Sol Invictus

Rece e iarna ce ne-nconjoară acum
Ca și vântul ce bate pe drum,
Crud întuneric de nepătruns
A cărui taină viața-a ascuns.
Cade zăpada pe vechiul pământ
Unde natura era de neînfrânt,
Totul e alb, iar cerul e negru
Și doar molidul rămâne integru.
Dar prin întuneric lumina răzbate
Și de pe cer începe să se arate,
Misterul străbun, el sfântul soare
Învingător, peste ninsoare.
El vine-n lume la capăt de lună
Și biruiește orice furtună,
El este Sol ce vine din nou
Lumina sa ne-o face cadou.
Și iarna toată-i fuge din cale
În timp ce el s-arată în vale,
Natura toată cu el înviază
Și lumina pe cer se așează. 
Iar de pe cer tot cade o stea
Luminătoare rămâne și ea,
Arată calea spre-un nou infinit
Lăsând un dor, un cânt de alint.
Anunțuri

Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog… sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Mistuiți de întuneric

Greu e întunericul
Ce ne apasă-n noapte,
Așa cum și timpul
Ne bântuie în șoapte.
Vise adormite
Ne cheamă tot mai sus,
Spre stelele pierdute
Când soarele-a apus.
Iar luna încă arde
Puternică pe cer,
O stea ce piere cade
Prin porțile de fier.
Și ce rămâne-n urmă
Sunt vise neștiute,
Ce bântuie o turmă
De oi mereu tăcute.
Un spectru care urlă
În sălbăticie,
Un clopot ce din turlă
Bate pe vecie.
Sunet ce s-aude
În spațiul infinit,
Ca omul care râde
Tăcut și adormit.

Revoluție sau lovitură de stat ?

Pe 22 decembrie s-au împlinit 25 de ani de la căderea comunismului și a unui dictator care și-a înfometat poporul și a dus o țară spre ruină. Revoluția reprezintă un moment care a schimbat destinul istoric al României și ne-a deschis drumul spre occident, spre libertate. În ciuda acestui fapt revoluția din decembrie 89 rămâne unul din momentele controversate ale istoriei noastre moderne. Teoriile care s-au dezvoltat în jurul acesteia variază, de la teorii favorabile revoluției până la altele opuse.

Ce s-a întâmplat de fapt ? Această întrebare o auzim peste tot din cauza misterelor în care sunt învăluite multe dintre evenimente din timpul revoluției, la fel ca și cele care au premers sau au urmat acesteia. Pentru o parte din români revoluția a fost o lovitură de stat dată de către o clică de partid, pentru o alta a reprezentat o lovitură controlată din afară, de către serviciile secrete ale SUA sau ale Rusiei, iar pentru cei mai mulți ea a fost o revoluție autentică a poporului. Cred că toți au dreptate.

O imagine de fundal și un context politic internațional

Ca să înțelegem această perspectivă trebuie să aruncăm o privire asupra realităților de la vremea respectivă. România era un stat comunist care refuza să dispară. Vecinii acestui stat au dus, în cea mai mare parte, o politică ostilă față de România indiferent de ideologia reprezentativă. Economia României era la pământ, iar poporul era ținut în condiții aproape inumane cu mulțimi înfometate a căror libertate de exprimare era practic inexistentă. URSS devenea istorie, iar puterea conducătorului devenea șubredă.

Pe acest fundal avem o clică de partid care observă situația deloc favorabilă menținerii dictatorului la putere și state care au un interes comun în dispariția acestuia. Statele Unite ale Americii, dornice să elimine fiecare stat comunist din lume și în special din Europa, câștigând astfel nu doar un război ideologic, ci și un avantaj strategic. O Rusie dornică să-și mențină o parte dintr-o putere deja în decădere și o Ungarie revanșardă care urmărește insistent cucerirea unor vechi teritorii.

Nu este prea greu să ne imaginăm că toate aceste forțe aveau să încerce eliminarea, într-un fel sau altul, a unui dictator care oricum avea să pice. Citind memoriile unor ofițeri de informații din perioada respectivă, oameni precum dl. col. Filip Teodorescu sau Pavel Coruț, putem înțelege că viitorul cuplului Ceaușescu era oricum pe sfârșite, pentru cei rămași în joc continua doar cum îi va afecta această cădere, drept urmare toți au grăbit-o penru a prelua controlul la un moment dat.

România, ca de atâtea ori în istoria ei, s-a găsit la granița de ciocnire a marilor puteri. În acest joc au intervenit și interesele unor grupuri oligarhice care s-au format în jurul dictatorului și a ideologiei, plus frustrările unui popor ținut încătușat, care era dornic să guste din libertate, să respire același aer cu lumea occidentală, același vânt al schimbării care dărâma Zidul Berlinului și care prevestea un nou început pentru zona continentală a Europei, trecută prin focul a două războaie mondiale și un război rece.

Putem spune că toate aceste lucruri au contribuit la declanșarea, desfășurarea și deznodământul evenimentelor din decembrie 89. Mediul era unul propice pentru întreprinderea de acțiuni din partea serviciilor de informații străine în vederea dărâmării regimului comunist din România și înlocuirea acestuia, lucru care avea să ducă, inevitabil, la trecerea sau menținerea României de o parte sau alta a baricadei. La urma urmei nici CIA-ul și nici serviciile de informații rusești nu sunt străine de utilizarea nemulțumirii generale a mulțimilor pentru a dărâma guverne.

Jocuri străine

Evident, aici am abordat o privire abstractă asupra evenimentelor din decembrie 89. O privire care se bazează în primul rând pe condițiile existente atunci și pe o abordare logică a problemei. Există și cazuri mai concrete care pot susține această perspectivă. Unul din ele este prezent inclusiv în cartea col. Filip Teodorescu, ”Un risc asumat”, unde primin informații cu privire la numărul masiv de turiști ruși care au intrat în România în acele zile, cât și la legăturile spionajului maghiar cu evenimentele din Timișoara, mai bine zis ale pastorului Laszlo Tokeș cu serviciile de informații ale Ungariei.

Cel puțin aceste două lucruri menționate și argumentate de col. Teodorescu s-au dovedit a fi reale mai târziu. Știm foarte bine, din surse variate, că momentul revoluției a fost și unul de haos în ceea ce privește securitatea României, iar granițele erau practic deschis oricui. Despre turiștii ruși s-a vorbit foarte mult și asta, întâmplător, în perioada în care se vorbea și de teroriști. În Ucraina am văzut un scenariu similar care, din păcate, a avut succes.

Din acest punct de vedere noi ne putem considera norocoși. Interesele străine în România au fost mult mai complexe și au trecut de cele ale Rusiei. Sprijinul SUA a fost un factor esențial nu doar în declanșarea revoluției, prin influenț anterioare, ci mai ales în limitarea victimelor. Lucru față de care Rusia (URSS era deja istorie) nu avea prea mari probleme. Pe de altă parte știm că Ungaria a avut mereu interesele sale privitoare la zona Transilvaniei, iar orice moment de haos era prielnic pentru satisfacerea acestor interese.

La fel de bine știm că pastorul protestant Laszlo Tokeș a colaborat cu serviciul de informații maghiar și a jucat un rol esențial la declanșarea conflictelor de stradă de la Timișoara. Este relativ sigur să asumăn că obiectivul maghiarilor era să folosească haosul creat la revoluție pentru a pune mâna pe Transilvania, în aceeași măsură în care obiectivul SUA era să elimine influența și ideologia comunistă din zona europeană, câștigând astfel monopol, iar al Rusiei de a o păstra în ciuda căderii inevitabile a dictatorului.

Ce se întâmplă mai departe ? Toate aceste forțe statale caută să influenșeze și să declanșeze, într-un fel sau altul, o mulțime nemulțumită de situația existentă în România. Din acest punct de vedere avem o influență străină pentru revoluția din decembrie 89 și interese străine clare, dar avem și o revoluție a poporului, oameni care chiar au ieșit în stradă pentru a schimba ceva. Până la urmă orice mulțime revoluționară a fost influențată și manipulată de cineva, mulțimile nefiind raționale.

Oligarhia se trezește

Privitor la lovitura de stat, această teorie nu este mai puțin plauzibilă. Situația pe care o avem în momentul revoluției este una de oportunitate pentru o parte din membri partidului. Ion Iliescu în special, a căror legături cu Moscova au devenit o parte din imaginea lui, știa despre căderea inevitabilă a lui Ceaușescu și în momentul revoluției a cerut trupe sovietice în țară. Lucru care spune multe, lucru care spun multe.

Revenind la lovitura de stat, aceasta a fost acțiunea unor cadre de partid care s-au grăbit să fure revoluția și să-și asigure viitorul. Vechile cadre de partid au furat revoluția, MAPN și Securitatea se luptau cu interferențele străine, iar oamenii erau în stradă pentru libertate. Astfel s-a perpetuat ideologia comunistă sub o formă capitalistă, iar România a navigat nesigură prin deșertul politicii internaționale până când s-a văzut că o realiniere față de Rusia nu era o opțiune pozitivă pentru interesele nimănui, nici măcar a foștilor membri de partid.

În final cred că, așa cum spunea și jurnalistul Moise Guran, situația este puțin mai complexă. Nu putem încadra într-o simplă terminologie toate lucrurile care s-au întâmplat atunci. Pe de o parte avem o revoluție, oamenii chiar au ieșit în stradă pentru libertate și un trai mai bun, dar nimeni nu poate nega manipularea și influența străină în declanșare cât și pe parcursul revoluției. Același lucru fiind valabil și cu privire la lovitura de stat, felul în care cadrele de partid au furat revoluția.

O învățătură istorică

Trebuie să ne plecăm capetele în fața acelor tineri care s-au jertfit în decembrie 89 pentru libertate, dar asta nu trebuie să întunce o judecată rațională și obiectivă a evenimentelor istorice. Probabil la fel de mult ar trebui să ne plecăm capetele în fața ofițerilor de informații care au menținut securitatea României în cele mai grele condiții și au pierit în mijlocul unor jocuri odioase. Martiri și eroi ai revoluției s-au aflat de ambele tabere, iar acel far călăuzitor este încă umbrit și de alte evenimente.

Probabil mai fundamental de atât este să învățăm ceva din această lecție istorică. Să învățăm că mulțimile sunt ușor manipulate, că jocurile politice reale au loc mereu în spate. Nici Revoluția Franceză nu a fost mai diferită, cu așa multă vreme în urmă. Și să nu uităm cât de aproape a fost România de ruperea granițelor când Ungaria a încercat să profite de haosul intern. Lucru ce s-ar putea repeta oricând și față de care trebuie să fim vigilenți. Nici omuleții verzi nu pot fi uitați…

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.
Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.
Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.
Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.
Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.
Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.
Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.
Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.
Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.
Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.
Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.
Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali… ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.
Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.
Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.
În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.
Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.
Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.
Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.
Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.
Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.
Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.
Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.
Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.
Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.
Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.
Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.
Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.
Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.
Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este… unic.
Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.
Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.
Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.
Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.
Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.
Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.
Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.
  
Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.
Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.
Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.
Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.

Dumnezeu a murit

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea.

Analiști și operativi – mitul unui conflict

În literatura de intelligence se vorbește destul de des despre un conflict între analiști și operativi. Mulți susțin că perioada operativilor a trecut, iar analiștii au ajuns să joace rolul cel mai important în intelligence-ul sec. XXI. Alții susțin contrariul. Mai conservatori în gândire aceștia susțin că rolul operativilor rămâne cel de bază în intelligence, că obținerea de informații din surse umane este mai importantă decât cea din surse deschise.

Consider că puțină dreptate se află de partea fiecărui grup. Tocmai acest lucru face ca ambele grupuri să greșească în raționamentul lor. Pentru că da, analiștii joacă astăzi un rol mult mai important decât în perioada Războiului Rece, activitatea lor este cea care se află în prim-plan. Totodată și operativii au rămas importanți, existând acele momente în care sursele deschise pur și simplu nu sunt suficiente pentru activitatea unui analist.

Sursele deschise și revoluția informațiilor

Revoluția informației este un lucru specific secolului nostru. Internetul și diferitele mijloace ale mass-media au făcut posibil accesul la o cantitate mult mai mare și mai liberă de informație. Putem spune, pe bună dreptate, că în secolul XXI aproape toate informațiile de care un analist are nevoie se găsesc în surse deschise. De la presă la social media găsim o vastă cantitate de informații din care putem determina un șir de eveniment viitoare, un anumite pattern la nivel geopolitic, acțiunile unor oameni.

Pentru analiza de informații acest lucru oferă un câmp mult mai mare de lucru. Aceștia nu mai depind așa de mult de obținerea informației secrete de surse umane (HUMINT), cât mai degrabă de identificarea informațiilor importante din sursele deschise (OSINT) și separarea minciunii de adevăr, găsirea unui pattern care să prezică un anumit șir de eveniment sau un eveniment specific.

Mai mult sau mai puțin OSINT și în special social media au ajuns să reprezinte sfera principala de obținere a informațiilor în secolul XXI. Iar din aceste informații se obține cunoașterea propriu-zisă care este mai apoi diseminată consumatorilor de intelligence. O informație care circulă în presă poate să ofere răspunsul cu privire la o anumită atitudine a unui stat, a unei organizații sau a unui individ. Atitudine care poate determina o acțiune viitoare sau un șir de evenimente.

De exemplu fondatorul Stratfor, dl. George Friedmann a prevăzut din timp izbucnirea unui conflict în Ucraina sau în spațiul de est al Europei în general. Nu a fost o revelație mistică, ci rezultatul firesc al unui amplu proces de analiză a informației. Pe baza unor acțiuni sau gesturi politice, a stărilor de la sine evidente și mediatizate, s-a putut observa nucleul unui viitor conflict. Lucruri precum expansiunea către est a NATO, natura și istoria conflictuală a balcanilor, au permis asta.

Lebăda neagră și rolul operativilor

În ciuda acestui fact nu putem spune că analiza informațiilor este singura forță de care un serviciu de intelligence mai are nevoie în acest secol. Deși aceasta joacă acum un rol de bază, specific unei lumi în care tot mai multă informație se găsește în surse deschise, asta nu scoate din joc acele acțiuni imprevizibile precum lebedele negre. Acțiuni și evenimente care nu pot fi anticipate prin nici o informație din sursele deschise, fiindcă ele apar din senin.

Atentatele teroriste de la 9/11 sunt un exemplu în acest sens. Nimeni nu s-a așteptat la un atac terorist atât de puternic și de vizibil tocmai pe teritoriul SUA. A fost un șoc pentru toată lumea și pentru comunitatea internațională de intelligence. Nici analiștii n-au putut anticipa așa ceva. Ei puteau anticipa o ostilitate mai mare în spațiul oriental datorită unor organizații precum al-Qaida, sau riscuri mai mari la adresa securității, dar nu și posibilitatea ca teroriștii să deturneze un avion și momentul atentatului.

De fapt chiar și în contextul existenței unor informații care să ne arate evoluția viitoare a unor conflicte sau rivalități politice/geopolitice, analiștii nu pot afla data și momentul exact al unei acțiuni. Pot afla doar că există o astfel de posibilitate, folosindu-se aici de instrumentele specifice muncii de analiză, cât și de propria creativitate, atât de necesare într-un domeniu care cere imaginație și o minte deschise față de o serie de posibilități infinite.

Aici găsim principala slăbiciune a domeniului de analiză și principala dovadă a faptului că, deși analiza joacă un rol mult mai important astăzi, ea nu poate căpăta atenția exclusiv în domeniul de intelligence. Sursele umane secrete sunt la fel de importante. La fel și SIGINT.

Munca operativilor este cât se poate de relevantă pentru a culege informații despre o acțiune pe care nici o analiză nu o poate anticipa, de tip lebăda neagră, fiindcă nu există indicatori în acest sens. Această muncă este relevantă și pentru a completa informației unui analist, pentru a afla în mod concret când acțiunea prevăzută de analist ca o posibilitate se poate întâmpla. Mai presus de toate, informațiile adunate de operativ și livrate pentru analiză sunt la fel de importante în anumite situații.

Concluzie: Mitul unui conflict și importanța echilibrului

Înțelegem deci că un conflict între analiști și operativi este doar un mit. Un rod al orgoliilor și în nici un caz al realității. Analistul și operativul depun o muncă în egală măsură necesare pentru sistemul de securitate al unui stat. Ambele sfere de activitate sunt relevante și prin natura lor pot salva vieți sau pot determina o politică de succes a statului respectiv. Lucru care nu se poate întâmpla fără o colaborare strânsă între cele două sfere de lucru.

Sec. XXI este un secol al informației. Informația se găsește peste tot în sursele deschise și social-media, iar analiștii pot găsi o mare parte din lucrurile de care au nevoie în acest surse deschise. Dar mereu va exista nevoia de informații din surse umane, de înțelegerea unor actori importanți în sfera analizată, de acces la informații secrete și de cunoaștere a unor evenimente care pur și simplu nu au putut fi prevăzute prin instrumente analitice și pe baza informațiilor din surse deschise.

Orice conflict între analiști și operativi sau lipsa uneia dintre aceste aripi importante a activității de intelligence nu ar face decât să compromită sistemul de securitate a unui stat. Pe de altă parte înțelegerea reciprocității între cele două sfere oferă un avantaj. Așa cum statul poate fi privit ca un corp nefuncțional fără toate componentele sale, la fel și intelligence-ul, ochii și urechile statului, este inutil fără părțile sale componente și fără funcționarea perfectă, în armonie, a acestora.

Astăzi rolul analiștilor este mai important decât în perioada Războiului Rece. Este cel pe care operativii îl aveau odată. Dar nu deține un monopol și nu exclude activitatea operativă. O muncă încă extrem de necesară și de relevantă pentru interesele și siguranța cetățenilor. Ambele sfere de activitate sunt subordonate interesului național și au nevoie una de alta pentru a proteja statul, interesele sale, siguranța cetățenilor și a oferi decidenților informația necesară în acest sens.