Pas cu pas spre unire

Vineri președintele ales al României, dl. Klaus Werner Iohannis, va vizita Republica Moldova. Acest lucru se întâmplă în contextul apropiatelor alegeri parlamentari de pe teritoriul aceluiași stat, cât și ca urmare a unui mesaj venit din partea cancelarului german Angela Merkel: ”haideți să facem ceva”. Un mesaj care ne arată că Germania este dispusă, de ceva vreme bună, să susțină proiectul de unificare (indiferent sub ce formă, teritorială sau în cadrul UE) a celor două state românești.

Drumul lui Klaus Iohannis dincolo de Prut și apoi la Washington nu face decât să arate că și partea română este dornică, fără echivoc, să susțină acest proiect. Un proiect care ține atât de o voință populară (majoritatea tinerilor susțin unirea), cât și de o serie de obiective strategice, respectiv geopolitice, ale statului român și ale comunității europene. Obiective care s-au definitivat tot mai clar în urma recentei crize din Ucraina și a felului în care Rusia provoacă ordinea internațională existentă.

Astfel dezideratul unirii între Moldova și România, sau a integrării celei dintâi în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un obiectiv actual al statelor puternice din cadrul comunității euroatlantice. Un obiectiv care ține de configurarea puterii actuale în zona Mării Negre, pe de o parte, și de o dorință mult mai veche a unui stat european, membru NATO, precum România. Un stat care este susținut astăzi în a face ceea ce Germania a făcut imediat după dărâmarea zidului Berlinului.

Deci, pas cu pas, ne îndreptăm spre unire. Lucru evident de la sine, prin acțiunile și comunicatele oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din lumea occidentală. Criza din Ucraina este momentul istoric care ne-a permis acest lucru și chiar ne-a obligat, pe noi și pe frații de peste Prut, a strânge legăturile diplomatice și a conlucra în favoarea binelui comun. Vorbim aici de o situație de haos în sfera relațiilor internaționale, o situație care ne permite și ne obligă la schimbări majore.

Victoria lui Klaus Iohannis la ultimele alegeri prezidențiale nu face decât să ajute Moldova pe traseul ei european, axa Berlin-București-Washington fiind principalul garant al Republicii Moldova pe acest traseu oarecum dificil. Dificil, dar pe care toată lumea și-a asumat să lucreze, iar vizita lui Klaus Iohannis la Chișinău reprezintă exact această asigurare că da, lumea occidentală, România și Germania în special, susțin fără echivoc trecerea Moldovei în lumea occidentală.

Dacă aceste lucruri sunt clare nu același lucru poate fi spus despre felul în care va reacționa Moscova. În mod cert voința Federației Ruse cu privire la problema Basarabiei este mult mai irelevantă decât acum câțiva ani. Fără pionul numit Ucraina Rusia nu mai are aceeași putere și influență. Practic Ucraina devine chiar o barieră, iar influența rusească la Marea Neagră dispare și ea. La fel cum atenția Federației Ruse este acaparată de acest ghimpe în coasta ursului până acum adormit.

În ciuda acestui fapt Rusia nu poate asistat în totalitate pasivă la felul în care-și pierde influența. Chiar și cu o influență mai slăbită ne putem aștepta la acțiuni din partea Federației Ruse în zona Republicii Moldova. O curiozitate în acest sens este ce se va întâmpla dacă alegerile parlamentare din Moldova sunt câștigate de forțele pro-europene. Va merge Rusia, sau mai bine zis vor merge pionii ruși din Moldova, la acțiuni mai dure decât războiului psihologic desfășurat până acum ?

Știrile din Moldova nu sunt dintre cele mai fericite. Autoritățile se pot aștepta la diferite izbucniri din partea minorității ruse în cazul în care victoria forțelor pro-românești și pro-europene devine evidentă. Un caz mai puțin probabil, dar demn de luat în considerare, este riscul trezirii cu omuleți verzi care se plimbă prin interiorul Moldovei. Cert este că diplomația rusească va izbucni în tradiționalele ei crize de nervi și va critica acțiunile imperialisto-fasciste de sorginte românească.

Diplomația rusească va critica orice acțiuni și orice alegeri al căror rezultat este slăbirea influenței ei geopolitice. În special când acest lucru se întâmplă atât de aproape de zona Mării Negre, foarte importantă din punct de vedere strategic. În cazul Moldovei se va folosi și de factorii de influență pe care-i are în acea zonă. Instituții precum biserica ortodoxă subordonată patriarhiei de la Moscova, diferite trusturi de presă sau organizații moldoveniste, respectiv anarhiste.

Autoritățile din Moldova trebuie să fie pregătite pentru a acționa, iar diferitele grupări unioniste trebuie să acționeze pentru a combate orice influență mediatică moldovenistă. Atât înainte, cât și după alegeri. Rezultatul acestor alegeri este unul foarte important pentru dezvoltarea relațiilor între vest și Republica Moldova, iar felul în care alegerile vor fi reflectate în lume joacă un rol la fel de important, de care România și Republica Moldova trebuie să țină cont în egală măsură.

Ne rămâne să așteptăm. Să vedem o țară și un popor. Unirea nu s-a putut realiza imediat după revoluția din decembrie 1989 pentru că nu ne aflam în aceeași situație ca și Germania. Dacă Germania avea o latură occidentală, liberă, democratică și puternică, o latură capabilă să o preia pe cea comunistă, noi nu ne-am aflat în aceeași situație, vorbind de un stat proaspăt ieșit, nici atunci complet, din comunism și un altul încă blocat. Nu aveam ce să preluăm pentru a curăța.

Astăzi situația s-a schimbat. România este un stat european, integrat în tot ceea ce înseamnă spațiu euroatlantic și se bucură de sprijin cu privire la Republica Moldova. Un sprijin care reunește atât latura de realpolitik a lumii europene, obiective pragmatice cu privire la Moldova și zona Mării Negre, dar și idealul viu al unirii. Unirea a doua state latine care împart același grai și care au fost despărțite, la fel ca Germania, datorită unei puteri invadatoare vinovată de o mulțime de crime.

Globalizarea ca fenomen natural

Despre globalizare s-a scris și s-a vorbit enorm. Este un subiect actual în planul politicii, al economiei și al relațiilor internaționale. Un subiect care stârnește multe controverse și zel din partea celor implicați, fie pro sau contra. Există tabere care susțin globalizarea datorită avantajelor pe care aceasta le implica, altele datorită unor idealuri frumoase despre unificarea speciei umane, dar există și tabere care o combat tocmai datorită riscurilor care vin odată cu acest fenomen.

Personal mă consider un susținător al primei tabere. Cred că orice lucru are beneficii și dezavantaje, sau riscuri. Așa este lumea în care trăim. O plimbare prin parc poate deveni din ceva sănătos ceva periculos. Riscul există mereu. Iar acesta este și cazul fenomenului de globalizare. Totuși nu despre asta vreau să scriu. Nu vreau să scriu despre motivele pentru care globalizarea este bună sau rea, ci despre felul în care globalizarea nu reprezintă altceva decât un fenomen natural în evoluția noastră.

În acest sens se cere o incursiune în istoria umanității pentru a vedea felul în care ne-am format și am evoluat. De la forma noastră primitivă, separată, ne-am unit tot mai mult în diferite forme de organizare. De la triburi am ajuns la regate, de la regate la state naționale și, în sfârșit, pare că ne aflăm într-o perioadă a marilor uniuni, federații și confederații, lumea postmodernă fiind dominată de astfel de structuri.

Putem spune că oamenii au căutat mereu forme de unificare. Acest lucru s-a datorat atât idealismului firii noastre, dar și instinctului de supraviețuire. Diferitele unificări prin care comunitățile umane au trecut au servit și împlinirii unor interese variate și asigurării unei puteri mai mari, a unei securități mai dezvoltate. La fel cum au adus și alți adversari, alte riscuri, care au dus la alte inițiative post unificare.

Dar în fond au căutat unificarea. Etapă cu etapă, pas cu pas, oamenii au evoluat și au format comunități tot mai unită, tot mai puternice. Statul modern fiind cel mai bun exemplu în acest sens. Iar acest lucru ține și de întâlnirea dintre triburi, mai apoi domnitori și civilizații. Formarea de noi relații, identificarea unor puncte comun, toate acestea au influențat diferite forme de unificare.

Un lucru pe care-l vedem și astăzi. După ce noi, românii, ne-am unit în baza identității noastre comune (lingvistice, etnice, spirituale și culturale), iată că acum europenii caută o unificare (forma nu este una clară sau exactă) în baza unei identități comune europene. O identitate exprimată printr-o istorie comună, prin geografie, interese geopolitice și strategice, dar și prin alte aspecte ce țin de civilizația europeană, precum spiritualitate creștină, dreptul roman, filosofia greacă (democrația), lucruri care stau la baza actualei lumi europene.

De la această formă de unificare a Europei (fie că vorbim de o federalizare tip SUA, fie de un commonwealth) până la urmărirea unificării cu alte, prin prisma unor autorități superioare, cu alte forțe globale nu mai este decât un pas. Lucru ce s-ar face tot în virtutea acestor aspecte comune care s-ar identifica în timp. Vorbim aici de un proces natural, în etape, prin care oamenii urmăresc o continuă extidendere și unificare.

În acest prim aspect m-am referit mai degrabă la un aspect politic al globalizării. Dar lucrurile nu se reduc la asta. Mai există și aspectele de natură socială, respectiv economică. Nu putem ignora faptul că astăzi ce se întâmplă la un capăt al pământului poate afecta un alt capăt. Că există un spațiu, spațiul virtual, în care lumea este deja globalizată. Că există o piață globală de produse și resurse. Că progresul științific pune lumea în fața unui fapt împlinit, trăim într-o societate globală.

Și aici vorbim de un fenomen natural. Fiindcă toate descoperirile noastre din timp au condus la acest lucru. Pentru a stopa globalizarea astăzi cineva ar trebui să distrugă spațiul virtual, să ruineze economia propriei țări, dependentă de acest sistem global și să ne ignore realitatea că teroriștii pot folosi un non-stat precum Afganistanul pentru a ataca propriul stat.

Cultura este globalizată. Internetul, televiziunea, imigrația, au permis acest lucru. Economia de asemenea. Securitatea cu atât mai mult. Vorbim de un fapt împlinit. În secolul XXI nu mai trăim izolați, din contră. Iar asta ține și de dorința omului de a se organiza întotdeauna în diferite forme de existență socială.

Practic globalizarea s-a întâmplat deja, chiar dacă nu dintr-o perspectivă politică, iar asta aduce de la sine atât riscuri, cât și avantaje. Dar la fel s-a întâmplat și cu formarea statelor naționale, ale triburilor, etc. Trăim într-o lume în care avantajele sunt globale, dar și riscurile. iar tot ce putem face în legătură cu asta este să ne apărăm interesele alături de cei care au interese și valori similare cu alte noastre, integrându-ne deci într-o comunitate puternică precum cea europeană. Comunitate care să ne permită un rol, o voce, pe scena politicii globale.

Simbolistica unei pietre

Citeam într-o carte despre diferite simboluri folosite în ritualurile inițiatice ale Francmasoneriei. Trebuie să spun că toate acest simboluri, cât și ritualurile în care sunt utilizate, au o învățătură extrem de utilă pentru dezvoltarea personală a oricărei ființe umane. Toate simbolurile au un mesaj, o lecție demnă de luat în considerare. Printre simbolurile de bază și care pot fi aplicate în viața de zi cu zi unul în particular mi-a atras atenția, fiind probabil și cel mai elementar, alături de echer și compas.

Piatra este un simbol natural pentru Francmasonerie. Pentru o organizație care-și are originea în vechile ghilde de zidari în piatră. Dar dincolo de acest aspect ea are un simbol și o lecție care țin de viața noastră de zi cu zi. De aspectul speculativ al masoneriei, de ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Concret, piatra este folosită ca un simbol dublu. Piatra în starea ei naturală, dură, reprezentativă pentru ființa umană propriu zisă și piatra prelucrată de către zidari, reprezentativă pentru un om trecut prin viață și care și-a făurit caracterul.

Piatra în stare brută ne reprezintă pe noi. Omul în starea sa naturală, instinctuală. Dincolo de orice valori etice, morale. Urâtă, haotică, lăsată în voia soartei. Asta este piatra brută și asta este viața omului, implicit persoana umană, la începuturile sale și în starea sa naturală. Este un simbol pentru natura imperfectă a ființei umane și slăbiciunile noastre firești. Un simbol menit să ne facă să contemplăm asupra naturii noastre imperfecte, dar și să ne dorim altceva, să ne îmbunătățim.

Aici intervine a doua stare a pietrei. Piatra prelucrată de către zidari. Un simbol care ne arată că, indiferent de starea noastră naturală, toți putem să ne îmbunătățim. Prin ceea ce facem și prin ceea ce viața face cu noi. Învățăturile și cunoașterea dobândite de-a lungul vieții nu sunt altceva decât ornamentele care se adaugă asupra pietrei umane, iar greutățile și bucuriile prin care trecem sunt focul prin care piatra este prelucrată din starea ei natură într-o alta, prin care o piatră brută este transformată în ceva mai frumos.

Zidarul care prelucrează piatra brută nu este altceva decât însăși viața, experiențele prin care trecem și, în concepția masonică, Marele Arhitect al Universului, Divinitatea. Acest zidar prelucrează piatra prin foc și diferite unelte ale breslei, iar mai apoi o și ornamentează. Focul și uneltele sunt reprezentative pentru diferitele experiențe și împrejurări, prieteni și cunoscuți, care ne modelează într-un fel sau altul caracterul, firea și implicit destinul. Ne schimbă în bine sau rău. Învățăturile dobândite sunt ornamentele noastre.

Toată această simbolistică a unei simple pietre ne arată ce suntem și ce putem deveni, dar ne face să ne punem și un semn de întrebare. De ce ? De ce Zidarul trebuie să lucreze asupra pietrei pentru a-i schimba forma, pentru a o transforma în ceva mai frumos ? Cu ce scop face acestea ? Răspunsul este la fel de simplu ca și alegoria în sine, pentru a o integra într-o construcție mai frumoasă, mai grandioasă. Pentru a clădi o catedrală zidarul are nevoie de o mulțime de pietre, iar fiecare piatră în parte trebuie prelucrată.

Această prelucrare este necesară pentru integrarea pietrei, printre altele, în construcția unei catedrale. În cazul persoanei umane vorbim de o catedrală a sufletelor. O construcție de oameni buni care doresc să devină și mai buni și care-și unesc efortul pentru a clădi o lume mai bună. Aceasta este catedrala sufletelor pe care zidarul o clădește și pentru care trebuie să prelucreze un număr nelimitat de pietre, care mai apoi să fie utilizate într-o astfel de construcție.

Pentru ca această prelucrare să fie completă omul trebuie să treacă printr-o serie de încercări, la fel cum piatra trebuie prelucrată prin foc și folosind diferite unelte. Totodată el trebuie să răspundă acestor provocări într-un mod adecvat și trebuie să le folosească într-un mod util. Nu să cedeze în fața lor, ci să învețe, să se dezvolte pe sine ca și persoană și să reacționeze mereu măsurându-și faptele, vorbele și gândurile. În fond este vorba de un proces psihologic definit și de Carl Jung, cel al individualizării, prin care omul devine întreg.

Avem un președinte!

Alegerile s-au încheiat, iar România are un nou președinte. Numele său este Klaus Iohannis. Las deoparte orice obiectivitate analitică pentru un moment și-mi exprim fericirea cu privirea la rezultatul obținut de Iohannis. Este un semn bun, un semn că și în România se poate. Că voința tinerilor contează și că această voință poate să facă diferența. Victoria lui Klaus Iohannis este victoria unei mentalități de tip occidental, a toleranței și a progresului. Este victoria unei generații care a dorit schimbarea și a văzut-o în Iohannis. A unor oameni care s-au săturat să fie insultați de un guvern socialist fără nici o legătură cu cei săraci.

Las subiectivismul în urmă și revin la analiza obiectivă. Cursa electorală s-a încheiat. Rezultatul a fost unul surprinzător pentru toată lumea. Asta pentru că Ponta părea să aibă cele mai multe șanse. Dar acel electorat de care Iohannis avea nevoie a ieșit la vot și a făcut diferența. Electoratul celor care n-au mers la vot în primul tur. Alături de ei electoratul din diaspora, electoratul de dreapta și electoratul tradițional anti-PSD. Toate aceste bazine electorale au făcut diferența față de primul tur, asigurând victoria candidatului ACL.

Dar cum de Klaus Iohannis a reușit să mobilizeze toate aceste forțe electorale ? Într-adevăr, imaginea deja construită a neamțului de la Sibiu a jucat un rol important, ca și stilul său de discurs (omul cu bun simț comparat cu mârlanul de Dâmbovița), dar nu a fost totul. Putem spune că Victor Ponta și echipa sa de campanie au reușit să mobilizeze o mare parte din electoratul lui Iohannis în cel de-al doilea tur al acestor alegeri. Prin asta victoria lui Klaus Iohannis este în primul rând o palmă peste toți cei care au construit campania lui Ponta, a PSD-ul, mizând pe o campanie negativă și violentă la adresa… lui Traian Băsescu.

Acest tip de campanie și ”reductio ad Băsescu” nu au funcționat decât la o parte din populația țării. Electoratul tradițional PSD, format din oameni cu foarte mult timp liber care-și extrag informația de la posturi TV precum Antena 3, unde manipularea este la ordinea zile. Cealaltă parte, a doua inimă a României, tineretul, a fost imun la o astfel de propagandă și aproape indiferent. Acest electorat a acordat atenție conflictului între bun simț și mârlănie, fiind prea des dezgustat de metodele lui Victor Ponta.

Practic campania negativă dusă de Victor Ponta l-a lovit exact pe el. Nu a reușit să atragă alt electorat decât cel tradițional PSD și anti-băsist, în schimb a reușit să mobilizeze la vot un electorat pro-Iohannis dezgustat de ce se întâmpla în viața publică. Felul în care Victor Ponta a încercat să scape de voturile românilor din diaspora (majoritatea pro-Iohannis) nu a făcut decât să-i mobilizeze și mai mult pentru a vota, dar nu doar pe aceștia, ci și pe românii din interiorul țării. Acei români care nu au participat la primul tur al alegerilor și care, iată, au vrut să-i dea un vot de blam lui premierului în funcție.

Probabil foarte puțini să gândeau că Iohannis avea să câștige. Toate șansele înclinau în favoarea lui Ponta, dar iată că Ponta a avut parte de un backfire, iar această lovitură a fost una dură. Una capabilă să schimbe scorul electoral în favoarea contracandidatului său. Pentru că Ponta a reușit prin politica dusă de el să mobilizeze indiferenții, să mobilizeze diaspora, să mobilizeze tinerii, în favoarea lui Iohannis.

Mulțumită lui Victor Ponta Iohannis a devenit un simbol al unui alt tip de politici. Dacă Victor Ponta nu respecta cetățenii, dreptul lor la vot, inteligența lor, ci se baza doar pe manipularea televizată cu Traian Băsescu, Klaus Iohannis se prezenta taman opusul. Omul politic echilibrat, cu bun simț, care-i respectă pe toți și vorbește doar esențialul. Omul politic care preferă să piardă decât să fie un mârlan. Iar acest lucru i-a garantat victoria finală.

Acest lucru ne confirmă și o schimbare de paradigmă electorală, în sensul în care vedem că tineretul începe să joace un rol important în sfera politică, iar acest tineret are cu totul alte criterii electorale de care bazinele anterioare. Este important faptul că scorul a ajuns la un moment dat să fie unul egal, iar de acolo a crescut în mod consistent pentru Klaus Iohannis. Vedem deci că etnia, religia și alte lucruri de acest gen nu mai joacă un rol important în alegerea unui candidat, iar campaniile negative pot să aibă un rol opus celui inițial, atrăgând antipatia unui electorat care poate că altfel n-ar fi participat la vot.

Ce va urma mai departe ? Este de greu de zis. Probabil că Victor Ponta va rămâne premierul României, asta datorită faptului că deține o majoritate parlamentară. Nu putem zice pentru cât timp, dar noul obiectiv al ACL este schimbarea guvernului. Faptul că președintele provine dintr-o altă forță politică păstrează un echilibru și asigură independența justiției, implicit ținerea departe de o putere totală a celor din PSD. Poate vom vedea și presiuni din partea Uniunii Europene pentru demisia lui Victor Ponta, drept urmare a eșecului organizării alegerilor în diaspora. Relațiile externe ale lui Klaus Iohannis îi vor permite acestuia să dezvolte poziția noastră față de state precum Germania și Austria, cât și alte puteri occidentale. Nu doar în sfera publică, ci și pe plan privat, atrăgând investitori occidentali în România. Un lucru care se va dovedi extrem de eficient, pe termen mediu și lung, pentru economia de piață a României.

Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.

Concluzii după primul tur

Primul tur al alegerilor pentru funcția de președinte s-a încheiat. Așa cum am anticipat primii doi clasați, cu o diferență destul de mare, sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis. Aceștia sunt urmați de Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Monica Macovei și compania. Pe baza acestor rezultate putem trage niște concluzii importante atât despre mentalitatea generală a societății românești, dar și cu privire la rezultatele celor doi candidați în turul II, când inclusiv candidații secundari, precum Tăriceanu și Macovei, vor juca un rol important în alegerea noului președinte.

În primul rând să ne aventurăm în societate și să vedem cum românii gândesc astăzi la fel ca și acum 10 ani. Cum o mare parte din populația României nu se gândește deloc la atribuțiile unui președinte, la competențele sale sau la interesele statului român. Din contră, majoritatea oamenilor au votat ținând cont de promisiuni și mită electorală, de imaginea ilesciană a aducătorului de pensii sau mai simplu de propriile interese individuale, interese de natură financiară cu care președintele unui stat nu are nici o tangență, dar pe baza cărora acesta primește votul unor mulțimi slab educate.

Asta explică faptul că Victor Ponta a reușit să câștige nu în Ardeal, o zonă prosperă a țării, ci în regiunile mai puțin prospere unde educația mulțimilor (nu a indivizilor) tinde să fie adesea echivalentă cu nivelul economic de dezvoltare. Românii n-au înțeles încă felul în care funcționează democrația, statul de drept și economia de piață. Votul lor se bazează în continuare pe o misconcepție de tip ceaușist sau voievodal, a președintelui conducător care face totul și a partidului stat care are grijă de cetățeni. În fond asta așteaptă masele, un lider suprem care să se îngrijească de ei.

Mesajele de bun simț legate de atribuțiile președintelui și de competențe, campaniile pozitive de promovare a propriei persoane și nu de atacare a alteia, se dovedesc astfel inutile pe plaiurile mioritice. Plaiuri pe care alegerile nu pot fi câștigate decât prin intermediul unor mesaje care apelează la masă. Mesaje de tip populist, extremist,eventual o făină la găleată, ceva ce poate fi înțeles de omul de la sat, nu doar de studentul sau intelectualul de dreaptă. Aici stă cheia succesului propagandei PSD care, prin intermediul unor posturi de televiziune, a ajuns la inima celor mulți.

Pentru electoratul majoritar, un electorat al PSD, nu contează ce face Ponta. Bun sau rău. Acest electorat este amoral și funcționează doar pe baza metehnelor mai sus menționate, adăugând aici și discursul anti-băsist, un discurs care a dat naștere principalului bazin al PSD în momentul de față. Ajunge să-ți ataci toți contracandidații ca fiind băsiști, prin intermediul unor posturi TV, că aceștia vor funcționa după spiritul de turmă, nu vor procesa informația și vor merge alături de singurul candidat prezentat drept non-băsist.

De fapt acest lucru este confirmat și de ce s-a întâmplat în diaspora. După o acțiune absolut penibilă din partea guvernului de a opri votul românilor plecați în străinătate, care mereu au votat alături de dreapta, electoratul principal al PSD și al Antenei 3 rămâne implacabil, indiferent la faptul că Ponta recurge la acțiuni dintre cele mai mizerabile pentru a câștiga alegerile. Singurul electorat care se poate pune împotriva lui Ponta de pe urma acestor acțiuni este cel al indiferenților. Oameni care poate n-au participat la vot în primul tur au să participe acum, doar pentru a-i da o palmă lui Ponta.

Acum să ne aventurăm la al doilea punct, ce se va întâmpla în turul II. Aici situația este destul de complicată pentru Klaus Iohannis. Rezultatul său a fost cu mult mai slab decât al lui Victor Ponta, lucru ce se datorează și unei proaste comunicări politice, unei campanii care nu a ținut deloc seamă de psihologia mulțimilor ci de niște așteptări generale ale tinerilor. Tineri care iată, nu au fost destui pentru a reprezenta o contrapondere suficient de puternică împotriva electoratului lui Victor Ponta.

Situația devine mai rea când vedem următorii clasați după Ponta și Iohannis. Omul lui Ponta, Tăriceanu, a reușit să ocupe locul trei la aceste alegeri, în timp ce doamnele dreptei, Udrea și Macovei ocupă locurile patru și cinci. Acești candidați secundari vor juca un rol determinant în turul al II-lea, la fel ca și alții mai puțin importanți, prin atrage unor alte tipuri de electorat către principalii doi candidați. Dacă scorul doamnei Macovei ar fi fost mai bun asta era o știre pozitivă pentru Klaus Iohannis, dar cel mai bun scor îi aparține lui Tăriceanu, ceea ce reprezintă un avantaj pentru Ponta.

În momentul de față Victor Ponta are cele mai multe avantaje pentru turul II. Cu cel mai bun rezultat în primul tur, cu susținerea unor candidați precum Tăriceanu, Meleșcanu și cei doi bufoni naționaliști, Victor Ponta adună un scor mult mai mare decât Klaus Iohannis. Acesta din urmă va atrage în mare parte voturile electoratului Monicăi Macovei și doar o parte din electoratul lui Traian Băsescu, un electorat care se divide între modelul președintelui de a nu susține nici un candidat și sentimentele anti-Ponta.

Un rol important îl joacă și cei de la UDMR, care pot ajuta la înclinarea balanței, fie în favoarea lui Ponta, fie în favoarea lui Iohannis. Dar direcția spre care vor opta cei din UDMR este încă neclară. Asta pentru că ei ar tinde să-l susțină pe Victor Ponta, acesta din urmă având o majoritate parlamentară, deci puterea reală indiferent cine iese președinte, iar UDMR-ul are doar interese pe lângă putere, dar în aceeași măsură ei fac parte din Partidul Popular European, iar liderii acestui partid au făcut deja apel ca toate formațiunile PPE din România să-l susțină pe Iohannis.

Victor Ponta are cele mai mari șanse de câștig. Klaus Iohannis a dovedit că ește un om bun, dar care nu înțelege suficient de bine lumea politică și jocurile ei. A încercat să intre în jocul politic impunând propriul sistem, propriile reguli, dar acestea n-au fost respectate și de adversari. S-a bazat doar pe imaginea sa populară deja formată, pe legenda neamțului de la Sibiu, nu și pe o amplă campanie de comunicare politică. Poate acum o să vedem și o întoarcere a lui Crin Antonescu pe post de purtător de cuvânt, singurul capabil să ducă o campanie ofensivă împotriva lui Ponta.

În final singura șansă a lui Iohannis în turul II este votul celor care n-au participat în primul tur. Iohannis poate câștiga dacă reușește să mobilizeze acest electorat și să folosească în mod adecvat greșelile adversarului său. Pentru a face acest lucru trebuie să corecteze erorile de comunicare din primul tur. O campanie mai agresivă se impune, alături de mai multe apariții în public. Electoratul pe care Iohannis trebuie să mizeze este cel al indiferenților și cel anti-Ponta. Doar aceste două bazine electoral îi pot oferi o șansă împotriva candidatului PSD.

Ce se va întâmpla mai departe ? Depinde de rezultatele din al doilea tur:

a) O victorie a candidatului PSD va prezenta proiectul de unificare a dreptei (PNP+PDL) drept un eșec și va elibera locul pentru PMP și pentru o revenire pe scena politică a lui Traian Băsescu. Acesta din urmă s-ar erija în liderul opoziției alături de Elena Udrea. Între timp Victor Ponta și-ar pune oamenii peste tot, deținând cea mai mare parte a puterii politice, iar rolul lui Klaus Iohannis pe scena politică probabil s-ar diminua, drept urmare a eșecului electoral. Unificarea celor două partide de dreapta n-ar mai avea loc și probabil chiar PDL-ul se va dezbina. Pe plan de politică externă România și-ar pierde credibilitatea, Ponta nefiind privit cu prea mare respect de lumea occidentală. Investitorii străini, în special cei americani, vor continua să evite România datorită instabilității sociale și politice, a schimbărilor privitoare la justiție, iar Ponta va aduce investitori chinezi, investitori care, din păcate, vor veni cu propria mână de lucru.
b) O victorie a lui Klaus Iohannis ar reprezenta taman opusul scenariului de mai sus. Proiectul de unificare a dreptei sub forma unui PNL dodoloț ar fi considerat un succes. PMP-ul și Traian Băsescu ar rămâne aruncați în umbră drept urmare a succesului lui Klaus Iohannis și a dreptei unite. La guvernare ar rămâne Victor Ponta, cel puțin pentru o perioadă, datorită faptului că PSD deține o majoritate parlamentară, spre deosebire de PNL și PDL. Dar situația ar fi diferită de cea actuală prin faptul că Iohannis poate coexista cu Victor Ponta, fără conflictele majore dintre premier și președinte în timpul mandatului lui Traian Băsescu. Pe plan de politică externă am vedea o evoluție a relațiilor noastre cu Germania datorită relațiilor pe care Klaus Iohannis le are cu lumea germană, cu investitorii germani și în special cu Angela Merkel. Păstrarea unor relații bune cu americanii este de asemenea un factor important. Rămâne sub semnul întrebării cum va reuși Klaus Iohannis să supraviețuiască pe scaunul de la Cotroceni printre jocurile politice cu Palatul Victoria. Dacă poate sau nu să facă față acestor jocuri care vor veni din partea lui Victor Ponta și să nu fie păcălit. Lucru foarte important când Klaus Iohannis va trebui să fie un garant al independenței justiției, în opoziție cu un guvern care vrea exact opusul.

Cine atacă SRI ? (II)

Mai demult am scris un articol intitulat ”Cine atacă SRI ?”. Prin articolul respectiv am încercat să ofer o perspectivă asupra unor atacuri venite din partea unor extremiști maghiari la adresa principalei instituții de intelligence din România. O perspectivă prin care să arăt că Serviciul Român de Informații este atacat tocmai de acei indivizi care se găsesc în conflict cu misiunea serviciului de apărare a intereselor naționale, cam în același mod în care Poliția Română este atacată, în mod natural, de către acei indivizi care încalcă legea și se găsesc în conflict cu obiectivele poliției.

O știre pe care am citit-o astăzi mă obligă să reiau această temă, adresându-mă de data asta nu atacurilor venite din partea unor separatiști, ci acelor atacuri venite din partea unor persoane reprezentative pentru corupția din România, pentru jocurile murdare. Prin asta mă refer la dl. Sorin Ovidiu Vântu. Unul din mogulii care au ajuns după gratii datorită actelor de corupție, cât și jocurilor politice murdare în care s-a implicat pe post de propagandist și manipulator al opiniei publice. Acesta s-a trezit din celula sa să scrie despre cum SRI-ul vinde această țară americanilor.

Cu alte cuvinte Sorin Ovidiu Vântu s-a alăturat familiei celor care critică Serviciul Român de Informații. Nimic surprinzător în asta. Este la fel de natural pentru un om arestat sub acuzația de corupție, prin intermediul interceptărilor, să fie un critic al SRI, la fel cum este pentru un drogat să critice Poliția Română la tot pasul. Mai ciudat este când aceste critici sunt considerate importante de către opinia publică, mass-media, iar unor astfel de indivizi chiar li se dă crezare. E ca și cum ai da crezare unui comunist care-ți vorbește despre crimele capitaliștilor. Un lucru ilogic.

Serviciul Român de Informații este atacat de toți cei care se găsesc în conflict cu misiunea serviciului. Inclusiv de către acele persoane care se fac vinovate de acte de corupție. Persoane precum S.O. Vântu. Astfel de oameni atacă serviciul pentru că serviciul le stă în cale sau chiar contribuie la arestarea lor, așa cum a pățit mogulul vechii realități. Aceștia sunt oameni care atacă SRI. Fără argumente logice, fără dovezi palpabile, doar cu niște opinii care primesc prea multă atenție.

Un exercițiu de logică este suficient pentru a realiza cât valorează opinia lui Sorin Ovidiu Vântu despre SRI și cât de subiectivă este aceasta. Când ne gândim că S.O.V. a fost arestat prin intermediul unor interceptări, lucru la care SRI a contribuit cu siguranță, putem să înțelegem că între cele două părți există un conflict clar, iar S.O.V. nu va veni niciodată cu vorbe de laudă la adresa unei instituții care a contribuit enorm la desființarea sa, ca și a altor moguli și exponenți ai corupției din România sec. XXI.

Deci mă întreb din nou, în acest al doilea articol, cine atacă SRI ? Tocmai acei indivizi care se găsesc în conflict cu obiectivele serviciului. Sorin Ovidiu Vântu este unul din exponenții fenomenului de corupție și manipulare mediatică, arestat datorită unor instituții precum SRI și DNA. Este normal ca el să se erijeze într-un critic al sistemului și să atace acele instituții care l-au pus unde se află acum. În schimb nu este normal ca un astfel de individ, care vorbea la telefon despre cum să manipuleze masele în favoarea unor candidați și care acum este închis pentru acte de corupție, să fie crezut.

P.S. Sorin Ovidiu Vântu a spus că SRI a vândut România Americii. Mă gândesc că este și normal pentru dl. Vântu să critice nu doar instituții ale statului român, ci și principalul nostru partener strategic, având în vedere că SUA a venit mereu cu pretenția ca România să-și rezolve problemele de corupție. Probleme care reprezintă o slăbiciune de securitate pentru această țară și prin extensie pentru Alianța Nord-Atlantică din care facem parte. Poate dl. Vântu preferă Rusia, oligarhii sunt la mare căutare acolo și primesc locuri de cinste lângă foștii ofițeri KGB de la Kremlin.