România și extremismul

În ultimul meu articol am abordat riscul reprezentat de mișcările, respectiv partidele, extremiste pentru stabilitatea internă a Uniunii Europene. Criza economică oferă acestora fondul necesar pentru a-și lărgi nucleul electoral, iar la rândul ei, această criză politică de instabilitate pune sub semnul întrebării coeziunea europeană în fața crizelor de securitate care se ridică și care amenință toate statele membre.

Am încercat o abordare generală, referindu-mă la cazul general al Uniunii deși la cele mai evidente exemple: extrema dreaptă care domină spațiul politic în Ungaria și extrema stângă care a câștigat ultimele alegeri din Grecia, ambele oferind un precedent și chiar un suport moral pentru organizațiile extremiste din restul Europei, precum Frontul Național din Franța. În articolul de față vreau să încerc o abordare redusă la spațiul nostru, cel românesc, și să analizez situația mișcărilor extremiste acasă.

Din acest punct de vedere și comparativ cu restul Europei România se află într-o poziție mult mai bună. În ciuda problemelor de natură economică, socială și politică tendințele extremiste sunt destul de reduse la câteva tipologii sociale. Pe de altă parte populismul prinde la oameni, dar nu într-o măsură care să ne sperie și fără tangențe cu discursul exclusiv naționalist sau radical de stânga.

Când ne gândim la tipurile de ideologii extremiste din România două tipologii ne vin în minte: naționalismul, în extrema dreaptă și neo-comunismul, în extrema stângă. Aceste ideologii atrag câteva tipuri de oameni care sunt predispuși să răspundă la un discurs sau altul. Baza lor, ca și peste tot în lume, este o retorică bazată pe frică, ură, sărăcie, promisiuni utopice sau o formă exacerbată de idealism.

În cazul extremismului de dreapta vedem că principalii exponenți sunt fie cei atrași de un discurs al urii sau al fricii, oameni care au aderat la ideologia respectivă datorită faptului că doresc să scape de un anumit grup etnic, sau romantici întârziați care doresc să construiască o societate după chipul și asemănarea lor, sau a ideilor lor, ignorând realitatea unei ființe umane.

Foarte puțini din exponenții acestui curent au de fapt idei despre schimbări practice și pozitive pentru societate. Nu au programe, doar ceva foarte vag și lipsit de sens care atrage oamenii din cele două categorii mai sus menționate. Același lucru se petrece și în extrema stângă, unde doar forma variază, regăsindu-se romantici întârziați sau oameni motivați de utopia egalității și a unui trai mai bun, chiar dacă metodele pentru atingerea unui trai perfect lipsesc sau sunt complet criminale.

În adaos organizațiile extremiste reprezintă o atracție pentru persoanele anti-sociale, izolate de restul lumii. Acestea se regăsesc în orice curent sau organizație care li se asemănă prin felul în care sunt respinse de societate și resping, la rândul lor, cutumele societății. La fel ca și-n cazurile anterioare ei nu reprezintă o forță majoritară sau capabilă să determină o schimbare serioasă.

Partidulețele comuniste, organizațiile neo-legionare și câteva grupuri neo-naziste reprezintă curentul extremist în România. În toate cele trei cazuri vorbim de organizații minuscule, care militează în spațiul public pentru diferite idei, organizând un marș, o comemorare sau o conferință. Atrag un număr limitat de persoane, nereușind să apeleze la majoritatea cetățenilor care, cel puțin în cazul României, nu par să fie motivați de retorica grupărilor extremiste.

Acest lucru se datorează și faptului că la noi condițiile sunt cu totul diferite de cele din alte state precum Grecia, Ungaria sau cele occidentale. Nu avem o problemă a imigranților, iar criza economică nu a atins nivelul celei din Grecia. Avem o problemă cu anumite minorități etnice, dar ea nu este una majoră, limitându-se la anumite grupuri social sau la o simplă opinie ascunsă de către majoritate.

Rasismul împotriva cetățenilor români de etnie rromă și spiritul anti-separatist care se leagă de retorica anti-maghiară sunt relativ limitate, iar schimbul de generații pare să reducă aceste sentimente, atât din partea românilor, cât și din partea unor cetățeni minoritari care înțeleg să nu mai lanseze provocări la un conflict interetnic (cum a fost cazul cetățenilor maghiari până acum).

Conviețuirea cu restul minorităților nu pare să ridice probleme, din contră. Victoria recentă a unui minoritar etnic și religios la alegerile pentru funcția supremă în stat confirmă faptul că majoritatea românilor, în special tinerii, nu sunt atât de interesați de discursul naționalist, un discurs folosit de rivalul lui Klaus Iohannis, dl. Victor Ponta și care nu a reușit să-i aducă nici o victorie, din contră, a stârnit chiar o reacție adversă, un puternic curent anti-naționalist și anti-ortodoxist (nu anti-ortodox).

Această referire la ortodoxism mă aduce la aspectul religios al extremismului. Într-adevăr, extremiștii de dreapta reușesc să-și atrag simpatizanți și prin intermediul unui discurs religios, construit pe confundarea națiunii române cu religia creștin-ortodox. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul grupărilor neo-legionare, iar de aici pare să vine un prim nucleu al extremei drepte românești.

Nucleul respectiv este unul dependent de credința religioasă a românilor. Dacă aceasta scade atunci vorbim și de o scădere automată a numărului celor atrași spre extrema dreaptă în virtutea ortodoxismului. Aici și cultelor religioase le revine rolul de a-și educa credincioșii în spiritul toleranței, dar momentan se pare că legionarismul are o influență puternică în cadrul cultului ortodox și prin asta printre credincioși, ceea ce ar putea reprezenta o problemă în anumite circumstanțe.

Sentimente naționaliste sau comunistoide există printre anumite persoane, dar nu într-o formă organizată și majoritatea evită astfel de lucruri. Sunt mai degrabă niște sentimente ascunse și, sperăm, pe cale de dispariție odată ce societatea românească intră pe drumului evoluției sale occidentale. Asta nu înseamnă că grupările extremiste nu trebuie supravegheate, fiindcă aceste grupuri pot organiza acțiuni care să contravină ordinii și liniștii publice sau chiar interesului național, dar amenințarea extremistă nu este nicidecum similară cu cea din restul occidentului, românii adoptând o atitudine mai pasivă în majoritatea cazurilor.

Dacă România este sensibilă la o creștere a extremismului această creștere ar veni pe un segment etnic și religios, dar în circumstanțe deosebite, precum creșterea imigrației în România. În momentul de față nu putem vorbi de o problemă majoră în direcția asta, din contră, comparativ cu restul statelor europene noi nu ne confruntăm cu o problemă majoră a extremismului, cel puțin nu organizat.

Instabilitate în spațiul european

Recenta victorie a partidului radical de stânga, Syriza, în alegerile din Grecia, pune sub semnul întrebării atât perspectiva europeană a Greciei, dar și stabilitatea și așa fragedă a Uniunii Europene în zilele ce vin. Dacă Europa a trăit într-o oarecare perioadă de stabilitate după încheierea Războiului Rece, iată că această perioadă pare să fie pe sfârșite, în timp ce diferite crize și amenințări cuprind bătrânul continent și țările din apropierea sa imediată.

În acest sens avem de a face cu multiple crize. Pe de o parte avem o criză economică, care pune sub semnul întrebării dorința cetățenilor noii Europe de a continua acest proiect și face loc retoricii populiste. Pe de altă parte avem o amplă criză de securitate care poate, ca să privim și pozitiv, susține unitatea europeană în fața unui pericol comun, dar care amenință, în același timp, securitatea, interesele și valorile statelor membre, indiferent că ne referim la Statul Islamic sau la criza din Ucraina.

O altă amenințare majoră este una care se alimentează din cele două înainte menționate, iar această criză este una politică. Ea ține și de economie și de securitate, dar afectează în primul rând spiritul Europei, aspectul socio-politic. În interiorul Uniunii Europene există astăzi două state cu o politică vădit eurosceptică, contrară valorilor pe care UE a fost fondată și care reprezintă factori de instabilitate și insecuritate în interiorul Uniunii. O Ungarie condusă de extrema dreaptă și o Grecie a stângii radicale.

Vedem deci că discursul populist, naționalist sau de stânga, a reușit să prindă bine la anumite tipuri de electorat ca și urmare a situației economice deloc avantajoase prin care Europa trebuie să treacă. Două țări și-au asumat deja un traseu riscant și nu par să mai fie interesate de ceea ce Uniunea Europeană a impus până acum. Un status-quo este rupt, iar instabilitatea devine o constantă a politicii interne din cadrul acestui construct european, o instabilitate care ne amenință pe termen lung.

O problemă majoră ține de faptul că, în privința Greciei și a Ungariei, nu știm la ce să ne așteptăm/ Sunt două țări care fac parte din UE, dar care în ceea ce ține de politică și valori s-au rupt de această uniune. Nu sunt state de la care să știm ce urmează, ce politici pot adopta într-un moment de cumpănă pentru familia europeană, iar asta nu este singura problemă. O problemă la fel de mare este precedentul pe care astfel de state par să-l ofere, un precedent riscant în contextul actual.

Dacă Ungaria și Grecia pot, de ce nu putem și noi ? Se pot întreba acum extremiștii de dreapta sau de stânga din majoritatea statelor europene. Franța are un puternic partid de extremă dreaptă în Frontul Național condus de Marine le Pen, iar Anglia este tot mai afectată de discursul anti-imigraționist și eurosceptic. Succesul proiectului european este direct amenințat dacă precedentul maghiar și acum cel grecesc servesc unor victorii politice ale forțelor extremiste și în statele occidentale solide.

Deci în momentul de față Europa este destul de instabilă, amenințată fiind pe trei fronturi majore. Cel economic, cel de securitate (terorismul islamic și politica expansionistă a Federației Ruse) și cel intern, politic și social, prin avântul organizațiilor de extremă dreaptă în cadrul unor importante state europene. Mai mult ca oricând partidele democratice sunt chemate să reprezinte o opțiune serioasă pentru cetățeni și să repare lipsurile care au alimentat propaganda extremistă în ultima perioadă.

Slăbiciunea Uniunii Europene vine din mai multe perspective. Ea trebuie să-și consolideze în primul rând spiritul politic, ca să-i zicem așa. Orice mare construcție este dependentă de valorile care-i servesc drept fundament, dar aceste valori nu trebuie să aibă un caracter dogmatic, nu trebuie să ducă la stagnare politică, ci ele trebuie să ghideze politicul și socialul în proiectele comune. Ori, din păcate, la acest capitol Europa stă foarte prost, blocată fiind între o lipsă a idealului public și orbirea politicului de către prea mult dogmatism specific religiozității umaniste a noii Europe.

Clasa politică din state europene nu poate contracara valul de instabilitate politică reprezentat de curentele de extremă dreaptă, respectiv extremă stângă, decât prin a dezamorsa tocmai bomba care alimentează aceste curente. A le tăia sursa de hrană, de energie, pentru retorica de tip populist. Asta înseamnă a oferi cetățenilor Europei un ideal vizibil, un suflet colectiv, întărind valorile europene, dar și a adopta politici realiste și a respinge orbirea de către ideal pentru a rezolva crize precum cea economică sau de securitate.

Mai presus de toate trebuie să evităm stagnarea. În istorie orice imperiu a decăzut prin stagnare, aici a început totul. La un moment dat o mare forță statală a devenit auto-suficientă și prin asta nu a mai trecut prin momente de evoluție și schimbare. Acest lucru pare să se petreacă și cu Uniunea Europeană în momentul de față, iar la fel ca și-n exemple anterioare, supraviețuirea sau dărâmarea UE depinde de felul în care politicul înțelege să schimbe acest drum deloc favorabil intereselor Uniunii.

În concluzie, Europa trece printr-o perioadă de instabilitate socială, politică și economică. Trei crize majore amenință stabilitatea acestui proiect, toate legate între ele, iar clasei politice europene îi revine rolul de a corecta lucrurile care au dus în această direcție, de a oferi Europei ceea lucrurile care au existat doar formal și de a corecta greșelile comise de un aparat birocratic nefuncțional. Exemplul personal al politicienilor este de asemenea important pentru viitor, la fel cum este și abilitatea statelor naționale de a renunța la o parte din interesele lor pentru binele comun al Uniunii Europene.

Viitorul proiectului intitulat Uniunea Europeană nu este încă unul cert, dar imaginea de ansamblu din momentul de față nu este una pozitivă și indică un traseu mult prea instabil, plin de incertitudini. Când vine vorba de geopolitică și relații internaționale incertitudinea este o constantă, dar nu este întotdeauna factorul dominant. Pentru situația noastră pare să devină. O astfel de situație se poate schimba doar printr-un efort major de schimbare în politica europeană. Un efort de care avem nevoie.

Demisia lui George Maior: cauze și urmări

Vestea demisiei lui George Maior a venit din senin și foarte puțini oameni se așteptau la asta. Directorul Serviciului Român de Informații s-a aflat în conducerea SRI pentru o perioadă lungă de timp, iar mandatul său în cadrul serviciului a fost unul lăudabil. La urma urmei mandatul dl. Maior este perioada de timp în care SRI a trecut printr-o reformă atât de necesară existenței sale, iar imaginea publică a acestei instituții fundamentale a statului român s-a îmbunătățit considerabil.

De asta foarte puțini oameni s-au așteptat la vestea demisiei lui George Maior, iar personal am privit-o și o privesc cu oarecare părere de rău. Un om competent, un om care a excelat în ceea ce face, a fost nevoit să se dea la o parte. Dar lucrurile nu se opresc aici și se ridică alte probleme și alte întrebări. În primul rând ne putem întreba: ce a stat la baza deciziei directorului SRI ? A fost rezultatul presiunii media și politice sau o dorință directă a acestuia ? Iar apoi vine o întrebare și mai importantă: cine va prelua frâiele instituției ? Cu atât mai mult cu cât atât SRI, cât și SIE, nu au un director civil.

Aceste întrebări sunt, cred eu, atât pertinente, dar și cele mai importante care se vor ridica în următoarele zile cu privirea la demisia directorului SRI. Ca să o luăm cu începutul, nu putem privi demisia lui George Maior fără a trage o linie cu eșecul celor trei legi denumită de presă ”legea Big Brother”. Șansele sunt ca demisia acestuia să fie legată de eșecul legii în fața Curții Constituționale, singura dilemă fiind felul în care acest eșec a influențat decizia dl. Maior.

Primele două teorii care mi-au venit în minte când am citit știrea au fost cea a presiunii politice și cea a plecării din dorință proprie a dl. Maior ca și urmare a eșecului legii. Mai apoi am mai citit câteva opinii ale unor analiști și oameni de presă, care par a oscila în special spre prima posibilitate, posibilitate spre care oscilez la rândul meu. De ce ? Pentru simplul fapt că mi se pare cea mai logică opțiune în momentul de față, dar aștept declarațiile lui George Maior pentru a vedea lucrurile mai clar.

Eșecul celor trei legi denumite în media, la pachet, legea ”Big Brother” a reușit să atragă destul de multe lovituri pentru imaginea lui George Maior, personal, cât și a Serviciului Român de Informații, în general. Faptul că o mare parte din mass-media, grupurile parlamentare și Curtea Constituțională au criticat această lege nu a fost deloc un lucru favorabil SRI, nici acțiunilor pe care serviciul dorește să le întreprindă pentru securitatea națională, dar nici imaginii serviciului și, îndeosebi, a directorului acestuia.

Un astfel de eșec a fost o lovitură dură pentru SRI, iar George Maior, în calitatea sa de director, a primit din plin această lovitură. O urmare firească este ca actuala putere de la cele două palate, Victoria, respectiv Cotroceni, să îi ceară, pe canale neoficiale, dl. Maior să se dea la o parte, făcând cel puțin presiune în acest sens. O cerere cu care George Maior s-a conformat într-un mod onorabil, pregătind din timp un interviu pe post de testament public și anunțându-și demisia imediat după.

N-au așteptat să apară nici alte teorii care susțin că George Maior a planificat de fapt totul, iar planul său este să ajungă într-o funcție mai mare: cea de prim-ministru. Cu tot respectul pentru cei care propun o astfel de teorie, prefer să rămân reticent. Capitalul de imagine a lui George Maior a suferit de urma eșecului legii ”Big Brother”, iar nici PSD, nici PNL, nu sunt cu adevărat dispuși să renunțe la varianta lor pentru funcția de premier: Victor Ponta, respectiv Cătălin Predoiu (sau în orice caz un liberal).

Sigur, demisia din conducerea SRI nu înseamnă că George Maior se va retrage automat din politică, dar este prea repede pentru ca el să ocupe o funcție de conducere în guvern. Cred că opțiunea logică, și sigură, este întoarcerea acestuia în cadrul PSD și susținerea forțelor existente acolo, asigurându-și poziția pentru viitorul congres al partidului, sau pentru inițiative viitoare, dar care vor trebui să aștepte. Victor Ponta este păstrat de partid atâta timp cât deține guvernul, fără guvern mă îndoiesc de șansele sale, iar cât timp are guvernul mă îndoiesc că va fi dat la o parte în mod direct.

Trecând la a doua întrebare, mult mai importantă decât prima, îmi este mai greu să găsesc un răspuns.Momentul demisiei lui George Maior nu este cel mai oportun. Într-un context geopolitic extrem de dificil principalele două servicii de informații ale României duc lipsă de un director civil. Atât SRI, cât și SIE, sunt conduse de cei doi generali, directori adjuncți: Florian Coldea, respectiv Silviu Predoiu.

Principalele alternative la care mă gândesc, destul de reticent ce-i drept, sunt Eduard Hellvig și Mihai-Răzvan Ungureanu. Despre primul s-au mai vehiculat informații cum că Iohannis ar intenționa să-l numească director, fie la SRI, fie la SIE. Nu sunt sigur de aceste informații, pe care dl. Hellvig nu le-a confirmat deloc, dar cred că acum este o opțiune viabilă, cu atât mai mult cu cât studiile și activitatea în Parlamentul European l-ar recomanda pentru o astfel de funcție, în special la SIE.

Mihai-Răzvan Ungureanu este cu totul altă problemă și sunt aproape sigur că ești ultima opțiune pentru conducerea unui serviciu. Nu din cauză că nu ar fi calificat, fiindcă este, ci pentru simplul fapt că s-a aflat odată la conducerea SIE, iar România nu prea are precedente cu două mandate pentru un director. Cu atât mai mult cu cât Klaus Iohannis are nevoie de MRU în calitatea de consilier, pentru a-l ajuta cu privire la problemele de politică externă și securitate națională, iar PNL îl preferă ca ministru de externă.

Alte opțiuni care pot fi luate în considerare sunt Vasile Blaga și Gabriel Oprea. Un fost ministru de interne și un fost ministru al apărării, actual ministru de interne. Văd șanse mai mici pentru astfel de nominalizării fiindcă până acum mi-am închipuit șanse mai mari pentru Blaga ca viitor ministru de interne într-un guvern PNL, dar este o posibilitate, la fel cum Gabriel Oprea ar putea primi nominalizarea din partea PSD, deși funcția sa actuală pare mai tentantă. Oricum, nici unul nu are profilul adecvat pentru șefia unui serviciu de informații, chiar dacă ocupă funcții politice importante.

În momentul de față nu reușesc să mă gândesc la alte alternative, deși sunt sigur că acestea există. Tot ce putem face este să așteptăm alte indicii sau o decizie rapidă a celor chemați să aleagă directorii unor astfel de instituții. Sper doar ca această decizie să fie una rapidă și corectă, pentru că, așa cum am mai zis, momentul deciziei dl. Maior nu este unul oportun, iar România are nevoie de două servicii de informații perfect funcționale, în special când vine vorba de administrarea lor și de imaginea publică.

Cert este că orice opțiune pentru conducerea unuia dintre cele două servicii de informații trebuie să se conformeze cu un tipar clar. Directorul SRI/SIE trebuie să vină din afara sistemului, pentru a întări controlul civil asupra serviciilor și trebuie să fie un om cu experiență în domeniile legate de siguranța națională și relațiile internaționale, fiind totodată un om a cărui moralitate și devotament față de țară sunt dincolo de orice suspiciune.

Să o lăsăm mai moale cu așteptările

Președintele Klaus Iohannis a câștigat alegerile de anul trecut pe fondul unor mari speranțe. Într-adevăr, acesta s-a bucurat și se bucură de multă simpatie din partea tinerilor, reprezentând chiar un simbol de reformă, de schimbare. O astfel de situație este pe de o parte pozitivă, dar în același timp are și aspectele sale negative atunci când vine vorba de așteptările pe care românii le au de la președintele ales.

Faptul că dl. Iohannis a câștigat pe baza unui val de speranțe din partea cetățenilor indică și că aceștia au așteptări la fel de mari de la el. La urma urmei, chiar ultima perioada ne permite să constatăm această realitate. Românii nu au trecut încă dincolo de mentalitate voievodală, a așteptării unui conducător cu puteri depline care poate face ce vrea și care-i salvează peste noapte. Iar pentru Klaus Iohannis asta s-ar putea dovedi o problemă destul de mare.

De ce ? Pentru că, așa cum au arătat mulți analiști politici înainte de trecerea anului 2014, Klaus Iohannis nu are posibilitatea de a satisface toate așteptările celor care l-au votat. Este președintele României, dar aici intervin o mulțime de alte mecanisme. Mecanisme specifice zonei politice și pe care mulți nu reușesc să le înțeleagă, lucru care poate lovi în capitalul de imaginea al președintelui Iohannis în anumite circumstanțe mai mult sau mai puțin favorabile.

În primul rând mulți oameni confundă atribuțiile președintelui cu cele ale primului ministru, uneori dându-i chiar puterea unui dictator. Realitatea este că un președinte are atribuții mult mai limitate decât un premier. Guvernul este factorul executiv, care se ocupă cu implementarea diferitelor politici publice, iar premierul este șeful real al guvernului. Între timp președintele este limitat la o dimensiune mult mai restrânsă a politicii și ceva mai obiectivă, ca mediator al jocului politic, pe de o parte, și reprezentat al României pe plan extern.

De asta mulți pun sub semnul întrebării atitudinea lui Klaus Iohannis față de unele probleme importante pentru România. Probleme în care nu poate oferi mai mult decât un sfat, o voce, de cele mai multe ori și pentru soluționarea cărora trebuie să se afle în dialog cu primul-ministru, implicit cu guvernul României. Atât dacă vorbim despre guvernul de față, cât și despre un guvern a cărei conducere ar proveni chiar din partidul originar al dl. Iohannis.

Pe de altă parte oamenii confundă adesea politica pentru un joc al idealiștilor. Mulți, și asta am văzut în special la ecologiști, naționaliști și cei care în general au o viziune limitată și nu holistică asupra politicii, reduc tot ce ține de politică la câteva idealuri care reprezintă obsesia vieții lor și cred că acestea trebuie urmărite cu fanatism. Ori un om politic serios ține mereu cont de mai multe aspecte. De la necesități și metode pragmatice pentru îndeplinirea unui obiectiv superior, până la idealuri care pot să lovească în probleme importante de securitate sau economie.

Sunt oameni care se supără când un politician nu acționează în conformitate cu dorința lor, sau care sunt deranjați dacă un om politic nu are o atitudine extremistă cu privire la o persoană sau un subiect și preferă să joace echilibrat. Dar astfel de lucruri sunt oarecum copilărești. Un om politic nu poate niciodată să-i împace pe toți votanții săi, lucru ce nici măcar nu-i obligat să-l facă, el având un vot de reprezentativitate, nu de subordonare. El vine cu o programă propusă cetățenilor, ei votează programa, iar restul, lucruri precum politicile de implementare, rămân la decizia omului politic.

În egală măsură un om politic nu poate acționa mereu în conformitate cu idealurile unor persoane. Despre Klaus Iohannis am auzit mai multe vorbe negative din partea unor jurnaliști sau votanți cu privire la lipsa de conflict între acesta și Victor Ponta. Aparent mulți oameni confundă politica normală cu colaborarea tacită. Ori dacă doi politicieni nu se înjură la televizor asta nu înseamnă că sunt frați de sânge peste noapte, ci doar că înțeleg să facă politica în altfel. O politică în care majoritatea jocurilor se fac unde le este locul, în parlament, nu prin scandaluri publice.

Cu atât mai mult cu cât rolul președintelui este altul. Partidele sunt cele care se luptă între ele (ceea ce PNL și PSD fac, în mod vizibil, dar cu mai puține isterii decât am fost obișnuiți). În parlament, în mass-media, în alegeri, dar președintele României are un cu totul alt rol. Indiferent de dorințele sale personale sau partidul de origine acesta trebuie, conform Constituției, să joace rolul unui mediator în ceea ce ține de politică internă și a unui garant pentru valorile fundamentale ale statului. El nu mai este o piesă în jocul politic, ci un arbitru care și-a croit drum în afara piesei de șah tocmai prin acest joc.

Acestea fiind spuse, poate ar trebui să o lăsăm mai moale cu așteptările. Klaus Iohannis a câștigat alegerile și este președintele României. Dar speranțele mari care roiesc în jurul persoanei sale s-ar putea să-l tragă în jos din punct de vedere electoral și în mod nedrept. Atribuțiile sale sunt destul de limitate, președintele nefiind un voievod cu superputeri executive, iar jocurile politice sunt puțin mai complexe decât imaginea colectivă a unui politician care poruncește și se face.

O așteptare mai serioasă și mai realistă, dincolo de propaganda obișnuită de partid, este cea a unui președinte care va atrage, pe cât posibil, atenția asupra unor probleme sau lipsuri. A unui președinte care va încerca să întărească relațiile cu partenerii externi, în special europeni și care ar putea atrage investitori. Dar și a unui guvern care poate sau nu să asculte de președinte și a unui conflict clar între PNL și PSD pentru majoritate în parlament. O majoritate de care depinde, la urma urmei, puterea executivă în stat, și anume guvernul.

Ambele partide fac și vor face tot ce pot pentru această majoritate, iar aici jocul politic devine mai complicat și mai relevant pentru orice proiect serios de reformă internă a României propus de Klaus Iohannis. Economia, finanțele, transporturile, educația, sunt câteva zone în care președintele nu prea are ce să facă, doar să atragă atenția și să propună lucruri. Aici principala putere revine, prin lege, guvernului, iar guvernul este, în mod normal, deținut de o majoritate parlamentară. O majoritate fără de care programul dl. Iohannis este momentan și din păcate blocat.

În schimb am o satisfacție, una destul de mare și anume faptul că nu mai suntem așa blocați în demonizări publice. Dacă perioada președintelui Băsescu s-a remarcat printr-un act negativ aparte, acel act este conflictul tot mai mare și mai dur între actorii politici. Polarizări extreme de genul băsist sau anti-băsist au marcat viața politică în mandatul președintelui Băsescu, iar acest lucru a fost unul profund negativ.

Diferența care pare să iasă în evidență acum, în mandatul dl. Iohannis, este o dispariție ușoară a unor astfel de polarizări. Nici Iohannis și nici Ponta nu par a mai continua jocul demonizărilor inutile, iar politica pare să abordeze din nou un ton mai echilibrat. O atitudine mai normală, a unor oameni cu idei diferite, care să luptă între ei pentru implementarea acestor idei, lucru care nu înseamnă automat că unul e un înger, iar altul un demon, ci doar că au perspective diferite. Natura democrației.

Sirena care nu mai cântă

Am satisfacția de a constata că o mare parte din analizeze pe care le-am făcut în perioada campaniei electorale se adeveresc acum, odată cu instalarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni. O coabitare de scurtă durată fiindcă PNL nu poate obține guvernul, nu încă, o dezbinare în rândul PSD și tentativa formării unui nou partid de stânga (despre a cărui șanse eram mai optimist, dar acum mă îndoiesc), tentativa Macovei de a forma un nou partid, un partid mai mult de lider și destul de limitat și, evident, dispariția lui Traian Băsescu, în cea mai mare măsură, din viața publică.

Dispariția lui Băsescu vine și ea cu alte consecințe. Una dintre ele este, prin extensie, dispariția muzei sale din viața politică importantă, sau de pe principala scenă politică. Într-adevăr, sirena PMP-istă nu mai cântă și nu mai ispitește votanții de dreapta cu mărul lui Băsescu. Evident, vorbim metaforic. Totuși acest lucru este cert. Victoria lui Klaus Iohannis și stabilizarea noului PNL a ocupat locul din față de pe dreapta eșichierului politic. Undeva după s-a așezat Macovei, iar pentru doamna Udrea nu pare să mai fie loc. Nu mai are pe ce să iasă în evidență, iar fără Băsescu nu mai contează politic.

Probabil tocmai din acest motiv o auzim tot mai rar, iar atunci când apare în public auzim cum aduce critici la adresa noului președinte ales al românilor. Vede, la rândul ei, că nu mai contează în sfera largă a jocului politic și încearcă să se impună în față, în atenția media. O mai face cu câte o critică pentru Klaus Iohannis, dar nimic mai mult. Speră la o șansă de negociere cu PNL în situația declanșării unei inițiative parlamentare pentru dărâmarea guvernului actual. Dar în rest șade undeva, în liniște, realizând, cam târziu, eșecul inevitabil al oricărui partid de lider. Al oricărui partid construit în jurul unei persoane.

Vorbeam despre o negociere între PMP și noul PNL în Parlament. Să fiu sincer, mă îndoiesc de așa ceva. Atitudinea pe care PNL a adoptat-o în ultima vreme pare să indice contrariul. Aceștia vor permite sprijinul oricui pentru inițiativa lor, în mod normal, dar nu par dispuși să negocieze în acest sens. O mișcare politică destul de inteligentă, având în vedere că alternativa pentru PMP sau alte forțe politice de dreapta constă în a se identifica cu partidul care, de dragul unor orgolii sau interese politice, nu susține eliminarea partidului de stânga de la guvernare.

Singura șansă pentru Elena Udrea, PMP și umbra lui Traian Băsescu era ca Victor Ponta să câștige alegerile și în nici un caz Klaus Iohannis. Asta, așa cum am arătat în repetate rânduri, reprezenta o șansă pentru dărâmarea proiectului numit noul PNL, iar atunci o altă forță putea ocupa primul loc în opoziție, primul loc la dreapta eșichierului politic. Situația nu le-a fost favorabilă, iar acest loc a fost ocupat de un nou partid de dreapta, mai puternic, format din două partide mari și independent de un singur lider.

Într-un astfel de context ieșirile în public ale doamnei Udrea vor fi tot mai rare și mai scurte, axându-se pe un atac rapid la adresa cuiva, de preferință PNL-ul care ocupă locul de la dreapta. Vom mai auzi de ea dacă PNL se decide să atace guvernul, cerând o negociere. Vom mai auzi de ea și PMP dacă se trezește să aducă un atac la adresa lui Klaus Iohannis. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Băsismul fără Băsescu nu se poate, iar Băsescu fără funcția de președinte nu mai reprezintă așa multe, mai ales că mulți dintre votanții săi s-au reorientat spre segmentul Blaga-Predoiu din noul PNL sau Macovei.

Libertate și securitate

”Cei care sunt dispuşi să renunţe la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară, nu merită nici libertate, nici siguranţă.”
– Benjamin Franklin

Ultimele atacuri teroriste din Paris și destructurarea unor rețele teroriste la nivel european au adus în discuție o temă foarte delicată și controversată, și anume: ce alegem între libertate și securitate ? Întrebarea este una pertinentă în condițiile în care Europa a fost lovită pe neașteptate de către o forță non-statala, terorismul de sorginte islamică, dar cred că răspunsurile sunt adeseori greșite.

Libertatea și securitatea sunt aspecte esențiale pentru buna funcționare a unei societăți umane în general și a unei societăți democratice în particular. Cele două sunt într-o serioasă dependență una de alta, dar, în mod paradoxal, creșterea nivelului într-o anumită direcție implică și scăderea nivelului în alta. Mai exact, dacă vrem mai multă libertate trebuie să mai scădem din nivelul de securitate și viceversa.

Despre asta s-a vorbit în ultimele zile la nivel european și inclusiv la noi, pe plaiurile mioritice de descendență daco-romană, sau exclusiv dacică pentru alții. S-au găsit avocați ai scăderii libertății pentru o creștere a nivelului de securitate, dar și alții care au criticat o astfel de idee și au afirmat că libertatea și securitate nu se contrazic, iar noi nu trebuie să renunțăm la nici o parte din libertate pentru niște legi de genul ”patriot act”.

Într-un anumit fel a doua perspectivă este corectă, dar până la un punct. Să renunțăm la prea multă libertate de dragul securității ar însemna să anulăm din start valorile pe care încercăm să le protejăm prin securitatea respectivă. Dar nici nu putem să exagerăm și să spunem că avem nevoie de un fel de nivel maxim de libertate care să implice scăderea securității.

Părerea mea este că avem nevoie de o stare constantă de echilibru. Iar nivelul actual al echilibrului dintre libertate și securitate este perfect din multe perspective. Nu cred că trebuie să mergem spre prea multă libertate, adică spre un fel de anarhie și utopie a idioților, nici spre multă securitate, adică aproape de totalitarism, de un stat providență deloc favorabil dezvoltării individului.

Să nu uităm că de dragul securității Adolf Hitler a instaurat regimul nazist în Germania, folosind scuza terorismului. De dragu libertății și a democrației, alții au ignorat amenințările existente și nu au făcut nimic. Echilibrul între cele două a reprezentat întotdeauna opțiunea cea mai bună, favorabilă atât interesului național, cât și interesului cetățenilor.

Cred că este o poziție de bun simț. La urma urmei, echilibrul reprezintă unul din factorii cei mai importanți ai politicii într-o societatea democratică. Este acel lucru care ține socialismul departe de comunism și conservatorismul departe de autoritarism. Cu alte cuvinte, echilibrul este un fel de piatră de temelie pentru societatea noastră și pentru Europa pe care vrem să o construim.

Sigur, putem îmbunătăți colaborarea europeană inter-agenții pe probleme de securitate. Putem dezvolta o politică externă comună și chiar o platformă pentru un serviciu de informații european. Sunt lucruri bune care ar contribui, într-o oarecare măsură, la sporirea securității noastre comune. Dar pentru asta nu trebuie să atingem libertățile cetățenilor mai mult decât este necesar. Aceleași libertăți pe care ținem să le apărăm prin măsurile noastre de securitate.

Securitatea cibernetică, supravegherea spațiului virtual, ascultarea convorbirilor, etc. sunt lucruri necesare. Dar ele nu trebuie să atingă intimitatea tuturor cetățenilor. Din contră, astfel de măsuri au rolul de a proteja interesele și drepturile cetățenilor, alături de interesele statului. Ele trebuie să existe, la fel cum trebuie să fie reglementate prin lege, cu limitări și cu autorități care să le țină sub control.

Un lucru de care am avea nevoie este o politică mai clară a Uniunii Europene per ansamblu pe probleme de securitate, apărare și politică externă. Aici este nevoie de o colaborare mai strânsă și legi mai puternice, mai evidente, care să fie aplicate în toate statele membre ale Uniunii. Legi care, prin natura lor, ar trebui să asigure atât securitatea, cât și libertatea cetățenilor.

Libertatea și securitate se sprijină reciproc, iar creșterea uneia înseamnă scăderea alteia. De asta un echilibru trebuie păstrat mereu, iar acest echilibru este garanția funcționării unei societăți democratice. O societate în care drepturile și libertatea cetățenilor sunt respectate, iar acestea din urmă, ca și viața lor, sunt asigurate prin politici de securitate realiste, serioase, dar în același timp echilibrate.

Nu vrem să trăim într-un stat robot. Nu vrem nici să trăim într-un stat anarhic. Vrem o societate în care omul e om, în care există riscuri, dar acestea la rândul lor sunt ținute sub control și contracarate, fără a distruge tocmai acele lucruri pe care încercăm să le apărăm și cu care ne credem mai buni decât alte societăți. Orice inițiativă care afectează aceste două sfere ar trebuie să țină cont de această idee.

Marea Britanie și euroscepticismul ei

Politica externă a Regatului Unit este tot mai dominată de idei eurosceptice sau, în cel mai bun caz, eurorealiste. Aceste idei se manifestă vizibil în discursurile unor lideri politici precum David Cameron, sau în voturile acordate unor partide extremiste și eurosceptice de tip UKIP, respectiv BNP. În raport cu această situație tindem să blamăm doar factorii actuali, precum criza economică sau aparenta decădere a UE, pentru felul în care euroscepticismul devine o idee constantă a politicii britanice. Personal cred că trebuie să privim puțin mai mult în istorie.

Atitudinea aproape pasivă și sceptică a Marii Britanii față de Europa continentală nu s-a născut ca o reacție față de eșecurile aparente ale Uniunii Europene. O analiză atentă și rațională ne arată că această atitudine are origini mult mai adânci în istorie. Mai exact în politica externă a Angliei, respectiv a Regatului Unit, din sec. 16-17 până în sec. 20 și chiar până în zilele noastre. Marea Britanie s-a manifestat mereu în politica externă printr-o atitudine pasivă față de ce se întâmpla pe continent. Singurul lucru de care aceasta era interesată a fost echilibrul puterii, iar această națiune a intervenit pe continent doar atunci când simțea că echilibrul respectiv era amenințat de diferite puteri. 
Nu cred că putem uita perioada lui Napoleon I, când ceea ce numim astăzi Regatul Unit a intervenit
în conflictul dintre națiunile continentale. Sau cele două mari războaie, când din nou, Marea Britanie intervenise împotriva Germaniei imperiale. Aceste intervenții pe continent sunt cazuri rare în istoria britanică, dar manifestă o constantă a politicii interne: apărarea echilibrului puterii. Britanicii s-au amestecat în jocul continental doar atunci când simțeau că echilibrul puterii este amenințat, iar o putere hegemonică se ridica în orizont. Fie ea Franța unui Napoleon, Germania unui Wilhelm sau al Treilea Reich totalitar de sorginte național-socialistă.

Pe de altă parte Marea Britanie nu s-a amestecat niciodată pe continent pentru apărarea, să zicem, a propriilor valori, sau doar de dragul de a-și ajuta un aliat, chiar dacă această retorică a fost invocată în cazul declarării unor războaie. Interesul național a ghidat mereu politica britanică, iar acest interes se identifica, în opinia lorzilor britanici, cu un amestec cât mai scăzut în politica Europei continentale. Marea Britanie se afla într-o zonă de siguranță, separată de conflictele europene, pe micuța sa insulă, iar interesul major al acesteia consta în lipsa posibilității unei națiuni europene de a obține hegemonia continentală și mai apoi șansa de a-și concentra eforturile pentru un atac asupra insulei britanice.

Din această istorie politică, prezentată și de Kissinger în cartea sa, Diplomația, putem deduce cu ușurință că politica britanică a fost mereu una realistă sau sceptică privitoare la bătrânul continent. Au prefera să nu se amestece și în egală măsură nimeni să nu se amestece în politica lor. Această moștenire istorică și politică se manifestă și astăzi când vedem un Regat Unit cu o retorică eurosceptică tot mai pregnantă. Majoritatea britanicilor nu sunt conștienți de ce problemele continentale trebuie să-i afecteze pe ei, iar politicienii britanici doresc prin Uniunea Europeană o simplă comunitate economică din care să profite și nimic mai mult.

Evident, cauza istorică nu este singura vinovată pentru euroscepticismul, respectiv eurorealismul, afișat de GB. Vorbim aici și de alte cauze, dar care, cred eu, sunt greșit confundate cu Uniunea Europeană. De la problema imigranților până la cea a crizei economice putem spune că există un factor de întărire a perspectivei eurosceptice. La urma urmei principalul discurs al partidelor eurosceptice ține de problema imigranților.Totuși, ar fi o greșeală să privim această problemă doar din perspectiva motivelor contemporane, când principalul fundament ține de o problemă istorică.