar trebui să fie pentru a îndeplini acest rol. Un lucru pe care l-am mai făcut și un lucru trist. Asta pentru că actualii candidați la prezidențiale (prea mulți, parcă suntem o țară de președinți, ca să-l citez pe Pleșu) îndeplinesc cu greu sau deloc condițiile de competență pentru funcția supremă în stat.

Rolul unui președinte este în primul rând unul de mediator, de arbitru al vieții politice și al spațiului public în general. El trebuie să fie capabil să coaguleze forțele politice, să inspire încredere, să treacă dincolo de diferențe ideologice și de partid odată devenit șeful și simbolul statului român. Român, nu liberal, nu socialist, nu naționalist, român. Iar aici patriotismul trebuie să fie valoare supremă.

În al doilea rând acesta are atribuții de politică externă. Un președinte are prea puține legături cu politica internă, cu economia și infrastructura, cu justiția și finanțele. El este principalul diplomat al țării, principalul nostru ambasador și Comandantul Suprem al Armatei. Atribuțiile sale țin de politica externă, de domenii precum diplomația, relațiile internaționale și securitatea statului.

Dintre candidații actuali doar unul pare să aibă un profil adecvat pentru aceste atribuții. Dar acel unul are și șanse extrem de mici de a intra în turul al doilea. Principalii candidați nu au o expertiză în domeniile pe care lucrează un președinte. Iar unul din ei nu reușește nici să reprezinte acel mediator, acel factor de stabilitate al țării, iar aici mă refer la premierul Victor Ponta. Un om care atrage ură.

Desigur aceste lucruri se pot învăța în timp. Dar ne permitem asta ? România este înconjurată de incertitudini, de instabilitate politică și economică la tot pasul. În astfel de momente apar pericole și oportunități. Motiv pentru care avem nevoie de un președinte competent pe domeniul de politică externă și totodată un președinte care să fie un simbol de unitate, un factor de stabilitate.

Cu alte cuvinte avem nevoie de un președinte constituțional, un președinte care să-și îndeplinească strict rolul său fără a intra peste alții și fără a provoca scandal. Și totodată un președinte care să-și cunoască bine domeniul de lucru. Asta lăsând la o parte alte cerințe precum necesitatea ca acest om să fie de încredere nu doar pentru popor, ci și pentru aliații noștri euroatlantici.

Nu am observat un om care să îndeplinească toate aceste condiții la un loc și care să aibă și șanse să câștige alegerile. Klaus Iohannis are potențialul de a fi un bun mediator al spațiului public, un președinte constituțional care să-și respecte limitele și care să formeze relații bune cu lumea occidentală, fiind totodată un factor de stabilitate socio-politică. Dar cu politica externă stă mai greu.

Nu este un om cu o amplă expertiză în domeniul relațiilor internaționale, al diplomației și geopoliticii, sau al securității. Adică în acele domenii în care președintele joacă un rol fundamental. Competențele sale sunt mai mult de domeniul politicii interne, motiv pentru care ar fi un excelent premier sau ministru, ceea ce a dovedit la Sibiu.

Dar contracandidatul său îmi inspiră și mai puțină încredere. Acestuia îi lipsesc toate competențele pe politică externă și nu se oprește aici. Nu este capabil de a fi un mediator al spațiului public. Mai degrabă ar fi un al doilea președinte jucător, după modelul lui Traian Băsescu, adăugând aici toate corupția baronilor din partidul său.

Spre deosebire de Iohannis nici n-ar asculta de profesioniștii din jurul său. Asta pentru că vorbim de o persoană extrem de orgolioasă care-și este suficientă. Mă rog, probabil baronii l-ar pune la punct dacă le-ar amenința interesele, ceea ce nu s-ar întâmpla. Dar cu certitudine un astfel de om are toate minusurile necesare pentru funcția de președinte. De la politică externă la factor de stabilitate.

Alegerile de anul ăsta ne oferă o gamă largă de candidați. Din această gamă largă doar doi contează in the long run, iar aceștia doi au prea puțin în comun cu ceea ce înseamnă munca de președinte. Dar probabil că este explicabil. Mulțimea nu votează profesioniști și intelectuali. Mulțimea nu votează cu rațiunea, ci cu sentimentul și instinctul. Un om perfect pentru domeniu n-ar avea șanse.

Ca atare partidele vin cu acei oameni care pot atrage votul mulțimii. Iar factorii care definesc rolul unui președinte se rezumă la prestigiul său public, capacitatea de a atrage voturi și stilul său oratoric. De asta profesioniștii ajung să stea în umbră. Fie ca și consilier, fie ca și miniștri. Iar alegerea președintelui trebuie făcută prin a vedea care îndeplinește măcar o parte din criterii și ce oameni are-n jur, cât și de faptul dacă poate sau nu să învețe domeniul în care lucrează direct la serviciu.

Desigur, aș vrea să aud discuții despre criza din Ucraina, poziția României la această situație. Relația noastră cu alte puteri ale zonei, precum Turcia. Cum va reacționa România față de pericolul iminent numit Statul Islamic. Ce relații vom dezvolta în continuare cu marile puteri și cum vrem să ne întărim poziția și rolul în Uniunea Europeană și-n NATO, asta dacă vrem. Dar votanților le pasă ?

Votanții sunt interesați de viața proprie. De economie și finanțe. De ce-i afectează aici și acum. Iar votul lor merge pe baza unui prestigiu deja format al candidatului. Acest prestigiu, imaginea candidatului, devine în final criteriul suprem și principalul subiect de discuție al alegerilor prezidențiale. Nu vorbim despre ce poate face în politica externă, ci despre mondenități.

Electoratul cheie

Cu alegerile prezidențiale bătând tot mai mult în ușă se pune o întrebare importantă. Cine are cele mai mari șanse de câștig ? Răspunsul vine tot printr-o altă întrebare și anume: care este electoratul cheie în aceste alegeri ?

Momentan avem 14 candidați dintre care doar doi au șanse reale pentru a intra în primul tur. Dacă vor fi scoși din joc sau nu, dacă există candidați mai competenți sau nu, asta e cu totul altă problemă. Cert este că singurii cu șanse pentru a intra în al doilea tur sunt Klaus Iohannis și Victor Ponta.

Fiecare se bazează pe anumite tipologii de electorat propriu. În primul tur Iohannis se sprijină pe electoratul de dreapta (al PNL și PDL) și pe electoratul exclusiv anti-Ponta. În schimb Victor Ponta se bazează pe electoratul clasic al PSD, slab informat și dezinteresat, și pe electoratul anti-Băsescu.

Mai există un electorat a cărui direcție este încă incertă. Cel unionist. Un electorat pe care toți candidații par să și-l dorească. Unirea Basarabiei cu România devenind o temă a zilei. Lucru favorizat și de contextul geopolitic.

Acest electorat pare să fie împărțit între dreapta lui Iohannis, PMP și Macovei. Dar în turul II șansele sunt ca votul lor să se adune în favoarea unui Klaus Iohannis sau să nu existe deloc. Cert este că Victor Ponta, deși plin de patos unionist, nu se bucură de prea mari simpatii. 

Alte bazine electorale sunt deja luate. Elena Udrea și PMP are cea mai mare parte a electoratului lui Traian Băsescu. O altă parte fiind luată de Monica Macovei, care are și un mini-electorat atras de idee de justiție dură și de legăturile cu SUA, ca să nu mai spun de anti-anti-băsism.

Un nou candidat este Teodor Meleșcanu. Nu știu ce l-a determinat să intre în jocul alegerilor, dar nu are șanse prea mari. Pare să aibă profilul necesar pentru funcția de președinte. Doar că nu are și șansele necesare. Mulțimea nu votează competența, nu votează rațional, ci sentimental și instinctual.

În cel mai bun caz, Meleșcanu poate atrage voturile câtorva oameni care-și doresc un profesionist al relațiilor internaționale. Dacă iese un scor decent, superior altor independenți, s-ar putea relansa în politică. 

Într-un astfel de context rămân cei doi mari care luptă pentru funcția de președinte. Tancul nemțesc și românașul mândru. Iohannis nu are rost să caute voturile electoratului celui din urmă, pentru că acesta e tipul de electorat care nu se informează, care preferă mita sau care e obsedat de discursul anti-Băsescu.

Ponta nu are șanse prea mari să-și atragă voturile electoratului lui Iohannis, dar printr-o propagandă bine organizată îl poate scuti pe acesta de unele voturi ale dreptei tradiționaliste. Și aici ies în evidență aspectele de ordin etnic și religios, că na, uneori suntem în Europa doar cu numele.

Astfel în turul II mai rămâne un electorat cheie care trebuie cucerit. Probabil și cel mai mare. Indiferenții. Cei care în general nu vor participa în primul tur la vot și care nu se simt reprezentanți de actuala clasă politică. Cel care va cuceri acest electorat își va elibera drumul la Cotroceni.

Cele mai mari șanse pare să le aibă Klaus Iohannis. Candidatul neamț, care a făcut o treabă bună în Sibiu, se bucură de un prestigiu public și personal mai mare în rândul indiferenților decât Victor Ponta. Dacă aceștia vin la vot Iohannis are șansele să le primească votul. Doar să vină.

Votul lor acumulat cu voturile electoratului lui Iohannis și a electoratului PMP, Macovei, Meleșcanu și altora care nu-l doresc pe Ponta președinte i-ar da șansele să câștige alegerile. Doar că venirea acestora la vot rămâne încă sub semnul întrebării, ca și sprijinul dreptei băsiste.

Statul Islamic – mai periculos decât Rusia

Lumea occidentală este amenințată de mai multe forțe a căror politică vine în opoziție cu interesele acesteia. O lume din care face parte și România. Printre principalele amenințări par să iasă în evidență Federația Rusă și Statul Islamic, dar a doua este cu mult mai periculoasă decât prima.

Pericolul reprezentat de Statul Islamic este mult mai larg și mai imprevizibil decât cel prezentat de o forță statală precum Rusia. Dacă Federația Rusă reprezintă o amenințare mult mai apropiată ea rămâne totuși una oarecum rațională. Lucru ce nu poate fi spus despre Statul Islamic.

Un stat paria (rogue state) este un factor de instabilitate mai serios decât un stat obișnuit. Pericolul acestui tip de stat pre-modern vine tocmai din faptul că nu funcționează după regulile și rațiunea modernității. Este o forță de la care nu știm la ce să ne așteptăm și cu care nu putem raționa.

Acest lucru este cel mai evident când vorbim despre pericolul armelor de distrugere în masă. Federația Rusă deține astfel de arme, dar ea poate fi pusă în șah de amenințarea distrugerii reciproce. Între timp o forță precum Statul Islamic poate obține astfel de arme, dar tactica nu mai funcționează.

Nu mai funcționează pentru că o astfel de amenințare devine ineficientă. Organizațiile teroriste și statele paria nu au o obligație în fața cetățenilor și nu se tem pentru viața acestora. De multe ori nici măcar nu prezintă ținte sigure în cazul unui atac cu arme de distrugere în masă.

Situația este similară cu cea a unei table de șah pe care mai apar un alt jucător. Un jucător care spre deosebire de primii doi nu respectă regulile jocului și nici nu joacă după așteptări. Nu doar că și-ar sacrifica regina pentru a le captura pe restul, dar ne-am trezi cu pioni mutați precum regine, nebuni precum cai. Cu alte cuvinte un joc al tuturor posibilităților la care nu ne așteptăm. 

De pe teritoriul altor state, ignorând riscurile la viața propriilor oameni, astfel de forțe pot lansa atacuri dure și serioase împotriva lumii occidentale fără a se teme cu adevărată de o reacție a occidentului. Între timp forțe precum Federația Rusă nu-și permit prea multă libertate.

În momentul de față ambele forțe reprezintă un pericol pentru stabilitatea și siguranța spațiului european, cât și a lumii. Dar pericolul reprezentat de Statul Islamic îl depășește pe cel rusesc tocmai prin lipsa rațiunii celui dintâi.

Un stat precum Rusia poate face probleme, poate deține arme de distrugere în masă și de mare risc, dar nu le va folosi cu ușurință știind că asta ar atrage un răspuns echivalent ce ar duce la distrugerea Rusiei. Statul Islamic n-ar funcționa după aceeași rațiune. 

Lumea occidentală trebuie să aibă o politică de prevenire pentru ambele riscuri. Ținând cont de faptul că Rusia este un pericol mai apropiat, dar alt pericol, respectiv Statul Islamic, poate reprezenta riscuri mult mai dure pe termen lung.

O astfel de politică trebuie să fie într-o stare de vigilență când vine vorba de Federația Rusă. O zonă în care jocurile diplomatice și războiul psihologic sunt fundamentale. Dar trebuie să prezinte un răspuns mult mai rapid și mai definitiv cu privire la Statul Islamic. 

Cum funcţionează propaganda rusească – pesimism, euroscepticism, rusofilie

Ruşii au fost mereu stăpâni în arta propagandei. Au ştiut mereu să manipuleze mulţimea şi să obţină ceea ce-şi doresc. Atât pe vremea Imperiului Ţarist, dar mai ales pe vremea Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece, lucru ce a evoluat până astăzi. Moment în care ne găsim prinşi între trei piloni de bază ai propagandei desfăşurate de psihologii operativi ai Rusiei pe teritoriul statului român cu scopul de a destabiliza morala generală a populaţiei : pesimism, euroscepticism şi rusofilie.

Aceşti trei piloni propagandistici ai Rusiei reprezintă o scară de obiective urmărite de către Moscova pe teritoriul României. Un proces propagandistic care foloseşte cu desăvârşire concepte de ordin ideologic şi religios pentru atingerea obiectivelor fixate de Moscova. Astfel contra conceptelor de libertate şi democraţie Rusia aduce comunismul şi ultra-naţionalismul, a patria cale politică setată de Dughin, iar contra unei lumi seculare şi a statelor suverane aduce conceptul de imperiu teocratic după model bizantin, evident cu centrul la Moscova. În acest traseu cei trei piloni propagandistici joacă un rol fundamental de slăbire a moralei şi de îndoctrinare a populaţiei.

În primul rând pesimismul. Citeam recent pe Vocea Rusiei un articol în care ni se atrăgea atenţia că România n-ar putea rezista mai mult de 30 de minute în faţa unui război cu Rusia. Fiind un om realist îmi dau seama că România nu este o super-putere mondială, dar şi că articolul este unul pur propagandistic, lipsit de orice sens al realităţii. Pentru că Armata Română, deşi slăbită, este totuşi pregătită de un conflict, iar pe lângă asta avem trupe NATO în România. Facem parte dintr-o mare alianţă, cea mai puternică de la Imperiul Roman încoace, iar acest lucru face diferenţa.

Ce doreau tovarăşii să facă printr-un astfel de articol şi prin altele de genul era inducerea mentalităţii de învins, a conceptului că noi suntem slabi şi nu putem lupta, că politicienii ne trimit la război degeaba. Cu alte cuvinte, inducerea unei stări de revoltă şi laşitatea prin demoralizare. Lucru de care ruşii nu sunt străini şi care face parte din arsenalul lor propagandistic. Ei îşi doresc o României pesimistă, lipsită de curaj, cu tineri care îşi doresc să fugă de arme şi nu văd rostul în a sta drepţi contra uriaşului de la răsărit.

În al doilea rând avem euroscepticismul ca şi component de bază pentru arsenalul propagandistic al Kremlinului. Ruşii au reuşit să-şi adune fani în lume prin criticarea constantă a structurilor euro-atlantice, a ”imperialismului” occidental şi a secularismului ”eretic”. Un discurs dughinisto-marxist care provoacă silă oricărui om raţional, dar care ţinteşte spre latura emoţională a celor care sunt mai puţin raţionali. Construind astfel din mizeria urii şi pe ruinele ultra-naţionalismului sau ale comunismului o adevărată coloană rusească pe teritoriul României.

Evident propaganda lor e lipsită de logică şi, cum am mai spus, atacă latura emoţională a gândirii. Ne face să ne revoltăm contra unor idei imaginare, să ne revoltăm contra faptului că occidentul atacă orientul, elimină dictatori apoi pleacă şi le lasă şansa arabilor să se reconstruiască singuri, uitând că Rusia când atac şi cuceresc, nu mai pleacă decât cu forţa. Critică secularismul european şi politica de globalizare, preferând probabil ca religia să fie un simplu pilon politic, cum e la ei, nu ceva trăit de oameni, iar globalizarea să se facă sub steagul ţarist, sau comunist.

Şi în sfârşit al treilea element de propagandă rusească, rusofilia, care îşi are originile în ce am menţionat mai sus. Se formează pe baza euroscepticismului dar şi a unor simpatii de ordin ideologic sau religios. Din aceste concepte ruşii ating obiectivul al treilea al propagandei lor, formându-şi o coloană rusească pe teritoriul României. ”Să luptăm alături de fraţii ortodocşi”, zic anumite persoane uitând că ruşii n-au fost interesaţi de asta când au invadat Georgia sau Ucraina. ”Rusia este bastionul anti-globalizării”, zic alţii ghidaţi de un anti-americanism ieftin, demn de propaganda marxistă, construit pe moda de a fi anti-american. ”Suntem prea slabi să stăm contra Rusiei”, spun alţii plătiţi din banii Moscovei pe teritoriul României.

Aşa funcţionează propaganda rusească pe teritoriul României. Acestea sunt trei elemente de bază prin care propaganda Moscovei funcţionează. Plină de clişee şi lipsită de raţiune ea duce mai departe moştenirea sovietică. Mai mult ca sigur vechii kgb-işti ar fi mândri de urmaşii lor de astăzi, urmaşi care se dau jurnalişti şi păcălesc lumea că la un site de ştiri cu nume de stat ei chiar sunt obiectivi şi prezintă ştiri obiective, fără interese politice. Serios ? Doar oamenii orbiţi de prea mult anti-americanism şi anti-occidentalism mai cred asta. Propaganda rusească este asemeni unui container de gunoi care tocmai a fost deschis şi acum iese tot mirosul infect afară, dar în final trece şi asta.

Colonelul Gheorghe Trosca – un alt fel de erou

 Articol publicat la data de 19 iunie pe blogul Vocea Patriei.

În urmă cu câteva zile m-am uitat din nou la filmul ”Gladiatorul”. Povestea filmului este destul de cunoscută, având în vedere şi faima acestuia. Un general roman este trădat de împăratul pe care-l servea, familia acestuia este ucisă, iar el este vânat de către trupele imperiale. Fără să vreau două asocieri mi-au venit în minte. Prima, cea a luptei Mareşalului Antonescu, trădat mai apoi de către propriul suveran, iar a doua a luptei col. USLA, Gheorghe Trosca, asasinat mişeleşte de către gen. Nicolae Militaru pentru că cel dintâi a descoperit legăturile acestuia cu KGB-ul.

Diferenţa între col. Gheorghe Trosca şi gladiatorul Maximus Decimus Meridius este că cel dintâi nu a apucat să-şi capete răzbunarea, dar nici numele său nu a primit încă cinstea cuvenită unui martir al revoluţiei. Din contră! Dacă personajul Maximus este iubit prin toate părţile lumii datorită unui film, col. Gheorghe Trosca este uitat la el acasă. După revoluţie acesta şi oamenii săi, masacraţi în faţa sediului MAPN de către o populaţie civilă turbată, au primit titlul de eroi martiri ai revoluţiei, dar acest titlu le-a fost retras la insistenţele unei oarecare comisii conduse de un oarecare membru al PNL.

Această poveste mă întristează şi-mi arată că adevărul nu triumfă întotdeauna în timp record. Deşi ostaşii brigăzii antiteroriste din cadrul SRI cinstesc încă memoria col. Gh. Trosca, restul românilor au uitat de el şi oamenii săi. Alţii scuipă pe memoria lor pentru că ar fi fost securişti. Omiţând totuşi să precizeze câteva lucruri : diferenţa între Securitatea kominternistă şi Securitatea din perioada Ceauşescu; faptul că Trosca şi oamenii săi n-au făcut poliţie politică, fiind trupe antiteroriste; faptul că Trosca şi oamenii săi au fost trimişi la sediul MAPN de către gen. Militaru pentru a asigura ordinea, acelaşi general despre care col. Trosca a descoperit, când lucra pe direcţia de contrainformaţii, că este un agent al KGB, aşa cum arată în cartea sa, ”Un risc asumat”, dl. Filip Teodorescu.

Colonelul Gheorghe Trosca a fost asasinat pentru că şi-a servit ţara. A fost trimis în mijlocul unui popor turbat de libertate pentru a fi ucis datorită uniformei sale, oamenii de rând nefiind capabili să distingă teroriştii de securişti. Situaţia menţionată mai înainte se datorează unei intense propagande din partea agenţilor KGB în România. Chiar agenţii care au venit la revoluţie de peste Prut, jucând rolul de terorişti pe care trupele USLA aveau misiunea să îi înfrunte. Agenţi provocatori despre care acelaşi Filip Teodorescu precizează că au intrat pe teritoriul României în număr mare, la fel cum au procedat şi agenţii maghiari în vestul ţării. Dar trupele USLA n-au mai putut să-şi facă datoria, fiind masacraţi de oamenii pe care trebuiau să-i apere.

Asasinarea a decurs într-un mod absolut barbar. Trupele USLA nu au fost doar ucise, trupurile lor au fost desecrate. Col. Gheorghe Trosca i s-a tăiat capul în urma uciderii, iar oamenii râdeau pe lângă trupurile lor. Un râs sadic ce-mi aduce aminte de umbrele interioare ale psihicului uman, ”daemonul” jungian care zace în fiecare dintre noi, impasibil la suferinţa altora. Probabil că şi gen. Militaru râdea. Ştia că omul care l-a desconspirat şi care-l putea desconspira în faţa noului regum era mort. Cârtiţa spurcată a KGB-ului în România era în siguranţă. Iar un erou al patriei zăcea mort, decapitat, pentru că şi-a făcut datoria.

Ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat, dar putem folosi prezentul pentru a schimba viitorul. Colonelul Gheorghe Trosca şi oamenii săi merită mai mult decât un scuipat din partea actualei clase politice. Vechiul discurs cu ”securistu-teroristu” nu mai are priză la public. Lucrările unor oameni precum dl. Troncotă, dl. Coruţ, dl. Teodorescu, etc. au arătat lumii adevărul despre războiul din umbră. Un război în care România a avut cel mai mult de suferit.

Să facem un efort şi să ne amintim de memoria unor eroi ai revoluţiei care au murit ascultând ordinele venite de la centru şi încercând să apere poporul, inclusiv revoluţionarii, de nişte terorişti necunoscuţi de nimeni… Mai puţin de generalul Militaru. Să încercăm să ridicăm un altar eroilor USLA alături de eroii revoluţiei, în locul altarului pe care tovarăşii din PCR, transformat în FSN, l-au ridicat liderului zâmbăreţ. Gheorghe Trosca merită să fie cunoscut la fel de bine, dacă nu mai bine, ca Maximus. Un gladiator al adevărului. Un alt fel de erou.

Corupţia ca ameninţare pentru siguranţa naţională

Articol publicat pe blogul Vocea Patriei la data de 14 iunie.

Am văzut astăzi un promo pentru o emisiune în care este abordat cazul comisarului Traian Berbeceanu. Un om care a devenit simbolul profesionalismului în raport cu latura coruptă a sistemului. Simbolul poliţistului onest. Un caz care durează de ceva timp şi nu pare să se sfârşească odată. Primul lucru la care m-am gândit privind acest promo este discursul vicepreşedintelui SUA când a venit în România. Un discurs care a scos în evidenţă cea mai mare slăbiciune a securităţii României, şi deci a graniţei NATO : corupţia.

Corupţia este un fenomen care afectează societatea românească de multă vreme. Nu de ieri sau azi. Acest fenomen se face vizibil încă din perioada fanariotă, perpetuându-se în perioada interbelică şi perfecţionându-se în comunism. Până astăzi a stat în calea progresului societăţii şi a servit unor interese adesea opuse celor româneşti ( fie ele de grup sau ale altor state ). Vorbim de un fenomen care reprezintă principala ameninţare pentru siguranţa naţională a României şi care trebuie extirpat pentru a repara un sistem defect.

Ultima perioada ne-a adus măsuri împotriva corupţiei. Instituţii ale statului au acţionat dur pentru a sancţiona persoanele vinovate de astfel de lucruri. Aici putem vorbi de acţiunile celor de la DNA, DIICOT, SRI, etc. ; dar fenomenul încă nu a fost stopat în totalitatea sa. Încă afectează societatea şi, aşa cum arată cazul Berbeceanu, chiar instituţii importante ale statului în domeniul siguranţei. Iar asta este o problemă majoră.

Este o problemă majoră pentru că actualul context geopolitic şi geostrategic nu ne permite nici o slăbiciune. România se află la graniţa Europei şi a NATO cu orientul. Un orient care se găseşte într-o stare profundă de haos. Conflictul din Ucraina şi acest început de nou război rece ameninţă graniţele şi interesele regionale ale României, la fel cum ameninţă interesele structurilor euro-atlantice din care România face parte.

Corupţia din România reprezintă un gol pe care ruşii, în eventualitatea unui conflict rece, pot să-l exploateze cu mare uşurinţă. Nu ar fi pentru prima dată când aşa ceva se întâmplă. Citind cartea dl. prof. Cristian Troncotă, ”România şi Frontul Secret”, am observat o asemănare de trist augur între România actuală şi cea interbelică cu privire la corupţie. În perioada interbelică Basarabia a fost un centru al corupţiei din România, iar ruşii au profitat de asta. Aşa cum arată dl. Troncotă, cea mai mare parte a administraţiei de peste Prut era formată din agenţi GPU veniţi din Odesa. Nu trebuie să ne mire faptul că ruşii au ocupat Basarabia atât de uşor. Aveau deja jandarmeria, poliţia, administraţia, etc.

Toate aceste structuri au fost infiltrate de către ruşi prin intermediul corupţiei care domnea în acel teritoriu al României. Prin mită, şantaj şi diferite promisiuni, ruşii au reuşit să pună mâna pe administraţia românească din zonă şi să adauge acesteia propria agentură. Uneori acest lucru era extrem de evident, dar nu se putea face mare lucru datorită, aţi ghicit, corupţiei din Basarabia. Astfel securitatea României era ameninţată, autoritatea statului subminată din propriile instituţii.

Cum astăzi fenomenul de corupţie este similar, dar la o scară mai înaltă, există riscul ca o astfel de situaţie să se repete. Oricine poate profita de pe urma dorinţei de putere sau avere a unor funcţionari publici. Oricine poate profita de pe urma acţiunilor ilegale ale unor astfel de funcţionari prin şantaj. Prin oricine nu mă refer exclusiv la Federaţia Rusă, ci şi alte grupuri de interese străine României, sau la organizaţii teroriste ( duşmanul comun al umanităţii ). Astfel siguranţa României primeşte o lovitură dură. O lovitură care afectează în mod direct Europa şi NATO. Motiv pentru care aliaţii noştri principali, americanii, ne atrag atenţia asupra acestei probleme numită corupţie. Ei ştiu că au nevoie de un front puternic în răsărit, de un aliat sigur, la fel cum şi noi avem nevoie de un sistem sănătos şi capabil să stea contra oricăror pericole.

Privind partea pozitivă a lucrurilor putem spune că în sistem există un număr mare de oameni capabili şi patrioţi ( slavă Domnului! ), dar de dragul pragmatismului ne putem întreba : cum rămâne cu restul ? Fiindcă momentan scorul luptei între profesionalism şi corupţie în România pare să fie ceva de genul 50-50. Un scor deloc pozitiv când la graniţă se întâmplă ce se întâmplă şi România trebuie să fie un stat puternic. Un stat cu un guvern capabil să-i apere interesele.

În loc să ne asigurăm de acest lucru şi să ascultăm sfaturile venite de la americani văd că ne adâncim în corupţie. Cel mai ”iubit” dintre partide ( câştigător al alegerilor europarlamentare ) blochează în Parlamentul României orice lege împotriva imunităţii parlamentarilor. Orice lege prin care DNA poate acţiona direct şi sigur împotriva fenomenului de corupţie. Oamenii din sistem care-şi fac meseria devin un simbol de martiriu împotriva corupţiei ( cazul Berbeceanu ), iar oamenii politici oneşti şi cu un trecut sănătos sunt condamnaţi cu sintagma ”băsist” de către o sectă de prozelitism televizat. Aceeaşi sectă care ţine procurorii şi judecătorii sub presiune ca să nu-l vadă pe mogul la puşcărie.

Interesele noastre de viitor depind de vindecarea acestei boli care afectează societatea românească de prea mult timp. Corupţia ne împiedică să avem un sistem de justiţie performant, o politică diferită, o relaţie mai bună cu americanii. Corupţia ne împiedică să atragem investitori străini şi să dezvoltăm capitalul românesc. Corupţia este prima noastră problemă socială, politică şi economică.

Corupţia este un pericol iminent. Principala breşă în sistemul nostru de siguranţă. Motiv pentru care toate instituţiile statului, ca şi toţi cetăţenii, au datoria de a combate acest fenomen. Ne găsim într-o perioadă istorică extrem de complicată pentru destinul României şi nu putem să rămânem în ”somnul cel de veci” în care ne-a adus comunismul şi neo-comunismul. România trebuie să-şi grăbească drumul de modernizare, drumul spre occident şi să rezolve în mod eficient problema corupţiei.

Interesele noastre strategice, geopolitice, economice, militare cer acest lucru. Drumul spre vest, spre prosperitate, spre unirea cu fraţii de peste Prut şi spre o Românie mai sigură este profund legat de rezolvarea acestei probleme. Închei acest articol cu încredere în instituţiile statului şi în oamenii competenţi din aceste instituţii. Cu speranţa că avântul prins de lupta împotriva corupţiei nu se va opri la mijloc, ci va continua.
 
P.S.
Cu privire la cazul Berbeceanu îmi vine în minte un motto : Lex et Honor. Acesta este motto-ul sub care Poliţia Română îşi derulează activitatea. Motto urmat cu stricteţe de către Comisarul Traian Berbeceanu în lupta contra crimei organizate. Un om care pentru că şi-a făcut datoria este prigonit de către latura coruptă a sistemului. Oare câţi astfel de ofiţeri există în poliţie, în structurile de informaţii, în jandarmerie sau alte corpuri de ordine şi siguranţă publică ? Toţi încercând să-şi facă datoria, dar de multe ori confruntându-se cu zidul mizer al corupţiei din România. Măcar opinia publică să-i facă dreptate acestui Alimănescu al secolului nostru.