O perspectivă asupra declarațiilor Papei Francisc

141128-pope-turkey-hg-1109_6ec88c9bbb9a0b78c3f598e81be73d14

Suveranul Pontif a stârnit o mulțime de reacții în mediul politic internațional și îndeosebi la Ankara printr-o declarație recentă în care califică masacrul comis de turci în Armenia drept ”genocid”. Dincolo de perspectiva morală, în care sunt de acord cu Sfântul Părinte, declarațiile sale reprezintă și o schimbare a traiectoriei pe care Biserica Romano-Catolica mergea până acum ceva vreme. Nu doar atât, dar ele trebuie interpretate și dintr-o perspectivă profund politică, ținând cont de circumstanțele în care sunt făcute, dar și de reacțiile pe care, inevitabil, declarațiile Papei le vor produce.

Putem sau nu să fim de acord cu opinia Papei, dar indiferent de acest lucru nu putem ignora faptul că până mai ieri Biserica Romano-Catolică și Vaticanul obișnuiau să adopte poziții echilibrate în dialogul cu statele lumii sau în abordarea unor probleme relevante pentru Biserica Romei. Lucru normal în contextul în care Biserica păstorește un număr imens de credincioși, iar o atitudine belicoasă ar putea stârni reacții negative, punând în pericol situația cultului catolic sau chiar viața credincioșilor în diferite țări. Drept urmare ne-am obișnuit cu o Biserică moderată în declarații și foarte grijulie.

Declarațiile recente schimbă paradigma și ne prezintă o altă față a Vaticanului, dornic să condamne relele istoriei și ale prezentului, asumându-și astfel chiar o serie de riscuri mai mult sau mai puțin vizibile. Ce a determinat o astfel de schimbare ? Vrednicul de amintire Papa Ioan Paul al II-lea a ieșit în evidență cerând scuze pentru marile erori istorice ale Bisericii Catolice. Urmașul său, Benedict, a fost mult mai retras și mai ocupat cu problemele interne ale Bisericii, mai ales de natură dogmatică și deodată vine Francisc. Un papă care ne-a obișnuit cu atitudinea sa prietenoasă și cu un nou fel de catolicism, dar care adoptă o poziție mult mai puțin precaută decât predecesorii săi. Ca la fotbal, intră-n ofensivă.

Nu putem ignora contextul în care Suveranul Pontif face astfel de declarații. Prigonirea oamenilor pe motive religioase și în special a creștinilor s-a înmulțit, iar Orientul Mijlociu, lumea musulmană cu alte cuvinte, este principalul loc unde apar astfel de recrudescențe ale unor vremuri de mult apuse. Declarațiile papei vin în contextul în care o mulțime de creștini sunt uciși în Siria, Irak și alte părți ale lumii arabe, iar statul turc se orientează tot mai mult spre o politică islamistă și neo-otomană, același tip de politică ce a dus în trecut la crime precum genocidul din Armenia.

Atitudinea diferită pe care o adoptă Biserica Romei sub actualul papă este explicabilă prin acest context internațional deosebit. Lumea este dominată de crime și de o ciocnire a civilizațiilor, iar atitudinile radicale par să domine peste cele moderate. Putem crede că Sfântul Părinte încearcă astfel nu doar să onoreze memoria unor oameni masacrați pentru credință lor, dar și să determine o schimbare de perspectivă. Odată lumii musulmane, statelor precum Turcia, cerând o recunoaștere a istoriei și o delimitare de aceasta, cât și de ideile tot mai pregnante care au servit în trecut drept cauze pentru crime, iar apoi lumii occidentale, impunând pe agenda zilei problema creștinilor din Orientul Mijlociu. Istorică și actuală.

Ce va determina de fapt Suveranul prin declarațiile sale este greu de prezis. Depinde de mai mulți factori. Ankara se simte deja lovită și este de așteptat să adopte o poziție mai rece dacă nu chiar ostilă în relațiile sale cu Vaticanul, cât și în ceea ce privește statutul Bisericii Romano-Catolice în Turcia, neînțelegând pe deplin și neacceptând ceea ce Papa Francisc încearcă să facă, să atragă atenția asupra unor tendințe istorice care persistă și astăzi. Să fim sinceri până la capăt, Suveranul Pontif nu a vorbit doar de masacrarea armenilor, ci și de crimele la fel de odioase ale ideologiilor nazistă și comunistă.

Pe de altă parte sunt curios cum va acționa mai departe lumea occidentală a cărei atenție capul Bisericii Catolice tot încearcă să o atragă asupra suferinței turmei sale în lumea musulmană. Asupra necesității de a pune capăt valului de ură și extremism religios care afectează diferite societăți în zilele noastre. Gestul Papei este un gest de compasiune pentru armeni, dar și un gest politic menit să atragă atenția și să determine reacții, răspunsuri.

Totuși Suveranul Pontif ar trebui să țină cont de faptul că Turcia este unul din puținii actori raționali din Orientul Mijlociu. Granița dintre două lumi și două civilizații, ca să nu mai spunem dintre Uniunea Europeană și Statul Islamic. Un conflict mediatic cu Ankara nu este de dorit, dar aici intervine și latura idealistă a noului papă, o latură care trebuie să afirme Adevărul în orice circumstanțe și să-i sprijine pe cei care au nevoie de ajutorul său. Totul cu o limită. Sunt sigur că prin exemplul dat nu s-a dorit stricarea relațiilor dintre Biserica Romano-Catolică și statul turc, cât atragerea atenției asupra unor amenințări vechi care se ivesc din nou. Probabil Ankara va vedea altfel lucrurile.

Declarația papei intervine, inevitabil, în politica internă a Turciei. Vine ca și o critică, o lovitură, la adresa lui Erdogan și a partidului său, aceștia refuzând recunoașterea unui genocid în Armenia și privind totul ca pe o greșeală istorică (o atitudine similară cu a Federației Ruse). Involuntar sau nu ea poate influența lupta pentru putere de la Ankara și recepționată astfel răci relația dintre Turcia și Vatican, o relație de care Biserica Romano-Catolică are la fel de multă nevoie ca și atragerea atenției asupra suferinței creștinilor din Orientul Mijlociu. Să sperăm totuși ca vom avea doar câteva scântei diplomatice, iar relația dintre Vatican și Ankara va rămâne una liniștită după ce lucrurile se vot potoli.

 

Biserica Romei este un actor transnațional pe scena relațiilor internaționale. Unul istoric și cu mare influență. Faptul că are o autoritate centrală la Vatican îl face liber de orice loialitate națională (spre deosebire de alte culte), iar asta s-a văzut în repetate rânduri. Biserica Romano-Catolică a jucat un rol pe tot parcursul Războiului Rece prin influența exercitată împotriva comunismului și implicit împotriva URSS. Ne putem aștepta să intervină și acum sau măcar să încerce o intervenție, o întoarcere pe scena relațiilor internaționale pentru a-și proteja propria turmă și propriile interese.

În fine, declarația Papei Francisc sesizează o problemă actuală: ascensiunea curentelor extremiste clădite pe ură și ignoranță. Islamismul, extremismul de dreapta și de stânga, sunt toate trei condamnate la un loc în declarația Suveranului Pontif prin intermediul referințelor istorice. Obiectivul este unul de atragere a atenției (a vestului și a estului) și de însuflețire a celor prigoniți pentru credința lor. Atenția vestului este necesară pentru rezolvarea problemei, iar atenția estului, a orientului, pentru a preveni adâncirea ei ( ”It is necessary, and indeed a duty, to honour their memory, for whenever memory fades, it means that evil allows wounds to fester,”). În ceea ce privește urmările orice este posibil, dar și lipsa de reacție încurajează lucrurile care deja se petrec, iar Vaticanul, Roma și Italia au fost deja amenințate de către principalul exponent al extremismului islamic.

Anunțuri

Grecia – fiica nebună a Europei

greecetiltrussia

Premierul grec Alexis Tsipras s-a deplasat într-un ”pelerinaj” până la Moscova pentru a se închina țarului Vladimir. Așa arată situația la prima vedere. Un lider european vizitează un om politic față de care Uniunea Europeană a adoptat o politică mult mai ostilă decât în anii precedenți și vorbește despre opoziția Greciei față de sancțiunile economice impuse Rusiei. Mai mult, caută formarea unor parteneriate și legături între Federația Rusă și Grecia și eliminarea, de facto, a acestor sancțiuni pentru ca Rusia și Grecia să poată conlucra. 

Situația este una mai complexă decât se vede la prima vedere și un articol de pe site-ul în limba română a celor de la Deutsche Welle scoate în evidență acest lucru. Chiar dacă Tsipras își face speranțe să se întoarcă cu un acord economic din Rusia șansele sale sunt relativ mici. Nici Rusia și nici Grecia nu au o poziție economică din care să se ajute foarte mult. Un acord minim este posibil, dar vizita lui Tsipras trebuie să urmărească ceva mai mult.

Avocatul ”diavolului” în UE

Acest ceva poate să fie șantajul la adresa Uniunii Europene. Pe lângă formarea unor legături cu Rusia premierul elen s-ar putea să urmărească exact folosirea acestor legături pentru a șantaja partenerii occidentali și eurocrații de la Bruxelles. Un șantaj care să-i facă mai ”înțelegători” față de problema grecească prin prezentarea Rusiei ca un partener alternativ pentru Grecia, propunând astfel și posibilitatea Greciei de a lucra împotriva acțiunilor de opoziție față de Rusia în interiorul UE, similar unui cal troian.

Posibilitatea în sine este mare și putem deduce asta din declarațiile comune ale premierul grec și ale președintelui rus. Parteneriat economic, opoziția Greciei în cadrul UE față de sancțiunile economice asupra Rusiei și susținerea unei implicări mai mari din partea Rusiei în ceea ce am putea numi arhitectura de securitate europeană. Vocea Greciei s-ar alătura astfel Ungariei în rolul de parteneri ai Moscovei în interiorul Uniunii Europene, sfidând și sabotând acțiunile de securitate colectivă și obiectivele comune ale Uniunii.

Remarcăm astfel recrudescența naționalismului pe scena politică europeană, a interesului național limitat pus peste interesele și valorile colective ale Uniunii Europene. O problemă care amenință proiectul european în sine și nu doar în state precum Grecia, ci chiar și în occident unde, momentan, domină forțele democratice și pro-europene, dar unde remarcăm și o creștere a simpatiei pentru radicalii eurosceptici, probabil ca și rezultat al crizei economice și a eșecului proiectului multicultural, de integrare a imigranților în spiritul valorilor europene.

Parteneriatul economic dintre Grecia și Rusia s-ar putea realiza prin mai multe moduri, dar din declarațiile celor doi lideri putem deduce o posibilitate a legăturii între gazele trimise prin Turcia și Grecia. Aceleași gaze care vor ajunge în Europa și prin intermediul Ungariei, oferind astfel o voce mai importantă statelor partenere Rusiei în politica economică europeană. În sfârșit, Grecia și Ungaria urmează să facă un concert de toată frumusețea în Consiliul Europei și în Parlamentul European ori de câte ori Rusia va avea nevoia de susținere.

Cum am afirmat și mai sus, Tsipras speră să câștige în felul ăsta un avantaj pentru țara sa în negocierile cu vestul, cât și o colaborare economică cu Moscova. Nu cred că este dornic ca Grecia să părăsească pe deplin proiectul european, dar joacă la risc și vrea să folosească o carte a șantajului, pe care Rusia le-o oferă grecilor, pentru a-și atinge obiectivele în negocierile cu state precum Germania și cu birocrații europeni, arătând că Grecia nu este dependentă de vest și că poate căuta alți parteneri, parteneri a căror interesele le-ar poate susține în interiorul unei uniuni tot mai divizate de naționalism și interese diferite, de multe ori opuse, între statele membre.

Șantajul devenit o glumă

Va reuși Tsipras într-o astfel de întreprindere ? Nu cred. Orice ar încerca nu văd de ce vestul ar da înapoi. Personal cred că Grecia ar trebui calmată prin intermediul unor sancțiuni economice asupra fiicei nebune a Europei, dar nici la asta nu cred că se va ajunge. Grecia ar sfârși prin a ridica vocea în favoarea Rusiei, dar fără să câștige mare lucru nici din partea partenerului rus (care promite puține și cere multe) și nici din partea Germaniei sau a Uniunii Europene (care probabil vă rămâne rece la vocea isterică sau lacrimogenă, în funcție de situație, a Greciei).

Sigur, Grecia ar putea să ridice câteva probleme în interiorul UE, dar nimeni nu este dispus, dintre statele care contează, să cedeze prea multe la masa negocierilor, iar pe termen lung Grecia nu pare să câștige nimic relevant. Rusia în schimb are de câștigat că mai bagă puțină discordie între europeni, interesul principal al uriașului de la răsărit fiind tocmai dezbinarea NATO și UE, respectiv distrugerea încrederii pe care statele membre o au în securitatea colectivă și slăbirea lor în fața influenței rusești.

Tsipras: cel mai prost din curtea școlii

Poate acum, pe ultima sută de metri, premierul elen va realiza că pentru un ajutor economic real și pentru rezolvarea problemei grecești atenția sa trebuie să se îndrepte către partenerii occidentali. Nici economia Rusiei nu este cea mai sănătoasă și cu siguranță Vladimir Putin nu are un interes prea mare să-și sacrifice interesele de dragul Greciei, în schimb ar un interes major în a oferi puțin pentru ca Grecia să facă multe și, în final, să se auto-condamne.

O condamnare prin prisma faptului că Tsipras va trebui să vină în fața acelorași șefi de stat pe care-i provoacă neîncetat prin astfel de acțiuni. Credința că-și poate consolida astfel poziția la masa negocierilor este legitimă doar pe jumătate, pentru că în mare partea nu are șanse mari. Mai mult, și-ar putea distruge propria poziție în raport cu Germania și cu occidentul, statele vestice fiind tot mai puțin tolerante față de politica de huligan ratat din curtea școlii, tipul care nu reușește nici să sperie pe nimeni, nici să-și facă prieteni, nici să învețe, Grecia de astăzi.

Da, câteva probleme poate ridica și câteva acorduri cu Rusia poate câștiga, dar sub nici o formă nu va reuși să șantajeze Germania în raport cu situația economică a Greciei. Șansa Greciei este tocmai o relație bună și roditoare cu statul german și găsirea unor soluții pentru a redresa economia și a plăti datoriile existente, în nici un caz adâncirea ostilității dintre cele două state printr-un joc cu șanse foarte mici de reușită și demn de tot râsul.

Pot apărea probleme și dacă ideile demne de tot dezgustul ale extremiștilor de dreapta din guvernul de la Atena (da, există și extremiști de stânga și de dreapta în același guvern), cu privire la deschiderea granițelor pentru teroriști, s-ar pune în aplicare. But then again, statele europene vecine cu Grecia pot la fel de bine să-și închidă la rândul lor granițele față de Grecia și să pornească o politică de sancționare a micului stat care prin propria prostie și incapacitate, prin corupție și dezordine, a ajuns unde este și dă astăzi vina pe toți cei care au încercat să-l ajute.

Pe de altă parte cazul izolat al Greciei nu trebuie să fie unul de amuzament pentru noi, o îngrijorare există, aceea că viziunea greco-maghiară s-ar putea extinde și la alte state din cadrul UE, șubrezind astfel unitatea europeană în fața noilor amenințări de securitate, geostrategice și geopolitice. Europa trebuie să găsească metode de a ieși dintr-o situație economică defavorabilă, de a reface echilibrul puterii pe continent și a obține stabilitate în raport cu vecinii săi, cât și pe plan intern, în raport cu statele membre. Europa nu poate stagna în poziția actuală, poate doar să meargă înapoi spre dezintegrare, sau înainte spre unificare, dar într-o formă rațională, realistă, realizabilă.

România și veșnica-i vigilență

Situația României este unul destul de interesantă, ținând cont de faptul că am rămas singurul partener loial, de încredere, al occidentului (SUA și Germania), în sud-estul Europei. Mizele devin mai mari, presiunea crește și la fel cresc și oportunitățile. Diplomația română este chemată să consolideze cât mai mult parteneriatele strategice cu țări precum SUA, Germania sau Polonia, respectiva Ucraina, pentru interesele proprii, iar România este obligată să continue ”curățenia de primăvară” pentru a elimina astfel riscul major de securitate reprezentat de corupție.

Să ținem cont că Grecia este doar unul din statele care se orientează mai mult spre Rusia decât spre vest, fără a lua o decizie finală în această direcție. Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou chiar Turcia par să urmeze un curs similar. Fără îndoială ca urmare a dezamăgirilor interne cu privire la proiectul european și dorința de a-și proteja singure interesele, nu toate fiind identice cu cele colective europene. Pe harta culturală suntem o insulă de latinitate într-un ocean slav și cu alte imixtiuni răsăritene, iar pe cea geopolitică am devenit o insulă euroatlantică într-un ocean rusofil și naționalist.

Nu ar trebui să ne mire că Rusia va purcede în atacuri declarative, din Rusia sau prin intermediul agenților de influență europeni, la adresa României. România este un ghimpe în coastă care, având o experiență mai proastă cu Rusia și interese strategice opuse, nu acceptă să meargă pe o rută similară cu a vecinilor ei. Lucru care a determinat și va determina Rusia să continue în campania sa de atac mediatic la adresa României și în încercarea de a speria factorii de decizie de la București (chiar și prin șantajul intern cu un electorat ortodoxist pro-rus, din fericire prea mic și irelevant, momentan).

Deci, ”să stăm cu frică, să luăm aminte”, că tot m-am referit la ortodoxie și să continuăm întărirea relațiilor cu partenerii occidentali. România nu trebuie să dea înapoi, neavând privilegiul Greciei de distanță prea mare față de Federația Rusă. Vigilența este necesară, iar interesele României sunt legate de cele ale structurilor suprastatale la care am aderat (cu speranța că într-o bună zi vom putea vorbi doar de interese comun în cadrul unei Europe mai unite, wilsoniană pe interior și realistă pe exterior).

Timpul

Chamber_of_reflection_by_sandokanmx

Mă uit pe geam cum soarele apune

Și cu mintea mă întorc în timp,

Lăsând memoriile să se adune

În adâncimea unui tainic vis.

La tot ce-a fost din nou privesc

La bucurii și la tristeți,

Și zeci de gânduri răsădesc

Nemuritoare dimineți.

Cum toate au trecut cu timpul

Nicicând nu s-ar mai întoarce,

Așa se clatină și visul

Nemuririi noastre.

Realizând cum orice zi

Înspre moarte ne îndreptăm,

Dincolo de utopii

La moarte se contemplăm.

La cum mereu îmbătrânim

Depășiți de timpuri iar,

Cum trăim și cum murim

Prin al vieții ciudat dar.

Tot ce avem va dispărea

Într-o clipă, o secundă,

Tot ce suntem va cădea

În slăbiciuni ce se amuză.

Și atunci ne mai rămâne

Doar săracă amintirea,

Singură să ne adune

Când dispare nemurirea.

Simple bucurii din viață

Pe care le-am ignorat,

Și un licăr de speranță

Pentru tot ce am visat.

Cenușă din cenușă

Pământ din pământ,

O suflare-adusă

Și o vorbă-n vânt.

Iar sufletul pornește

Din nou în căutare,

Printre zeci de stele

Cu soarele răsare.

Excepționalismul american și destinul națiunilor

2014-01-23-AmericanExceptionalism

Imaginea despre sine a americanilor este cu mult diferită de cea a europenilor. Politica lor, internă și externă, s-a caracterizat aproape întotdeauna printr-un idealism asumat cu privire la destinul lor ca națiune diferită de restul, sub grația lui Dumnezeu, menită să apere libertatea ca și valoare supremă. Aceasta viziune s-a exprimat cel mai bine prin excepționalismul american, începând cu Wilson, susținând datoria Americii de a se implica peste tot în lume unde libertatea este amenințată. Un fel de datorie a unui frate mai mare și mai puternic față de frații mai mici și mai slabi. 

Excepționalismul american dăinuie până astăzi și reprezintă chintesența politicii externe americane. Dar au Statele Unite un rol cu adevărat special, hărăzit de Dumnezeu, în lume ? Sunt ele o națiune mai cu moț decât altele, având o menire aparte ? Da și nu, depinde din ce perspectivă privim. N-aș merge așa departe încât să folosesc argumentul divin pentru a susține teza excepționalismului american, dar cred că putem vorbi de un destin pe care SUA îl are, la fel cum putem vorbi de un destin pe care fiecare națiune îl are. Un destin care există nu neapărat prin intermediul mijlocirii divine, cât prin intermediul geografiei.

Geografia reprezintă unul din principalele elemente care influențează viața și politica unui popor și a unui stat. Pentru Robert Kaplan termenii de geografie și geopolitică erau omniprezenți atunci când încercai să înțelegi ce interese și posibilități deține o națiune și ce viitor poate să aibă. În acest sens putem spune că da, națiunile au un destin al lor propriu asigurat prin prisma poziției geografice care le fixează anumite posibilități, interese, amenințări, etc. Excepționala Americă are și ea destinul său și acesta este, într-adevăr, unul diferit de restul statelor europene datorită poziției geografice pe care o deține.

SUA au fost fondate de coloniști. O mulțime de coloniști care au părăsit Europa în căutarea păcii și a libertății, a visului american. Astăzi principala diferență dintre SUA și Europa, diferență care a permis Americii ca după cele două războaie mondiale să devină o superputere, constă în separarea de restul lumii. Spre deosebire de orice stat european, asiatic, arab sau african SUA se găsesc separate de restul lumii prin intermediul oceanului. Astfel amenințările de securitate din partea altor state se reduc, iar americanii își pot stăpâni teritoriul mult mai bine, mult mai ușor, prosperând în timp ce conflictele de pe continent slăbesc vechile puteri, așa cum s-a și întâmplat.

Putem spune că geografia a dat Americii această posibilitate aparte, izolând-o de restul lumii și conflictele specifice. Astfel americanii chiar au un rol diferit de alte state europene pe care pot să și-l asume sau nu. Unul din părinții liberalismului clasic, John Locke, susținea că cel mai puternic are o datorie față de cel mai slab, nu de a-l devora, ci de a-l ajuta. Dacă extindem teoria la nivelul geopoliticii și a relațiilor internaționale, așa cum fac americanii de multe ori folosind liberalismul pentru a-și argumenta politica externă, SUA ar avea o datorie față de statele mai slabe și față de libertatea lor. O datorie ce vine prin intermediul poziției geografice. Nu există amenințări majore la adresa SUA, deci SUA poate să se implice în viața altora și trebuie să-i ajute pe alții.

O astfel de perspectivă nu o exclude pe cea a intereselor. La fel cum Statele Unite se pot implica pentru ajutorarea unor state mai slabe și apărarea valorilor liberale/democratice pot și să urmărească diferite interese economice sau geopolitice. Chiar democratizarea unor state se poate interpreta ca interes american în măsura în care statele democratice tind să stea alături în politica internațională, urmând o perspectivă a valorilor comune. În orice caz excepționalele State ale Americii nu sunt scutite de interese, iar perspectiva morală poate veni la pachet și cu perspectiva intereselor, așa cum, de altfel, este normal. 

Războiul din Vietnam, de exemplu, a însemnat lupta dintre democrație și comunism, sprijinul acordat de SUA forțelor anti-comuniste din Vietnam. Latura ideatică se oprește aici, iar apoi detectăm și interesul pragmatic în a limita influența Uniunii Sovietice și a nu-i permite să-și extindă prea mulți sateliți în America de Sud, în apropierea imediată a granițelor americane. Parteneriatul SUA, ca să dăm alt exemplu, cu Arabia Saudită nu are nici o legătură cu idealurile americane de libertate și democrație, ci cu interesele SUA în Orientul Mijlociu. Cele două viziuni, ale intereselor și idealurile, nu se exclud reciproc, ci sunt urmărite separat sau la un loc în diferite circumstanțe.

Putem vorbi deci despre un excepționalism american și un destin al națiunilor. Orice națiune are un destin. Invocarea argumentului divin rămâne o chestiune personală, dar privind strict din perspectiva geopoliticii geografia va influența în mod automat viitorul statelor. România are și ea un destin propriu, chiar dacă nu similar cu cel al Americii. Poziția geografică îi asigură un rol, deloc plăcut, de poartă între civilizații. Estul și vestul se ciocnesc în această parte a lumii, iar veghea la Marea Neagră nu este nici ea mai ușoară. Indiferent ce poziții adoptăm în politica noastră externă acest rol impus de geografie va rămâne valabil mult timp de acum încolo.

Desigur, nici poziția Americii nu este una sigură pentru eternitate. Evoluția lumii și fenomenul globalizării duc la noi riscuri care trec cu ușurință de limitările care până mai ieri erau impuse prin granițe geografice. Atentatele de la 11 septembrie au lovit un uriaș, singura superputere a lumii, în inimă. Un lucru la care nimeni nu se aștepta. America, rolul și destinul Americii, este ceva excepțional, iar asta a făcut-o o superputere cu posibilități globale, dar trebuie să vedem cum va face față SUA noilor provocări în a-și păstra influența, mai ales că extinderea continuă a fost și unul din elemente slăbirii marilor imperii, ca și stagnarea ce a urmat. Nu cred că SUA vor dispărea prea curând, dar influența ei se poate limita în anumite circumstanțe.

Ascensiunea și combaterea extremismului

rattles-rise-europe-right-wing-533.si

Europa este afectată de o serioasă ascensiune a curentelor extremiste. Fie că ne referim la extremismul politic, de dreapta sau de stânga, fie că ne referim la extremismul religios, de sorginte islamistă, vedem cum acesta cucerește tot mai mulți adepți în rândul tinerilor europeni. Situația cea mai rea este în occident. Acolo partidele extremiste au reușit să obțină locuri în parlament, primării și chiar în Parlamentul European, iar islamismul atrage adepți atât din rândurile imigranților musulmani, dar și al multor europeni nativi în căutarea unui sens. 

Ironic, aceste două forme de extremism, politic și religios, au cauze similare și sunt legate între ele. Legătura nu se sfârșește la cauză, ci se adâncește. Legea acțiunii și reacțiunii, afirmată de Newton, trece de granițele fizicii și intervine în viața publică. Creșterea și afirmarea în public a islamismului oferă curentelor de extremă dreaptă o puternică armă propagandistică, în timp ce creșterea acestora din urmă poate radicaliza și mai mult comunitățile de musulmani de pe teritoriul occidental sau alte minorități etnico-religioase, oferind totodată și un inamic de învins pentru extrema stânga.

Cauzele ascensiunii curentelor extremiste

Dar să luăm lucrurile pe rând. În primul rând să vedem ce determină, de fapt, ascensiunea oricărei forme de extremism. Sunt câteva cauze general valabile care împing oameni din diferite culturi, etnii, religii și state spre astfel de idei. Sărăcia populației, lipsa valorilor și lipsa integrării în ceva superior împing oamenii să caute alternative și le găsesc de cele mai mult ori în idei și organizații care le oferă varianta radicale a lucrurilor ce lipsesc. Vise utopice despre condiții sociale perfecte și valori rigide, fundamentaliste chiar, pe care un individ își poate întemeia viața, integrându-se într-o societate și luptând pentru ceva.

Am mai scris despre asta, referindu-mă foarte des la Durkehim și le Bon, și continui să văd în aceste cauze principalul combustibil al răspândirii curentelor extremiste în orice țară europeană. Oamenii n-ar adera la astfel de idei, nu într-un număr așa mare, dacă societatea nu s-ar simți pierduți într-un deșert, lipsiți de un viitor sigur, dar și de valorile morale ori spirituale pe care să-și întemeieze viața, anumite certitudini sau care să le ofere un confort în greutățile de zi cu zi. Lucru făcut de religie de-a lungul istoriei.

Când nu ai un loc de muncă, un salariu decent și nu ai siguranța zilei de mâine devii disperat sau cel puțin ajungi aproape de disperare. Toți devin vinovați pentru situația ta și cauți alternative. Mulți nu găsesc alternative echilibrat, înțelepte și bine argumentate, care se aud greu în amalgamul sau mahalaua mediatică, ci alternative radicale, slab argumentate și bazate mai degrabă pe câteva fraze goale. Fraze care oferă totuși posibilitatea visului, a visului pentru care merită să lupți și chiar niște idei care-i consolează în greutățile lor, le oferă un sens și un paradis, o luminiță la capătul tunelului.

Extrema dreapta, extrema stânga și islamismul (a se diferenția de islam, ca ortodoxismul de ortodoxie) oferă astfel de lucruri și atrag, inevitabil, în context de criză economică, socială, politică și morală. Dacă mă deranjează starea actuală a lumii și vreau să o schimb mă orientez spre alții la fel de deranjați și chiar mai dornici să schimbe totul. Caut și valorile pe care să clădesc ceva solid. Uneori prea solid, atât de solid că nu se mai poate adapta la lumea din jur, dar nu mai contează.

Europeanul obișnuit găsește asta în naționalism, în comunism sau socialism sau dacă nu-i suficient se împlinește spiritual printr-o convertire la islam. Islamul oferă cele mai solide temelii. Dacă nu ești neapărat atașat de tradiției, familie și propria națiune, ci ai crescut ceva mai libertin, nu ești obligat să te refugiezi într-o variantă extremistă a patriotismului sau a creștinismului, ci într-o variantă extremistă a unei religii mult mai dogmatice și puternice în momentul de față, mai puțin dispusă la compromis și care se afirmă radical prin lume. Astfel mirajul islamismului și chiar al unor organizații jihadiste devine atrăgător pentru unii tineri convertiți la islam, aflați în căutarea unui sens.

Efecte și conexiuni

Ăsta-i cazul europenilor nativi. Mai este și problema imigranților sau a unor cetățeni care au părinți imigranți.Pe lângă cauzele obișnuite aici mai lucrează și respingerea socială. În vest mulți musulmani sunt respinși din societate din cauza unor preconcepții bine înrădăcinate. Musulmanii sunt asociați cu terorismul și execuțiile violente, mai ales după ce are loc vreun atentat terorist sau în urma manifestării tot mai virale a unor grupări islamiste în lume. Mulți dintre cei izolați pe baza acestor motive pot ajunge adepți ai islamismului exact ca urmare a izolării respective.

Vedem deci o conexiune posibilă între mentalitatea naționalistă și dezvoltarea islamismului. O astfel de conexiune merge și într-un scenariu de tip vice-versa. Dacă Frontul Național câștigă mai mulți adepți în Franța asta va duce, în mod automat, la o izolare tot mai mare a cetățenilor francezi de religia musulmană. Urmarea firească este un număr tot mai mare de musulmani frustrați care devin receptivi pentru ideile islamiste, fiind pregătiți să lupte împotriva unei lumi care-i urăște. La fel de mult înmulțirea islamiștilor și a unor atentate teroriste servesc drept propagandă pentru Frontul Național și pot aduce mai mulți oameni înspre naționalism ca și opțiune radicală și salvatoare.

Astfel de scenarii lasă loc pentru o mulțime de posibilități. În general nici conflictele inter-rasiale sau inter-religioase nu sunt de ignorat. La fel cum nici ascensiunea unor ideologii extremiste opuse nu exclude apariția unor conflicte între adepții celor două tabere. Există deja acțiuni violente între extremiștii de dreapta și cei de stânga (chiar și aici, în România), dar cu cât acestea capătă un rol mai important în viața publică cu atât devin și astfel de conflicte mai vizibile. Naționaliștii autonomi din Germania vs antifa, sau alți neo-naziști germani care incendiază locuințe ale unor musulmani, dacă e să ne întoarcem la exemplul legat de islam.

Cum combatem extremismul ?

Știm cum curentele extremiste ajung să se dezvolte și cum se afectează între ele în anumite circumstanțe. Efectele lor nu sunt niciodată benefice, ci din contră, duc la conflicte în societate și de multe ori aduc atingere demnității și libertății persoanei umane, valori pe care s-a fundamentat întreaga construcție europeană contemporană. Deci întrebarea firească este cum combatem ascensiunea unor astfel de curente și a unor astfel de organizații. Avem măsuri punitive la dispoziție, îi putem supraveghea și le putem interzice manifestările, dar așa tratăm doar simptomele nu și cauzele (o chestie care mă stresează des la anumiți medici).

Combaterea extremismului în toate formele sale și a dezvoltării unor astfel de organizații nu revine doar serviciilor de informații și de securitate ale statului, ci și altor actori pe scena publică. Guvernul, partidele politice, mass-media, cultele religioase, școala, familia, societatea în sine joacă un rol important în acest sens. Dacă sărăcia, lipsa locurilor de muncă, nesiguranța zilei de mâine deschid individul spre propaganda utopică și radicală a unor grupări extremiste și a unor miraje spirituale atunci, în mod automat, rezolvarea acestor probleme ar reduce în mod radical deschiderea unor indivizi spre curente extremiste, făcându-i mulțumiți de societatea în care trăiesc.

Omul nu este doar o ființă materială, ci și una spirituală. Suntem atrași de idei, de valori, de moralitate și vrem să facem parte din ceva. Vrem reguli pe care să ne construim o viață sigură și vrem idei în care să credem și pentru care să luptăm sau să trăim. O condiție mai ales a tinerilor, mult mai ușor captivați de idealuri înalte și mai disprețuitori față de orice perspectivă realistă asupra lumii. Nevoia individului de valori și reguli morale nu trebuie ignorată. O societate liberală nu înseamnă o societate haotică, ci una în care libertatea contează, dar oamenii trebuie să aibă niște valori publice importante și un spațiu spiritual-cultural în care să crească și care să le hrănească această foame.

Educația civică și etică pe baza valorilor democratice, liberale și a noțiunii de altruism pot ajuta în acest sens. Legătura individului cu religia sa și transmiterea unui mesaj moderat, echilibrat, axat pe caracterul privat al religiei în cadrul cultelor de către clerici ține departe ideile extremiste. Prezența și afirmarea valorilor comune precum libertatea, demnitatea, munca și a responsabilității în presă le aduce aminte tuturor că există niște idei și că nu trăiesc în anarhie, la fel cum promovarea sentimentelor patriotice oferă sentimentul apartenenței la ceva mai mare.

Exemplul clasei politice este de asemenea important, fiind primul în mentalul colectiv și influențând opinia populației față de lumea în care trăiesc, spre mai bine sau spre mai rău. În general o clasă politică coruptă va da naștere unei viziuni sceptice asupra politicii și a sistemului politic, ori a valorilor, asociate cu clasa politică respectiv. Cum este și cazul românesc. Oamenii vor căuta alternative, iar ideile extremiste atrag în astfel de circumstanțe.

Europa nu poate combate aceste curente fără să rezolve problemele care servesc drept cauză pentru apariția și ascensiunea extremismului. Uniunea Europeană, statele membre ale UE, trebuie să rezolve problemele care afectează viața cetățenilor și să le ofere inclusiv valorile moral-spirituale de care au nevoie pentru a se simți compleți, pentru a-și întemeia viața pe ceva. Sentimentul apartenenței la un grup contează, iar libertatea individului trebuie însoțită de conștientizarea responsabilității și apartenenței față de și la ceva. Asta se aplică atât pentru cetățenii nativi ai statelor europene, dar, în cazul occidental, și pentru imigranți. Integrarea lor este un pas necesar, iar aceștia nu trebuie să se simtă străini în țările unde ei sau părinții lor s-au stabilit.

Vezi și: România și extremismul; Mirajul curentelor extremiste

 

Unirea ca și soluție alternativă

traian-basescu-a-ajuns-la-iasi-presedintele-a-spus-ca-si-el-crede-ca-basarabia-e-pamant-romanesc-117048-1

Într-un articol intitulat ”27 martie – istorie și prezent” am scris despre unirea istorică dintre Regatul României și Basarabia, actualmente Republica Moldova și posibilitatea ca în actualul context internațional unirea să fie din nou un pas necesar pentru binele comun al celor două state românești. Constat cu surprindere că și fostul președinte al României, Traian Băsescu, a sugerat o idee similară în timpul vizitei sale din Republica Moldova. Acesta și-a exprimat opinia conform căreia Moldova nu poate adera foarte repede la Uniunea Europeană, iar pentru securitatea și binele propriu unirea cu România s-ar prezenta ca o soluție alternativă, o altă formă de aderare mult mai rapidă și mai posibilă. 

Așa cum am afirmat și în articolul precedent pe tema unirii da, cred că o astfel de alternativă este cea mai bună pe care Republica Moldova o are în momentul de față. Aderarea la organizații suprastatale precum Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică necesită timp și reforme. Timp și reforme pe care pur și simplu nu știm dacă Moldova le are aflându-se în vecinătatea unui stat decimat de conflict și a unui altuia care păstrează o paradigmă modernă, în opoziție cu cea post-modernă, asupra lumii. Adică o paradigmă a forței peste dreptul internațional, peste autodeterminarea națiunilor, iar dacă interesul Rusiei o va cere aceasta nu va ezita să lovească, prin diferite mijloace, în Republica Moldova.

Uniunea Europeană și NATO ar putea asigura securitatea Moldovei: militar, economic, social, etc. Dar nu în timp util. Moldova trebuie să aștepte pentru a se putea alătura unor astfel de structuri și, cel mai important, să demareze un număr record de reforme. Un lucru pe care clasa politica moldovenească ezită să-l facă, cam așa cum au ezitat și politicienii de la București în perioada de tranziție ce a urmat căderii regimului comunist și dictaturii de tristă amintire a tovarășului președinte secret general și prim analfabet al țării, Nicolae Ceaușescu, aka Nea Nicu.

În lipsa reformei și în cursă cu timpul Moldova poate să aștepte, asumându-și niște riscuri pe care câteva tratate nu le rezolvă, sau poate găsi o portiță de aderare rapidă la UE și NATO, prin care să dobândească securitatea de care are nevoie. Portița această este soluția alternativă a unirii cu România. O soluție pe care politicienii de la Chișinău ar trebui cel puțin să o ia în considerare. Soluția nu este nici ea una în simplă fiindcă necesită susținere pe ambele maluri ale Prutului și trebuie să luăm în considerare reacția Federației Ruse (deși despărțită prin granița ucraineană nu mai are aceeași influență pe care o avea odinioară).

Din câte observ opinia este împărțită. Există puternice curente unioniste pe ambele maluri ale Prutului, cât și tabere care susțin opusul. Pentru mulți români apare o întrebare legitimă: cum ar afecta unirea economia românească și așa pusă la pământ ? Pentru moldoveni apare o problemă de orgoliu. Sunt două tabere care țin la suveranitatea Republicii Moldova, cea moldovenistă și cea pur și simplu pro-rusă. Problema cu această opinie este că suveranitatea Moldovei oricum nu se află în siguranță, iar personal nu mi se pare o problemă reală cât timp Republica Moldova a fost, este și va rămân un stat artificial, a cărui limbă, cultură, religie și istorie este inseparabilă de Moldova românească și implicit de România.

Mă rog, pentru satisfacerea micuțelor orgolii moldoveniste s-ar putea ajunge la o formulă care să confere Moldovei un statut special de autonomie în cadrul granițelor României. Există și riscul ca asta să ofere un precedent pentru cererea de autonomie în Ținutul Secuiesc. Unirea în sine ar prezenta și câteva dezavantaje pentru noi. Am primi pe cap o administrație coruptă și în care nu putem avea încredere, probabil chiar mici infiltrări rusești și un + la capitolul corupție. Dar cred că statul român are puterea să rezolve aceasta problemă, mai ales că o clasă politică precum cea din Moldova este foarte slabă, formată din oameni care ar păli repede în umbra politicienilor mult mai puternici de la București și a DNA-ului.

În sfârșit, soluția aceasta ridică niște probleme care în mod inevitabil trebuie analizate, dar ea în sine ar trebui luată în considerare. Pentru România unirea reprezintă un fel de obiectiv istoric, o cale de a îndrepta o nedreptate, de a ieși din paradigma impusă de Hitler și Stalin, așa cum spunea ex-președintele Băsescu, de a aduce o soră răpită înapoi acasă. Pentru Moldova unirea ar trebui să apară ca o soluție alternativă pentru aderare la UE puțin mai repede, obținând astfel securitatea de care are nevoie în raport cu amenințarea reprezentată de politica tot mai ostilă a Kremlinului față de statele estice care doresc să-și reorienteze politica externă către occident, sfidând astfel un fragil echilibru al puterii.

Lipsa locurilor de muncă

caut-job1

De câte ori mă întorc acasă în Petroșani am ocazia să repet un obicei devenit tradiție. De la gară până la blocul unde stau port o discuție cu șoferul de taxi despre… politică. Opiniile șoferului, mereu unul random, sunt simple. Opinia omului de pe stradă. Dar sunt și relevante. Sunt relevante pentru că servesc drept indicator a felului în care funcționează o societate, a ceea ce lipsește și a ceea ce există, a nemulțumirilor cât și a mulțumirilor cetățenilor. În Valea Jiului principala nemulțumire ține de lipsa locurilor de muncă. Mai apare un magazin odată pe an și în rest tinerii sunt condamnați. Nu prea au ce face. Totul se rezumă la chelner, barman, vânzător în supermarket sau miner. 

Paradigma economică a Văii Jiului ține de minerit. Doar că mineritul nu mai funcționează cum funcționa odată. Tinerii nu-și doresc un viitor în așa ceva, iar industria în sine abia dacă funcționează. Unele mine au fost închise pentru că nu produceau nimic, ceea ce într-o economie de piață este un păcat capital. Foarte bine, nu are rost să păstrezi ceva ce nu funcționează, doar că așa au dispărut locuri de muncă, iar cele rămase sunt insuficiente pentru noile realități. Problema se extinde la nivel național. Deși situația nu e peste tot la fel de rea precum în Valea Jiului România suferă de o lipsă a locurilor de muncă.

O problemă care ne afectează

Lipsa locurilor de muncă nu este o problemă oarecare. Ea afectează pe de o parte șansa la o viață decentă a cetățenilor obișnuiți, iar pe de alta economia și chiar alte aspecte ale vieții publice. Ce înseamnă de fapt locurile de muncă ? Oportunitatea pentru un individ să câștige o sumă decentă de pe urma căreia să trăiască, dar de pe urma căreia plătește inclusiv taxe și impozite la stat. Mai mult, oportunitatea ca prin muncă să producă ceva util pentru întreaga societate și pentru patronul său, acesta din urmă plătind alte taxe și impozite.

Când nu există locuri de muncă sau acestea sunt limitate toate dimensiunile prezentate mai sus sunt afectate. Cetățeanul nu-și mai poate face clădi un trai decent, iar statul nu-și mai primește resursele de care are nevoie pentru a finanța diferite domenii de interes public. Câteva taxe și impozite pot ajunge în acel prea des invocat 2% pentru armată sau pentru educație, dar cum să o facă dacă ele în sine nu ajung la stat ? Dacă cetățeanul de rând nu-și permite să plătească astfel de lucruri fiindcă nu-și găsește un loc de muncă și nu-și poate asigura pâinea cea de toate zilele.

Mai mult sau mai puțin lipsa locurilor de muncă ne lipsește și de experți, de profesioniști în toate domeniile. Vedem o mulțime de studenți care termină o facultate și nu-și găsesc de lucru. Nici în sectorul public, nici în cel privat. Problema se amplifică în orașele mici. Astfel că țara ajunge, inevitabil, să ducă lipsă de oameni tineri, de experți în diferite domenii, care pot și trebuie să contribuie la dezvoltarea socială, politică și economică a societății, dar care nu au această șansă fiindcă nu-și găsesc un loc de muncă de unde să-și aducă contribuția, rămânând adeseori simpli asistați sociali sau lucrând, dacă au noroc, în ceva cu totul irelevant pentru studiile lor (la noi la facultate se fac multe glume cu privire la McDonalds).

20140426_EUD000_0

Corupția noastră cea de toate zilele

Într-o economie de piață statul nu poate să facă foarte multe pentru a asigura locuri de muncă. În schimb poate să asigure condițiile necesare investitorilor străini și autohtoni pentru ca ei să contribuie la apariția unor noi job-uri pe piață. Nu are rost să spun că apariția locurilor de muncă este mult mai utilă decât creșterea ajutorului social. Metodele prin care se pot asigura aceste condiții variază. Scăderea de taxe și impozite este o opțiune, dar ceva foarte relevant pentru societatea noastră este tăierea răului primar, corupția.

Când vorbim de investitori străini problema corupției apare ca și principala piedică împotriva atragerii lor în România. Mă rog, dacă nu vrem investitori din Africa de Sud sau Arabia Saudită. Dar dacă ne referim la investitori occidentali corupția funcționează precum o sperietoare care-i ține la distanță, sau ca un balaur împuțit ce stă la intrarea în peșteră și nu permite eroului poveștii să ne salveze, alungându-l doar prin mirosul oribil al corupției. Așa cum se vede și-n poză.

Antreprenorii români sunt mai deschiși la corupție, au crescut cu ea, cu dependența economiei față de stat și cu nevoia mai mare de a te da pe lângă un politician decât de a produce lucruri în funcție de cererea consumatorilor. Povestea stă cu totul altfel în cazul celor americani sau germani care sunt obișnuiți cu o economie în care funcționează anumite legi și care nu sunt dispuși să deschidă o afacere care aduce câștiguri foarte mici în raport cu pierderile posibile doar prin mită. Asta ca să nu adăugăm problema incertitudinilor atunci când investești în ceva și te trezești dat afară fiindcă altcineva a dat mită unui om politic și a câștigat obiectul investiției tale, anulând practica afacerea ta.

Investitorii occidentali fug de corupție și de instabilitatea pe care o aduce. Corupția îi oprește astfel să vină aici și să dezvolte, prin afacerile lor, locuri de muncă. Corupția îi prevină să vină și să aducă, de fapt, o contribuție mai mult decât necesară la dezvoltarea societății românești. Acest lucru este trist, motiv pentru care corupția în sine trebuie tratată ca o problemă ce depășește limitele justiției, afectând și alte dimensiuni ale vieții publice: economia sau securitatea națională. Nu degeaba de când a izbucnit criza din Ucraina DNA-ul a început o întreaga inchiziție, bucurându-se în acest proces de sprijinul și protecția partenerilor strategici precum SUA.

Lenea la români

Lucrurile nu se rezumă la corupție. Nici românul de rând nu este chiar nevinovat. Românul este leneș și așteaptă totul de la stat. Asta-l oprește din a-și găsi un loc de muncă, dar și din a deveni el însuși investitor și de a da naștere unor locuri de muncă. Nu avem inițiativă, nu avem curaj și nu ne place munca. Asta este realitatea românească și, alături de corupție, stă ca o piedică în calea dezvoltării noastre economice. Mulți se plâng că după studii n-au unde să lucreze și e corect, iar aici trebuie să facem diferența între cei care chiar n-au unde lucra din pricina lipsei de posibilități și cei care pur și simplu au făcut studii de dragul de-a le face și au aflat că o diplomă nu te ajută cu nimic dacă ai un cap golit.

Mai mult sau mai puțin intervine, ca în atâtea alte cazuri, problema educației. Educația din familie, din societate, din școală. Felul în care ne formăm. În momentul de față există un deficit la acest capitol pentru că tinerii nu sunt crescuți pentru o economie de piață, pentru competitivitate și libertate, ci în același spirit specific României sec. XX când trebuia să manifestezi obediență față de stat și toate așteptările tale trebuiau îndreptate către stat. Ori realitatea actuală este cu totul alta, iar fix astfel de trăsături ne trag în jos din toate punctele de vedere.

Știu, am mai criticat sistemul de învățământ. Presimt că o să-l critic la nesfârșit fiindcă nu văd nici o schimbare. Au existat încercări, tentative pline de timiditate, dar nimic mai mult. Atâta timp cât românii nu sunt formați în spiritul vremurilor nu vom vedea nici un alt rezultat. Vrem modele ? Să ne uităm la Finlanda, dacă vrem ceva radical și cu succes în orice top, sau la Marea Britanie pentru echilibru. Dar să schimbăm odată mizeria asta numită învățământ românesc. Exemplul lui Einstein, că peștele pus să se suie în copac precum o maimuță, rămâne paradigma educației românești și produce exact opusul a ceea ce ne dorim.

În așteptarea unui remediu…

Corupția trebuie să dispară, educație trebuie reformată. Două idei esențiale pentru a dezvolta societatea românească atât pe plan economic, dar și pe orice alt plan. Locurile de muncă sunt importante și necesare, iar acestea apar doar cu concursul pe care statul îl oferă mediului privat și cu o piață sigură, construită pe reguli bine definite, unde știi la ce să te aștepți și te poți încrede într-un contract. E nevoie și de viziune, o viziune capabilă să pună în armonie privatul cu publicul, afacerea cu societatea și să permite astfel funcționarea unui model corporatist.

Revenind la exemplul cu care am început acest articol, cel al Văii Jiului, există și aici posibilități. Statul trebuie să se ocupe de lucrurile mari care alungă investitorii și opresc dezvoltarea unor investitori autohtoni, dar și primăriile ori consiliile județene au datoria lor. Nu poți să-ți bazezi economia pe o industrie moartă, cel puțin momentan, sau pe un lanț de magazine care nu oferă decât soluții de scurtă durată și pentru câteva persoane. Economia locală are și alte posibilități. Mai mulți investitori trebuie atrași, inclusiv pentru a sprijini turismul local, dar și mediul universitar din zonă.

În general este nevoie de o armonie între ceea ce face statul, ceea ce face consiliul județean și ceea ce face primăria. O astfel de armonie creează condițiile perfectă pentru atragerea sau formarea de investitori și dezvoltarea locurilor de muncă, lucru care mai apoi duce la dezvoltarea economică și chiar socială. Ajutorul social nu înseamnă nimic pe termen lung, e doar un miraj plătit din banii celor care au un loc de muncă. Nu zic că trebuie să dispară, dar nu trebuie să-l vedem drept ceva permanent. Soluția permanentă nu stă în ajutor social, nu stă în safety networks, ci în atragerea de investitori și dezvoltarea locurilor de muncă.