Exces de idealism

kerry-military-oust-assad12.si

SUA poartă discuții diplomatice cu Iranul și colaborează pentru înfrângerea Statului Islamic. Recent John Kerry a sugerat că ar trebui deschisă și o nouă serie de negocieri cu conducătorul sirian Bashar Al-Assad. În fundal se aud câteva urlete și critici. Activiști pentru drepturile omului și idealiști ai democrației, de altfel persoane respectabile, nu pot accepta ideea că SUA ar putea sta la masă cu un dictator care-și ucide poporul sau cu un stat non-democratic. Din fericire excesul de idealism nu este bine venit în locurile unde se iau decizii importante pentru politica unei națiuni.

Colaborarea cu Iranul și deschiderea unor negocieri cu Al-Assad sunt singura opțiune a SUA pentru a distruge Statul Islamic și pentru a restabili o stare de ordine în Orientul Mijlociu. Poate ordine e mult spus, dar a elimina una din cele mai periculoase piese existente în joc la momentul actual, o piesă care nu cunoaște reguli și limitări. Acest lucru a fost observat de liderii de la Casa Albă după o lungă perioadă în care idealismul și ideologia democratică au reprezentat un factor determinant în politica externă a SUA, iar rezultatele se văd acum. O grupare teroristă în drumul spre statalitate, o mulțime de victime ale urii religioase.

De fapt până acum s-a ignorat realitatea de pe teren. S-a crezut că instaurarea democrației în țările arabe ar veni ca și o consecință firească a căderii unor dictatori. Din păcate în țările arabe nu există o cultură a democrației, iar consolidarea acesteia este practic imposibilă fără instituțiile puternice care dispar odată cu dictatorii, așa cum am văzut în cazul Irakului și al Libiei. Democrația nu se poate construi fără demos, iar în lumea arabă demosul nu are o cultură democratică, sufletul națiunii fiind acaparat mai degrabă de religia islamică. Forța și religia sunt singurele puteri reale ale Orientului Mijlociu.

Aceste două puteri sunt uneori complementare, alteori în conflict. Depinde dacă prin forța slujește unui regim politic de tipul celui creat de Ataturk în Turcia sau unuia de tip teocratic, construit pe baza valorilor religioase. Siria este un caz similar, cu o putere seculară care și-a consolidat existența pe instituțiile sale și care acum se află în conflict cu legitimitatea islamiștilor. În cazul sirian opoziția democratică este aproape irelevantă, pur și simplu nu are nici putere și nici legitimitate. Căderea lui Assad ar lăsa un vacuum de putere, un vacuum pe urma căruia nu se poate consolida nici o democrație, lipsită de instituții puternice și de legitimitate. Adversarul real al lui Assad este islamismul promovat de ISIS, iar acest adversar este singurul care deține forța și legitimitatea de a se impune odată că alungarea dictatorului.

Situația este de așa natura încât se impune o atitudine mai echilibrată față de regimul lui Assad. Nimeni nu vrea să înlocuiască un dictator cu o mișcare de zece ori mai criminală și de zece ori mai periculoasă pentru lumea în care trăim. Alternativa este prezența americană în Orientul Mijlociu și toate costurile pe care aceasta le ridică. Este o opțiune mai bună decât susținerea actorilor statali existenți în lupta contra ISIS ? Nu pot să spun cu certitudine, dar în mod clar administrația Obama nu este dispusă să plătească prețul pentru această opțiune, preferând să susțină puterile regionale.

Așa se face politica, iar a critica SUA pentru asta denotă fie ipocrizie, din partea unor oameni politici, fie naivitate, din partea unor jurnaliști. Excesul de idealism dăunează. De obicei lumea e formată din oameni mai vicleni de fel și care profită de naivitatea idealistului. Nu prea poți învinge viclenia prin naivitate, de obicei sfârșești învins, iar atunci toate valorile tale nu mai contează deloc, fiindcă te vei închina la Allah cu un AK-47 îndreptat spre tine. Opțiunea binelui este foarte rară, iar de cele mai multe ori alegerea stă între un rău mai mic și unul mai mare. Contează doar cum afectează situația pe termen lung și dintr-o perspectivă de ansamblu.

Machiavelli e mereu acolo să ne amintească de latura urâtă a politicii, iar la nivel internațional lucrurile stau la fel. Poate nu doar Machiavelli. Mai există și un cardinal Richelieu care, deși prinț al Bisericii, s-a aliat cu statele protestante pentru a evita o dominație habsburgică în Europa. Mai există un Bismarck care, deși conservator, s-a aliat cu Franța revoluționară împotriva aliatei sale Austria. În general astfel de viziuni politice au avut succes și au consolidat binele țărilor conduse de respectivii, în timp ce idealismul ideologic al unui Napoleon al III-lea, ca și naivitatea sa, au adus deservicii intereselor Franței.

Personal aș prefera un guvern care să apere pe cât este posibil valorile asumate ale statului: democrația și libertatea; dar care să nu suferă de idealism. Toate au o limită, iar realpolitik-ul devine o necesitate nu doar pentru interesele statului, ci și pentru apărarea pe termen lung a valorilor respective. Așa e și în cazul SUA. Plus că e mai ușor să oferi transmiți mesajul valorilor occidentale într-o Sirie modernă condusă de un dictator decât într-un stat totalitar islamic. Dar asta e doar opinia mea. Când vine vorba de politică internă mă raportez la democrație, în probleme de securitate și diplomație prefer să observ realitatea și să servesc interesele țării mele.

Mi-aș permite să adaug că prea multă intransigență ideologică strică. Robespierre își transforma opinia cu privire la politică într-o dogmă, într-un adevăr absolut. Hitler de asemenea. Ce au făcut aceștia doi ? Au ucis pe oricine avea alte idei. Pentru că ei dețineau adevărul iar opusul adevărului este minciuna, răul. Lenin gândea la fel. Ideologiile politice sunt creații umane. Imperfecte prin natura lor. Să fim prea intransigenți și dogmatici, să ignorăm realitatea din jurul nostru, este un drum spre crime și/sau autodistrugere. Flexibilitatea și echilibrul sunt cuvinte de bază în politică și în viață.

P.S. Nu, nu sunt un susținător al lui Assad. Mi-aș dori la fel de mult să văd o Sirie democratică, un Irak democratic, dar realitatea îmi arată că nu este momentul. Că democrația are nevoie de două lucruri: să domine ca idee sufletul mulțimilor și să aibă instituții capabile să o protejeze pe drumul consolidării sale. În Orientul Mijlociu aceste condiții nu sunt întrunite, nu încă. Sper și cred că se vor realiza cu timpul, prin schimbul de generații și întoarcerea tinerilor educați în occident în țările natale. Dar momentan căderea unei dictaturi nu are șanse să însemne nașterea unei democrații, ci nașterea unui vacuum pe care islamismul vine să-l umple, statul democratic neavând nici timp pentru consolidare și nici o legitimitate deplină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s