Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

Alexander Dughin este unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ruși pe plan internațional. Lucru ce se datorează și influenței pe care fiul unui fost ofițer GRU/KGB (presupus) o are în sistemul oligarhic de la Kremlin și în comunitatea rusă de informații, îndeosebi aripa ultra-naționalistă a acesteia ce zace în interiorul GRU. Dughin are o mulțime de lucrări pe domeniul geopoliticii, a filozofiei politice s.a.m.d. , iar despre el s-ar spune că este gânditorul principal al geopoliticii ruse. Adevărat sau nu un lucru nu se poate contesta și anume faptul că Vladimir Putin și oamenii din jurul său par a pune în aplicare viziunea geopolitică a lui Dughin.

Devine de la sine înțeles că studierea lucrărilor și ideilor acestui om reprezintă un mijloc prin care putem înțelege mai bine modul de acțiune al Federației Ruse și viziunea pe termen lung a Moscovei. Într-un articol din ultimul nr. al revistei ”Intelligence” putem găsi câteva citate foarte interesante din lucrările lui Alexander Dughin. Acestea prezintă o viziune asupra felului în care Rusia trebuie să se comporte în raport cu Europa pentru a-și satisface propriile interese geopolitice. Coincidență sau nu putem vedea Rusia acționând exact în acest fel astăzi, ca urmare a crizei din Ucraina.

Europa fără America – baza geopoliticii ruse

Pentru Dughin eliminarea influenței pe care SUA o exercită în Europa trebuie să fie un obiectiv de căpătâi al geopoliticii ruse. Federația Rusă trebuie să colaboreze cu Europa, înțeleasă ca Germania, pentru a forma distruge ordinea stabilită de americani și a da naștere unei noi paradigme geopolitice. O paradigmă în care puterea oceanică, americană, să nu mai domine ci să facă loc puterii continentale, reprezentate de Rusia și Germania, ca și de natura ”barbară, spirituală” a acesteia.

Un astfel de interes este explicabil. Rusia vrea să obțină securitate prin putere, pentru asta trebuie să-și extindă granițele teritoriale cât mai departe de Moscova Statele interpuse devin piese strategice fundamentale, iar eliminarea influenței americane din Europa este o etapă necesară pentru a reuși în acest proces. O divizare a lumii europene între Germania și Rusia ar schimba echilibrul de putere și ar lăsa totodată lumea occidentală vulnerabilă în fața Rusiei, știind că țări precum Germania sau Franța au o forță militară foarte slabă în raport cu forțele armate ale Federației Ruse ori a SUA. Să nu mai vorbim despre dependența energetică.

Vedem totuși că politica Rusiei acționează în această direcție. Rusia încearcă de câțiva ani să câștige prietenia Germaniei și să colaboreze cu unele state europene. O colaborare care la rândul ei este menită să dezvolte diferite legături economice și dependențe utilizabile mai târziu pentru șantaj. Chiar și-n prezent critica aparatului de propagandă al Rusiei nu se duce într-atât înspre statele europene, ci înspre America, vinovatul de serviciu pentru toate relele pământului, iar două idei sunt vehiculate în mod constant: separarea UE de SUA și colaborarea mai strânsa cu sora noastră din Eurasia, fie dezmembrarea Uniunii Europene. În ambele circumstanțe Europa devine vulnerabile în fața Rusiei.

Mișcările extremiste – o unealtă periculoasă

Din viziunea Moscovei nu lipsesc nici mișcările de extremă dreaptă, respectiv stângă. Organizații care joacă un rol subversiv, de coloană a 5-a în diferite state europene și-n Parlamentul European. Dughin afirmă că promovarea acestor mișcări este necesară pentru a stopa relațiile din europeni și americani, pavând drumul unor parteneriate mai strânse cu Rusia. Cel puțin în occident orice triumf al unor mișcări/partide extremiste ar duce și la o reorientare a politicii externe către Federația Rusă și platforma naționalistă promovată de aceasta.

În prezent informațiile din surse deschisă ne arată că Federația Rusă a susținut financiar Frontul Național, principala formațiune extremistă din Franța, iar diferite organizații naționaliste ori neo-marxiste par să vocifereze, atât pe plan național, dar și în cadrul PE în favoarea Rusiei. De fapt marele discurs al acestor organizații constă într-o retorică vehementă anti-americană și pro-moscovită, construită pe tot felul de conspirații și pe ideea că Rusia este apărătoarea valorilor tradiționale, a vechii Europene, în opoziție cu lumea ”degenerată” a occidentului.

Un prieten foarte bun de-al lui Dughin este și liderul extremei drepte ungare, Gabor Vona. Spre deosebire de premierul Viktor Orban acesta nu are un atașament bazat strict pe noțiunea de interes național, ci unul mult mai strâns, mai profund, de adeziune la ideologia promovată de Dughin. Jobbik-ul susține o alipire totală față de politica Rusiei și o revenire a Ungariei la originile sale asiatice.

În țările mai apropiate de Rusia și care au o istorie mai dificilă cu aceasta organizațiile naționaliste tind să aibă poziții ambigue. Critică UE și SUA, valorile liberale, dar în același timp nu susțin pe față nici Federația Rusă. Naționaliștii români sunt unioniști, ucrainienii luptă pe front pentru propria independență, iar polonezii au o istorie de conflicte cu Rusia. Pe de altă parte Rusia încearcă să câștige și naționaliștii din aceste țări, îndeosebi prin discursul anti-american și anti-liberal, iar în România acționează și variabilă comuniunii religioase, ortodoxia, exploatată de către aparatul de propagandă al Moscovei pentru a câștiga noi adepți.

Războiul informațional

O unealtă căreia îi vom dedica un articol aparte este și războiul informațional. O formă de război pe care Rusia pare să o stăpânească cel mai bine, având un avantaj vizibil. Internetul și televiziunea sunt ambele utilizate de Rusia pentru a face propagandă și a dezinforma. Pentru a-și propaga ideile și valorile, ori a dezinforma publicul cu privire la ce se întâmplă în Ucraina sau Orientul Mijlociu, găsind mereu mijloace prin care să arunce vina pentru orice asupra Statelor Unite și prezentând partenerii Americii drept ”sclavi” ai acesteia.

Propaganda Moscovei tinde respectă niște reguli clasice ale manipulării, lovind partea afectivă a psihicului uman. Am dat exemplul ortodoxiei în raport cu situația din România, dar și naționalismul este un sentiment ușor de exploatat, dincolo de zidurile rațiunii. Aceasta este și baza propagandei inițiative de Moscova la noi, la fel cum în occident posturi precum Russia Today abuzează de tendințele rebele ale tinerilor pentru a da naștere unui puternic sentiment anti-american, prezentând imagini, videoclipuri cu interpretări proprii. Teama de autoritate, de putere totală, este exploatată de Rusia pentru a prezenta societatea occidentală într-o formă orwelliană. De la propagarea acestor idei prin mass-media și internet până la apariția unor idioți utili care să le propage mai departe prin muzică, bloguri și așa mai departe nu mai este mult.

În sfârșit, propaganda și dezinformarea vizează în special generația tânără. Adică viitorul unei țări, elitele viitoare ca și oamenii care ar trebui să lupte pentru a-și apăra țara. Nașterea unor simpatii pentru Rusia, dezinformarea cu privire la acțiunile întreprinse de occident și scăderea moralului unei națiuni sunt trei obiective majore în războiului informațional/psihologic dus de către Rusia împotriva vestului. Trebuie spus că Rusia seamănă puțin cu bully-ul tradițional din curtea școlii care vrea prieteni, dar nu reușește să-i obțină fiindcă știe doar să inspire teamă și nu respectă pe nimeni.

Pentru a combate propaganda și dezinformarea NATO și Uniunea Europeană nu au foarte multe unelte la dispoziție. Rusia are un aparat de presă supus statului, occidentului are o mulțime de surse de informații private și foarte puține aparținând unui stat anume. O rețea de știri europeană care să prezinte știri reale, dar care să promoveze și valorile specifice occidentului, este necesară, iar colaborarea cu diferitele posturi/siteuri de știri nu este mai puțin importantă. Educația am putea spune că primează. Dezvoltarea culturii de securitate și a gândirii critice, inspirarea valorile democratice și liberale, ca și a patriotismului, nu trebuie să lipsească drept obiective nici din sistemul public de învățământ, nici din rețelele mass-media.

Lumea euroatlantică trebuie să rămână închegată

Orice ruptură între Europa și SUA ar duce la vulnerabilizarea primei. Statele europene trebuie să-și mențină colaborarea cu America și să nu cadă în capcanele întinse de Moscova. Organizațiile extremiste și îndeosebi de extremă dreaptă sunt folosite de către Rusia ca o forță de acțiune subversivă prin care se stârnesc sentimente ostile Americii și favorabile Rusiei. Totodată aceștia au o voce în Parlamentul European și ar putea sabota, pe viitor, acțiuni întreprinse de UE împotriva Federației Ruse sau, pe plan intern, ar putea fi utilizate în contexte mai grave pentru destabilizarea unor state. Europa trebuie să se ferească și de extreme, susținându-și și întărindu-și valorile perene ca și interesele specifice.

Ne putem aștepta la o susținere tot mai vizibilă din partea Rusiei pentru organizațiile extremiste. Propagandă televizată în favoarea acestora, finanțări sau alte forme de susținere. Pe de altă parte aceștia nu vor ezita să-și afirme sprijinul față de Rusia sau solidaritatea cu Rusia pe baza unor valori comune. Din acest punct de vedere apărarea valorilor constituționale și combaterea extremismului capătă dimensiuni geopolitice. Rusia urmărește să alunge influența Americii din Europa sau, în caz contrar, să dărâme Uniunea Europa ca și proiect. Doar așa poate câștiga un avantaj strategic, iar acțiunile ei vor merge în această direcție.

Mega moschee în București – oportună sau nu ?

islam

Știrea construirii celei mai mari moschei din Europa la București a făcut înconjurul presei românești și a stârnit reacții dintre cele mai diverse. Personalități și jurnaliști și-au asumat diferite poziții cu privire la acest proiect finanțat de către statul turc pe teritoriul României. Avem opinia radicală a fostului președinte Băsescu, care vede construirea unei moschei drept o amenințare la adresa securității naționale, în opoziția cu opinia premierului Victor Ponta sau a președintelui Iohannis care nu văd nici o problemă cu acest proiect. Nici jurnaliști precum Rareș Bogdan sau Radu Tudor nu tind să rămână indiferenți, primul declanșând adevărate proteste de la măsuță în cadrul emisiunii sale, iar al doilea acuzându-l pe fostul președinte că nu știe nimic de politică, iar proiectul de față nu reprezintă nici o amenințare și nici un risc de securitate.

Opiniile diferă de ambele tabere și tema discuției încep să semene mai mult cu o polarizare între fanii fostului președinte și fanii premierului. Dar printr-o abordare mai puțin partinică și, sperăm noi, mai serioasă, putem ajunge la o concluzie obiectivă cu privire la acest proiect ? Care-i este originea, ce câștigă statul român, dar statul turc ? În sfârșit, în ce măsură se poate dovedi această moschee un magnet pentru teroriști cum sunt cei din cadrul organizației ”Statul Islamic” ? Aceste întrebări merită discutate de pe o poziție echilibrată și merită un răspuns obiectiv și rațional, bazat pe argumente și fără să sară definitiv într-o tabără sau alta, să discrediteze o persoana sau alta.

Unde a început totul ? Interese și influență

Proiectul construirii acestei moschei nu aparține, de fapt și de drept, comunității musulmane din România. Deși mulți ar putea să fie tentați de o astfel de afirmație, ea este ireală. Musulmanii români au deja câteva moschei în București și pe teritoriul țării, iar comunitatea lor este una relativ restrânsă (aflată într-o creștere înceată), construită mai mult în jurul minorității turce de pe teritoriul României, câțiva tătari, albanezi și imigranți veniți de pe ici și colo și câțiva convertiți. Din acest punct de vedere predomină cultul sunnit și vorbim despre 0,3% din populația țării.

Construirea moscheii nu este proiectul acestor comunități de credincioși musulmani, ci este un proiect dezvoltat și finanțat de către statul turc în colaborare cu statul român. Ce prevede acest proiect, de fapt, este construirea unei moschei în București (cea mai mare din Europa după informațiile apărute în spațiul public) și alături de acest un loc de studiu pentru musulmani.

Nu aș spune că construirea acestei moschei ține într-atât de dragostea unora sau altora pentru credința islamică, cât mai mult de interese geopolitice profunde. Turcia sub Erdogan și-a asumat o politică pan-otomană vizibilă. În această politică islamul joacă mai degrabă un rol identitar decât orice altceva (cum a fost mai mereu în istoria modernă a Turciei; musulmanii turci nu sunt devotați islamului, ci mai degrabă sunt musulmani pentru că sunt turci, ca mulți ortodocși români), un rol identitar important în orice activitate a statului turc de a-și extinde și a-și menține influența în afara granițelor, cât și în ceea ce privește campania lui Erdogan de a obține susținerea turcilor din afara granițelor.

Proiectul finanțat de Turcia vizează tocmai acest lucru. O catedrală imensă care pune Turcia în poziția de ocrotitor al lumii musulmane în Europa și de unde statul turc poate să-și extindă influența printre comunitățile din afară propriilor granițe.

Din acest punct de vedere România nu are foarte mult de câștigat, exceptând faptul că relația cu Turcia este una de maxim interes strategic și geopolitic. Turcia deține probabil cea mai puternică flotă la Marea Neagră, iar poziția ei o face un actor regional important. Ține-i pe turci aproape și-ți poți îmbunătăți securitatea la mare tocmai prin ajutorul lor și prin colaborarea prețioasă cu ei. Lucru de care ține cont în condițiile vecinătății cu Rusia pe care Marea Neagră o impune. Turcia, stat membru NATO, poziționat la Marea Neagră și cu o forță militară mai mare decât a multor state europene reprezintă un aliat necesar în politica diplomației române.

A-l refuza pe Erdogan, a răci relațiile româno-turce sau a nu profita de orice ocazie pentru a le îmbunătăți ar fi o eroare din acest punct de vedere. Turcia este un partener strategic la fel de important ca Polonia și aproape la fel de important ca SUA în ecuația de putere a Mării Negre.

Mega moscheea – magnet pentru teroriști sau simplă casă de rugăciuni ?

Președintele Traian Băsescu s-a dovedit, alături de Rareș Bogdan, cel mai aprig criticul al construirii unei moschei în București. În opinia dânsului aceasta ar putea atrage tineri musulmani sau ar putea contribui la convertirea altora la islam și eventual radicalizarea lor, oferind un mediu prielnic pentru teroriști. Observația președintelui pare discriminatorie la adresa comunității musulmane, dar nimeni nu poate nega că din rândurile acestei comunități vine o vulnerabilitate ce se poate transforma oricând în amenințare (așa cum se întâmplă în Franța), mai ales că vorbim de musulmani sunniți (religia Statului Islamic).

Pe de altă parte vorbim de o comunitate rezervată care nu a manifestat atitudini ostile față de statul român și care, în orice sistem democratic, are la fel de multe drepturi ca orice altă comunitate religioasă. Biserica Ortodoxă Română construiește o catedrală imensă din bani publici pe motivul că bisericile nu sunt suficient de încăpătoare pentru numărul masiv de credincioși. Comunitatea musulmană și statul turc adoptă același motiv, cum ar putea statul român să-l respingă și să adopte o atitudine de discriminare față de una din comunitățile prezente pe teritoriul său ?

Trebuie să fim conștienți și de faptul că vorbim, menționez din nou, despre musulmani predominant de origine turcă. Pentru ei credința are un rol de cu totul altă natură decât cea a membrilor ISIS. O moschee finanțată și controlată de statul turc nu este un centru de recrutare pentru organizații teroriste, ci un centru de influență al Turciei unde comunitățile de turci din România pot să fie ținute închegate și influențate. Totodată respingerea proiectului poate stârni reacții printre musulmani și să-i facă să se simtă discriminați, excluși de societate, priviți cu ochi răi, ceea ce ar servi ca un bun element de propagandă pentru ISIS.

Da, să fim siguri că un număr mai mare de musulmani pe teritoriul României crește vulnerabilitatea față de Statul Islamic și un eventual atac terorist. O moschee imensă poate să-i atragă, să acționeze ca un mesaj: iată, sunteți bine veniți! Dar nici respingerea ei nu este o variantă mai bună, atât din motive geopolitice, cât și în raport cu valorile democratice ale statului român și în raport cu comunitatea musulmană din România.

Ce se întâmplă mai departe ?

Aspecte negative și pozitive există de ambele părți ale argumentului și ca de multe ori în politică totul se rezumă la o alegere amorală, dincolo de bine și de rău, eventual între un rău mai mare și unul mai mic. O astfel de perspectivă este profund dependentă de opiniile subiective ale celor implicați în procesul de decizie. Din acest motiv cred că indiferent de critice aduse construirii unei moschei proiectul va merge mai departe, bucurându-se de finanțarea statului turc, de dorința statului român de a întări legăturile cu Turcia și de a evita un conflict cu propria comunitate de musulmani. Nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis nu au suficiente motive pentru a nu accepta asta și nici nu au o poziție foarte confortabilă pentru a respinge proiectul.

Evident, contează și contextul. Dacă s-ar forma un curent popular, de mase, împotriva construirii unei moschei și ar amenința forța electorală a PSD ori a PNL aproape sigur va urma și oprirea unei astfel de construcții. Un astfel de scenariu este puțin probabil, dar ne putem aștepta la orice. Românii nu au tendințe împotriva comunității musulmane. Există doar mici grupuri naționaliste ori ultra-religioase care au astfel de sentimente, ori oameni care critică proiectul pentru a-i lovi pe ce-i implicați de fapt în acest proces.

În sfârșit, tot ce s-ar putea face pentru a reduce din risc este ce s-a făcut și până acum. O activitate profesionistă a serviciului de informații interne al țării, SRI, care să includă monitorizări, analize, s.a.m.d. România nu este o țintă majoră pentru teroriști în momentul de față și nici comunitatea musulmană nu este una masivă, neexistând disensiune prezente în societatea franceză, britanică sau germană. Cu sau fără mega moschee oamenii pot fi convertiți în lipsa valorilor, pot fi recrutați online, teroriștii pot veni drept imigranți, iar doar o bună activitate de intelligence (și un cadru legal adecvat pentru aceasta) poate respinge astfel de amenințări.

Metamorfoza actorilor non-statali în actori statali

s034291969

Secolul pe care-l parcurgem este unul al vitezei și al informației. Un secol al surselor deschise. Globalizarea a făcut posibilă apariția unor noi forme de manifestare în politica globală și unor noi tipuri de actori. Actorii de tip non-statal, transfrontalier, sunt cel mai bun exemplu în acest sens, iar dintre aceștia cea mai mare provocare, evidențiată după 9/11 o reprezintă organizațiile teroriste. Al-Qaeda a dominat odinioară scena terorismului internațional, dezvoltând rețele și lovind peste tot pentru a provoca teroare în rândurile adversarilor. Astăzi al-Qaeda este doar o umbră a ce a fost odată, iar o altă organizație, Statul Islamic, pare să intre în lumina reflectoarelor. 

Ca și al-Qaeda Statul Islamic este o organizație teroristă. Are rețele în Europa și-n SUA bazându-se pe convertiți și pe comunitățile de musulmani în general. Spre deosebire de al-Qaeda ISIS au învățat să folosească uneltele globalizării în folos propriu. Internetul a devenit o unealtă pentru a recruta și a răspândi teroarea. Statul Islamic se mai diferențiază de al-Qaeda printr-un lucru. Procesul de metamorfoză dintr-un actor non-statal într-unul statal. Această organizație are un scop final bine definit și evidențiat de numele său: construirea unui nou califat (nu reconstruirea celui vechi, atenție!), adică a Statului Islamic. Un stat care să depășească naționalitățile și să aibă la bază credința islamic sunnită, salafismul mai exact.

Statul Islamic și nașterea califatului

Procesul de metamorfoză prin care trece această organizație jihadistă n-ar trebui să ne mire. De fapt este o consecință normală a haosului care domnește în Orientul Mijlociu. Loretta Napoleoni, o jurnalistă care cunoaște lumea islamică și terorismul, a scris o carte intitulată ”Califatul Terorii” unde abordează fix această problemă și discută originile Statului Islamic, cauza care a dus la apariția acestei organizații. Istoria este puțin mai complexă și trece de momentul declarării Califatului, mergând până la liderul terorist al-Zarkawi. Merită menționat totuși contextul final al nașterii: conflictele inter-religioase din Irak, lipsa de legitimitate a statului, războiului civil din Siria și retragerea trupelor americane din Irak.

Aceste realități au dus la slăbirea inevitabilă a celor două state, sirian și irakian, lăsând un vid de putere care să fie umplut de orice era dispus să o facă. Corupția guvernului irakian și discriminarea comunității sunni au servit ca unealtă de propagandă pentru ISIS în faza sa incipientă, iar războiul civil din Siria le-a permis să se mute într-un alt loc și să recruteze oameni, să obțină arme și finanțări, pentru ca mai apoi să se întoarcă în Irak, păstrându-și poziția și-n Siria și să profite în cele din urmă de retragerea trupelor americane și de haosul lăsat în urmă. Un guvern irakian cu o legitimitate scăzută, cu instrumente de forță slabe și un stat sirian dezbinat și incapabil să se opună forței unificate a ISIS.

Statul Islamic a intrat în prim plan în acest context. Din haos se va naște ordine, este un motto latin foarte înțelept care n-ar trebui să lipsească nici din analiza evenimentelor socio-politice. Haosul nu este niciodată permanent, în el diferiți actori luptându-se pentru a-și instaura propria ordine. Asta face acum și al-Baghdadi cu organizația sa. Ei nu duc o simplă luptă împotriva occidentului, ci creează un stat. Spre deosebire de al-Qaeda ISIS nu se ascunde pe un anumit teritoriu, ci cucerește un anumit teritoriu. În acest teritoriu care aparține Statului Islamic aceștia au format o întreagă infrastructură în folosul populației, făcând ce trebuia să facă un stat inexistent și obținând astfel sprijin popular.

Vedem aici o altă față a unei organizații teroriste în procesul ei de transformare într-un stat. Pe lângă fața care inspiră frică și teroare, avem și aspectul mult mai pragmatic al unui stat care asigură cele necesare pentru cei ce trăiesc pe teritoriul său și se conformează cu legile sale. Evident, nu se aplică și pentru adepții altor culte, ci doar pentru sunniți. Restul fie plătesc, fie se convertesc, fie pier. Dincolo de acest lucru vedem cum din haos și din absența statului național se naște un nou stat sau cel puțin se încearcă acest lucru. Un stat amenințător și care dă naștere unui precedent periculos, iar pentru a-l distruge nu-i de ajuns forța militară (care este necesară și care lipsește cu desăvârșire), fiind nevoie și de întărirea statelor deja existente, de oferirea unui alternative.

Pe de altă parte trebuie să menționăm că ISIS este încă o forță slabă. Domină doar acolo unde nu există oponenți reali și tinde să piardă unde se confruntă cu forțe bine antrenate, bine echipate sau cu un moral înalt. Forțele iraniene și Peshmerga reușesc să învingă ISIS în diferite lupte pe care aceștia au început să le evite. Singurele victorii ale Statului Islamic sunt cele împotriva armatei irakiene, prost pregătită și cu un moral scăzut, ori a diferitelor grupuri care se luptă între ele în Siria.

Dincolo de ISIS: Peshmerga, Sectorul de Dreapta, separatiștii ruși

Situația ne aduce puțin aminte de Afganistan. De felul în care un non-stat veritabil a permis unor rețele teroriste să se adăpostească pe teritoriul său și de acolo să lovească în restul lumii. Într-o lume tot mai globalizată un stat slab, aparent neimportant pe hartă, poate să reprezintă un risc major pentru un stat puternic sau chiar pentru ordinea internațională. Ce se întâmplă la capătul opus al pământului cu un stat aparent irelevant s-ar putea să afecteze într-un fel politica americană, ordinea globală sau securitatea altor state.

Nu e vorba doar de lumea islamică. Doar de al-Qaeda și ISIS, ci de orice stat slăbit, dominat de haos sau aproape non-existent. Peste tot există potențialul pentru ca actori non-statali să preia controlul și să folosească acest lucru pentru a lovi în ordinea internațională, așa fragilă cum este acum. Titlul articolului nu face referire la Statul Islamic, ci are un caracter mult mai general pentru că și potențialul de metamorfoză a unor actori non-statali în actori statali nu se limitează doar la ISIS.

Avem, de exemplu, forțele de apărare ale kurzilor în Siria, în Irak. Aceștia luptă pentru a se apăra de Statul Islamic. Peshmerga s-a născut ca și ISIS, din lipsa unui stat care să-și facă datoria și care să-i apere pe kurzi de violențele inter-religioase și inter-etnice. Există un potențial aparte în această organizație și-n traseul ei, un potențial care nu se leagă de o activitate pe termen scurt, ci una pe termen lung și care poate duce la nașterea sau măcar la încercarea de formare a unui stat kurd în lumea cuprinsă de haos și de conflicte a Orientului Mijlociu. Dincolo de discuția privind legitimitatea unei astfel de pretenții trebuie să luăm în calcul posibilitatea, potențialul și cum ar putea afecta, la rându-i, ordinea internațională (sau ce a mai rămas din ea).

Un alt exemplu este în Ucraina. Forțele naționaliste și diferiți oameni de afaceri cu propriile unități paramilitare au jucat un rol important în conflictul armat cu separatiștii ruși. Pe de altă parte aceștia au devenit și o provocare pentru autoritatea noii puteri de la Kiev. Chiar recent armata a încercat să dezarmeze un grup armat de ultra-naționaliști, iar aceștia s-au împotrivit. Statul ucrainean este puțin mai bine consolidat decât altele așa că poate rezista unui conflict cu actori interni, deși asta l-ar slăbi în raport cu adversarii externi. Nu putem ignora faptul că și astfel de actori precum ultra-naționaliștii ar avea potențialul de a da naștere unei enclave și a încerca să devină un stat, la fel cum au făcut și separatiștii ruși, ei fiind totuși dependenți de Moscova, un caz diferit.

Globalizarea își spune cuvântul

Lumea de astăzi este o lume globalizată. Acesta este un fapt de care orice actor sau analist politic trebuie să țină cont. Nu suntem vulnerabili la ce petrece în alte părți ale lumii, iar statele naționale nu mai sunt singurii actori din jocul geopolitic. Actorii non-statali au un cuvânt de spus, iar noua paradigmă impusă de Statul Islamic (care nu se mai limitează la Irak și Siria) este cea a posibilității transformării unor astfel de actori în actori statali. Statele trebuie să țină cont de această nouă realitate și inclusiv în războiul împotriva terorismului trebuie să o aibă în seamă pentru a putea pune capăt cauzelor care au dus la apariția unor organizații ale terorii precum ISIS, dar și pentru a putea sesiza amenințările atunci când apar.

O perspectivă geopolitică asupra crizei din Grecia

vadot-greece-euro-exit

Situația economică și financiară a Greciei pune pe jar mass-media europeană. În principiu vorbim despre o problemă complexă, o datorie imensă a Grecie față de creditorii ei și un guvern radical de stânga care refuză austeritatea pe cât posibil. Pentru Grecia oricum s-ar pune problema lucrurile nu pot evolua într-un mod prea bun, iar relațiile cu Europa par doar a se înrăutăți. Putem vorbi mult și bine despre cine poartă vina, dar ceea ce presa mainstream pare să ignore este și natura geopolitică a crizei de față, în special felul în care ce se va întâmpla mai departe poate afecta actuala ecuație de putere.

Recenta intervenție a președintelui Obama a fost una favorabilă Greciei, iar acest lucru se poate explica prin faptul că Grecia este o țară membră NATO. Nu un stat simplu, ci un stat de graniță și cu o poziție geostrategică importantă. Dar este mai mult de atât. Este și o țară care, iată, balansează între vest și est cu o puternică tendință spre est. Eliminarea din zona Euro ar putea să împingă Grecia și mai mult în brațele Moscovei, iar rămânerea ei în NATO și-n Uniunea Europeană sub o guvernare Syriza o face un puternic avocat al Moscovei în aceste două structuri internaționale.

Statutul Greciei în NATO

Vorbim deci nu doar o criză economică, ci și una geopolitică ce se profilează înainte. Statele Unite vor să evite ieșirea Greciei din zona Euro, din NATO, din Europa. O dorință legitimă cunoscând importanța pe care poziția Greciei o are. Putem să fim convinși că-n scurtul mandat ce ia mai rămas președintele Obama va încerca să amelioreze situația, să aplaneze discuțiile aprinse între Grecia și creditorii ei europeni (îndeosebi Germania) care au fost forțați să plătească sume imense pentru împrumuturile făcute de guvernele anterioare de la Atena.

La răsărit pândește Putin, care-i cântă cântece de sirenă lui Tsipras și-l atrage cu promisiuni deșarte de ajutor. Tsipras acceptă să acționeze ca o voce a Moscovei în Europa, dar nu se aruncă cu totul în brațele Moscovei, nu încă, știind probabil că nici majoritatea grecilor nu-și doresc chiar un astfel de lucru (din nou, nu încă). SUA și Europa încearcă să evite un astfel de scenariu, dar ar trebui să se întrebe și cum pot scăpa de Tsipras și un guvern care pur și simplu nu este de încredere. Nici în cadrul alianței, nici în cel al uniunii, dar nici pentru poporul grec atât de manipulat în aceste zile.

O dilemă europeană

Aici pare să intervină Germania care nu este deloc fericită cu situația actuală. Pe de o parte dintr-un motiv aparent pur economic. Nemții au avut cel mai mult de suportat pentru cheltuielile și lipsa de disciplină fiscală a grecilor. Lucrurile nu se limitează la economie, ci se transpun și pe plan geopolitic și de influență. Guvernul Tsipras dă naștere unui precent și oferă un stindard pentru alte formațiuni radicale, anti-europene și populiste din diferite state membre UE (Podemos, Frontul Național, etc.). Reprezentanții extremei drepte chiar l-au aplaudat în Parlamentul European.

Mergând puțin mai sus, la nivel guvernamental, el mai oferă un precedent și pentru guvernele deja instalate ale Europei de a-și amâna plata datoriilor, eventual chiar a o evita. În final orice regulă asumată până acum ar fi aruncată la gunoi și ar ieși un haos ce ar duce la destructarea Uniunii Europene, ca și la limitarea influenței pe care Germania o deține în momentul de față. Acesta este și motivul pentru care Germania nu zâmbește la propunerile FMI de a reduce din datoria Greciei și nici la comportamentul de aventurie, cum ar zice fostul președinte Băsescu, al primului ministru grec.

Pentru Germania eventuala ieșire a Greciei din Zona Euro s-ar putea prezenta și ca un eșec al monezii unice, ca și al procesului de federalizare a Europei (o țintă asumată a popularilor europeni). Un alt lucru care îngreunează situația în momentul de față. Deși aici ar trebui să mergem înapoi la originea problemei, la împrumuturile masive și cheltuielile haotice făcute de Grecia din bani europeni. Aceste lucruri s-au întâmplat în lipsa unei politici fiscale comune. Deci o politică fiscală comună, precum cea monetară, s-ar dovedi utilă în viitor.

Altminteri revin la o idee de-a mea, Europa fie va evolua spre federalizare, fie se va dărâma, nu există cale de mijloc la acest capitol. Momentan când spunem Europa nici nu știm la ce ne referim de fapt. O conglomerație de națiuni cu interese proprii și care nu poate cădea de acord pentru rezolvarea problemelor interne, la fel cum nu pare capabilă să scoată capul dintr-un turn de fildeș și să vadă lumea din jur, lumea reală.

Occidentul se află într-o poziție dificilă din care trebuie să gestioneze o criză cu implicații economice, dar și geopolitice. SUA nu poate pierde o poziție importantă pentru NATO așa cum este Grecia, iar Germania nu poate permite Greciei să facă ce vrea, oferind deci un precedent și pentru alte state. Poziția Greciei la Marea Mediterană o face o locație importantă și care nu trebuie pierdută, situația curentă o face un prieten al Rusiei, iar Uniunea Europene și NATO se vor chinui să rezolve cumva această problemă dificilă și să readucă Grecia pe o linie de plutire.

Grecia: încotro ?

De la Alexis Tsipras ne putem aștepta la orice. Este tipul de politician oportunist, înconjurat de oameni radicali și dependent de un astfel de discurs pentru aș menține legitimitatea internă. Opoziția din Grecia este lipsită de o astfel de legitimitate datoriră scandalurilor de corupție și a politicilor de austeritate din trecut.Putem spune că Tsipras va continua să-și bazeze politica pe această legitimitate populară și va încerca să-și impună propria viziune și proprii dorințe, făcând foarte puține sacrificii pe partea lui și trăgând, pe cât posibil, de timp.

Nu putem ignora nici un program de 40 de puncte al Syriza ce a fost publicate pe mai multe pagini de știri, inclusiv pe Adevărul.ro. Un program care prevede închiderea băncilor și, chiar în punctul final, ieșirea din NATO. Tsipras se prezintă drept un politician pragmatic, așa că nu știm în ce măsură va urma acest program, dar este bine să fim pregătiți pentru un worse-case scenario și să nu ne punem încrederea într-un politician venit la putere printr-o platformă cât se poate de populistă și care este pregătit să amaneteze viitorul Greciei prin ale împrumuturi, prin puține reforme și prin alte investiții.

Un lucru este cert totuși, Tsipras va continua, pentru moment, să stea cu un pas în barca occidentului și cu un altul în cea a Rusiei. Pentru el Putin este util în a-i amenința pe occidentali, în a le arăta că are alternative și nu-i este frică să apeleze la ele. Pe e altă parte are nevoie de occidentali pentru a reface economia complet răvășită a Greciei, iar atât occidentul, dar și Rusia, au nevoie s-au găsesc oarecare utilitate în Grecia. Fie prin prisma poziției sale geografice, fie prin faptul că poate acționa alături de Ungaria sau extrema dreaptă europeană ca purtătoare de cuvânt a Rusiei în PE.

Interesele și geopolitica României în sec. XXI

11031647_1575418142725955_120238058342598328_n

Fiecare stat, fiecare țară este ghidată în politica externă de către un set de interese bine definite. Acestea se află în legătură cu valorile, poziția geografică, resursele, curentele de gândire și toate elementele care ajung, inevitabil, să influențeze dimensiunea socio-politică a unei națiuni. România nu face excepție, iar teza de bază a realismului politic este tocmai accentul pus pe urmărirea intereselor în politica externă, interesul fiind definit ca putere (Hans J. Morgenthau).

Care sunt interesele României în acest secol ? Depinde cum le clasificăm, dar putem să vorbim despre interese în funcție de natură: geopolitice, economice și așa mai departe. România nu este o mare putere, nu are interese care să treacă dincolo de granițele regionale în care se situează. Interesele noastre se limitează mai degrabă la asigurarea securității (naționale, umane), prosperitatea economică și deplina integrare în comunitatea euroatlantică.

Asigurarea securității într-un secol tot mai haotic

Sfârșitul Războiului Rece a venit cu un trend foarte popular la vremea respectivă. Oameni precum Francis Fukuyama au promovat ideea de ”sfârșit al istoriei” pentru a marca triumful final al viziunii liberale și democratice. Perspectiva lor s-a destrămat treptat cu apariția noilor actori non-statali, dar și cu opoziția unor actori statali majori față de influența SUA în lume. Sistemul unipolar s-a sfârșit, de bipolaritate nu mai putem vorbi, iar acum ne găsim într-o paradigmă multipolară.

Lumea devine tot mai haotică, iar incertitudinea este singura certitudine pe care o avem. Nu o putem alunga, în schimb putem încerca să o controlăm. Situată în zona Mării Negre, în vecinătatea Balcanilor și în apropiere de Rusia, înconjurată de vecini nu foarte prietenoși, România trebuie să-și asigure supravițuire și securitatea teritorială, geopolitică. Poziția noastră geografică acționează precum o vulnerabilitate, iar noi trebuie să încercăm a reduce această vulnerabilitate pe cât posibil.

Un interes major de securitate și de natură geopolitică al României constă în eliminarea și păstrarea la distanță a influenței pe care Federația Rusă o exercite în regiune. Acest lucru se datorează atât unei perspective istorice, România și Rusia având o istorie conflictuală, cât și atitudinii expansioniste și de dominație pe care Federația Rusă a arătat-o în Georgia și Ucraina, teoretizată și în lucrările ideologului Alexander Dughin.

Dughin afirma că Rusia trebuie să atragă țările estice precum Polonia și România înapoi în axa sa, iar Europa trebuie dezbinate de SUA și oferită Germaniei. În acest sens ni se formează în fața ochilor o mică perspectivă asupra geopoliticii Kremlinului. Rusia își urmărește cu desăvârșire interesele, iar în acest proces nu este limitată de valori morale. Acționează liber și ignoră dreptul la autodeterminare al națiunilor dacă acest drept vine în opoziție cu propriul interes.

Tendința în istoria Rusiei a fost de apărare prin expansiune. A ține granițele cât mai departe de Moscova prin intermediul unor state interpuse. Rusia trăiește încă într-o paradigmă a Războiului Rece și nu poate accepta vecini nesubordonați. România este o țară interesată să-și apere suvernitatea și drepturile, totodată și valorile democratice, libertățile cetățenilor, prin urmare a păstra influența fratelui cel mare de la răsărit cât mai limitată reprezintă un interes geopolitic major.

Un astfel de interes este accentuat și de dorința noastră de a recăpăta teritoriul pierdut al Basarabiei, astăzi Republica Moldova, sau cel puțin de a-i ajuta pe moldoveni să se integreze în cadrul Uniunii Europene. Astfel avem chiar și o garanație că Rusia nu se va apropia de granițele noastre printr-o posibilă întoarcere a Moldovei în brațele Moscovei. Mitul reunificării (menționat de Barry Buzan) este încă un aspect dominant în sufletul multor români, iar politica Bucureștiului este profund influențată de acest fapt.

Apartenența noastră la NATO este de maximă importanță. După Revoluția din decembrie 89 România a urmărit aderarea la NATO tocmai pentru a-și asigura propria securitate în raport cu Federația Rusă, dar și cu vecinii săi cei mai apropiați, a căror sentimente pentru România nu au fost niciodată dintre cele mai bune. Doar aparținând de o mare alianță militară și doar printr-un parteneriat strategic cu Statele Unite suntem capabili să evităm orice tentativă a Kremlinului de a-și extinde influența. Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul director al SIE, menționează acest lucru în unele interviuri.

Dezvoltarea unor relații de colaborare cu actori regionali importanți a căror interese sunt similare cu ale noastre reprezintă, de asemenea, o etapă de trecut. Polonia, Turcia, Țările Baltice și Ucraina sunt principalii actori statali din regiune cu care împărțim interese comune și alături de care putem dezvolta un bloc atlantic în estul Europei. În acest sens ultimele vizite și acțiuni ale președintelui Iohannis și ale diplomației române sunt semnificative.

Față de vecinii imediați (Ungaria, Bulgaria, Serbia) România trebuie să manifeste vigilență. Toate cele trei țări sunt aproape indiferent la valorile euroatlantice și se află în această barcă strict din interes (de natură geografică). Ungaria și Serbia ar prefera ambele compania Rusiei și acționează în favoarea acesteia în cadrul UE. Bulgaria este indiferentă și joacă în funcție de vreme. În cazul unui conflict și al apropierii Rusiei de granițele lor nu știm ce poziție și-ar asuma, deși șansele sunt pentru una pro-Rusia.

Marea Neagră este punctul central atunci când vorbim despre geopolitica României, lucru afirmat și de dl. ambasador George Cristian Maior în câteva din lucrările sale (Noul Aliat, Cunoaștere Strategică în Zona Mării Negre). Accesul la Marea Neagră este un avantaj și un dezavantaj totodată. Exploatarea resurselor din subsolul Mării Negre și întărirea forțelor navale pentru asigurarea granițelor proprii, cât și europene (eventual prin parteneriat cu Turcia) este un obiectiv major. Concomitent trebuie să ținem cont de faptul că Marea Neagră este un punct de tranzit între civilizații și pentru grupuri de crimă organizată sau chiar organizații teroriste.

Prosperitate și bună stare

Pe plan economic România a urmărit și urmărește atingerea unui nivel stabil de prosperitate și bună stare generală. Economia influențează sfera politică și de securitate la fel cum aceasta influențează economia. O interdependență vizibilă. Un stat bogat este capabil să-și asigure viitorul. Cetățenii cu un nivel de trai bun reprezintă o populație fericită, de obicei în creștere și cu potențial pe plan educațional și de dezvoltare a elitelor.

În politica internă acest lucru echivalează cu legitimitatea statului și a clasei politice și reușește să elimine unele vulnerabilităi. Corupția este o vulnerabilitate împotriva căreia se duce o luptă clară tocmai din pricina acestui motiv. România urmărește să fie o națiune prosperă în cadrul Uniunii Europene și totodată o națiune sigură.

Din acest punct de vedere promovarea unor condiții mai bune pentru IMM-uri, atragerea de investitori străini și promovarea unei mentalități adecvate pentru capitalism în sistemul de învățământ devin interese de stat. Dacă în ceea ce privește apărarea militară România pune accentu pe apartenența la NATO și relația sa deosebită cu Statele Unite pe plan economic primează apartenența la UE și relația cu state puternice din punct de vedere economic precum Germania.

Germania este o zonă din care putem atrage investitori. Investitorii echivalează cu apariția locurilor de muncă și contribuția la economia de stat. Locurile de muncă echivalează cu o populație plătită și fericită, cu atât mai mult cu cât va exista o competiție mai mare pe piața muncii, iar salariile vor reprezenta o unealtă în cadrul competiției.

Economia și securitate este intersectează în privința independenței energetice. România trebuie să evite dependența energetică (și orice formă de dependență) față de Federația Rusă. Acest lucru îi garantează libertatea de decizie politică. Lucru ce ne deosebește astăzi de germani a căror dependență de gazele rusești dictează un interes pentru o politică mai puțin ostilă față de acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

George Friedman afirmă într-un interviu acordat ProTV că exploatarea gazelor de șist ori a resurselor din largul Mării Negre sunt mijloace prin care putem evita dependența energetică foarte mare. Din punctul meu de vedere nici cărbunele nu este de ignorat, reprezentând o resursă ce se poate dovedi utilă pentru asigurarea independenței noastre energetice. Din păcatre industria mineritului este prost administrată, dominată de corupție și adesea ignorată de către stat, ceea ce reduce productivitatea în raport cu consumul banului public. O privatizare grijulie printr-un contract bine definit între un investitor privat și statul s-ar putea dovedi utilă la acest capitol.

Criza din Ucraina, problemele din Grecia și instabilitatea generală care pare să guverneze în jurul României, numărul mare de incertitudini, fac din România un bastion euroatlantic și de stabilitate, cu o economie în creștere și cu o politică clară. Acest lucru poate contribui la atragerea de investitori și totodată conferă României un rol și voce mai importante în cadrul NATO și al Uniunii Europene, devenind un actor regional de maximă importanță (România nu trebuie să se teamă în a-și asuma noul rol geopolitic).

Integrarea euroatlantică deplină

Încă de la aderarea la NATO, iar ulterior la UE, România lucrează în procesul de integrare deplină. Integrarea deplină echivalează în conștiința populară cu securitatea și prosperitatea, ambele menționate mai sus. Pentru a finaliza procesul de integrare România este dispusă să facă multe (poziția geografică nu-i permite orgolii majore), iar combaterea corupției, creșterea forțelor apărării (și mai buna finanțare a armatei), liberalizarea pieței sunt principalele rute în acest sens.

Românii de rând își doresc integrarea deplină, iar o parte din clasa politică de asemenea. O alta o combate șimțindu-se amenințată (îndeosebi de lupta anti-corupție), iar o alta încearcă să se deghizeze în susținători ai ei pentru a o folosi ca instrument de propagandă politică (unul tot mai eficient). Cu privire la politicienii care combat integrarea euroatlantică trebuie spus că aceștia prezintă tendințe vădite de colaborare cu țări din afară sistemului european și atlanticist, inclusiv pro-moscovite.

În loc de încheiere

Interesele României în sec. XXI se intersectează pe această axă: securitate-prosperitate-integrare. Ele sunt dependente de apartenența la NATO și UE, de parteneriatele strategice pe care le avem și de mai buna dezvoltare a economiei de piață. Principalele amenințări la adresa României vin dinspre Moscova și (posibil) vecinii imediați. Vigilența trebuie să definească politica Bucureștiului. Marea Neagră este punctul geopolitic de bază, iar de pe urma poziției noastre putem profita, la fel cum putem pierde. Viitorul României se leagă de Marea Neagră.

Dorința de unire

cat-costa-unirea-romaniei-cu-republica-moldova

Conștiința națiunilor dezbinate prin forță la un moment dat în istoria lor este adesea dominată de o veritabilă mitologie a reunificării (Barry Buzan). Istoria prezintă multe astfel de cazuri. Germania de Vest și Germania de Est în perioada Războiului Rece, Coreea de Nord și Coreea de Sud până-n prezent, s.a.m.d. România nu face excepție, iar rana dezbinării persistă și astăzi când Uniunea Sovietică s-a dărâmat, iar ideologia care a destrămat Vechiul Regat a dispărut odată cu ea. 

Alături de această rană există și o dorință puternică de unitate care se manifestă tot mai vocal pe ambele maluri ale Prutului. Conform sondajelor curentul unionist câștigă tot mai mulți adepți în România (suficienți încât clasa politică să abordeze mesajul unirii în orice campanie electorală), iar Republica Moldova este împărțită între trei viziuni majore: unionistă, moldovenească sau pro-europeană și pro-rusă. În ce măsură este posibilă unirea ? Există beneficii ? Dar dezavantaje ? Ce tabăra va câștiga ?

Posibilitatea unirii

Întrebărilor puse mai sus nu este ușor să le găsim un răspuns. Mai ales în contextul în care moldovenii în general nu știu ce vor și nici clasa politică nu este hotărâtă cu privire la drumul pe care să-l urmeze, reflectând foarte bine această stare socială. O abordare treptată este necesară, începând cu posibilitatea unificării și da, într-un anumit context unirea este posibilă. Criza din Ucraina a făcut această discuție mai posibilă ca oricând, tăind legătura Rusiei cu Transnistria, implicit influența ei regională, dar punând și Moldova în poziția din care să se gândească mai bine la propriul viitor și propriile interese.

Unificarea celor două state românești, rupte dintr-o singură națiune (aici vorbim de un fapt istoric, nu de o opinie), depinde de măsura în care mesajul unionist va crește pe malul stâng al Prutului, dobândind mai mulți adepți. Dacă ne luăm după procente vedem un număr mai mare care s-ar înclina spre Rusia, dar trebuie să ținem cont de câteva realități sociale și istorice. În primul rând că RM s-a eliberat recent de sub comunism (anul de grație 2009), iar populația abia începe să respire un aer curat și să descopere alte idei și realități decât cele prezentate anterior. Faptul că există un curent unionist și acesta se află în creștere de la an la an, este destul de încurajator, în timp ce curentul pro-Moscova este mare, dar stagnează.

Cu cât vor fi mai mulți moldoveni care să ceară unirea, cu atât posibilitatea reunificării va crește. Societatea influențează întotdeauna politica, iar acțiunile clasei politice de la Chișinău vor reflecta dependența de voturile unui număr tot mai mare de unioniști. Pe de altă parte există și un curent pro-european, dar în același timp moldovenist, care dorește să păstreze independența Republicii Moldova. Trebuie ținut seama și de acesta și să facem diferența între partidele unioniste, pe care statul român ar trebui să le sprijine și cele pro-europene, dar și pro-independență.

În ceea ce privește România aici curentul unionist este, cum am mai zis, destul de bine închegat în rândul mulțimilor, dar și al elitelor intelectuale. Clasa politică a început să discute despre această problemă și să încerce a câștiga voturile unioniștilor. Potențialul există, trebuie doar exploatat și găsit un moment potrivit pentru a face un pas fără întoarcere. Politica oficială a Bucureștiului este momentan una de susținere pentru Chișinău și tabăra pro-europeană, ca și cea unionistă, pe baza unor interese strategice și geopolitice comune, ca și a identității comune, dar lucrurile pot evolua.

Este unirea ceva de dorit ?

Cu asta am ajuns la o altă problemă și anume beneficiile și dezavantajele unei posibile uniri, sau mai bine spus: dacă unirea este posibilă, este ea de dorit ? Aș îndrăzni să spun că da. Unirea este de dorit. Argumentele sunt de două feluri. Sentimental și geopolitic. Ne vom lega în primul rând de cel sentimental, fiind și cel mai simplu, dar și cel care domină în conștiința publică, fiind o parte inevitabilă a cunoașterii comune.

Este natural pentru orice națiune dezbinată să-și dorească reunificarea. Când lucrurile care o păstrau dezbinate în două state diferite dispar (ideologia comunistă de exemplu) acest proces de reunificare devine inevitabil. Oamenii își doresc să vadă națiunea reîmplinită, la fel cum un părinte dorește să-și vadă fiica răpită adusă înapoi acasă, sau această fiică să-și vadă din nou părintele. Când știm că ceva este al nostru, că oamenii de dincolo de Prut sunt frații și surorile noastre, nu putem să rămânem reci, să nu vrem a-i ajuta sau să reparăm o greșeală istorică.

Această realitatea funcționează în rândul multor indivizi și mai ales al mulțimilor. Mulțimile sunt, cum spunea Gustave le Bon, emoționale prin însăși natura lor. Nu sunt rațional, ci afective, iar într-o democrație voința lor nu poate să fie totuși ignorată de către clasa politică. Dacă există o majoritate pro-unire sistemul democratic nu poate să o respingă, ci să se conformeze, teoretic prin legile democrației și practic prin dependența pe care puterea politică a partidelor o are față de votul mulțimilor.

Privind lucrurile printr-o perspectivă mai pragmatică, realistă, unirea sau cel puțin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană este un interes geostrategic și geopolitic al României. Criza din Ucraina a tăiat legătura Federației Ruse cu regiunea noastră, rămânând doar cea asigurată de Marea Neagră și o mică enclavă în Transnistria. A păstra Rusia cât mai departe de granițele României reprezintă un interes pe termen lung al țării noastre, iar asta implică o Republică Moldova fără afinități față de Rusia. O Moldovă europeană, care să fie astfel în siguranță, sau unită cu România.

Moldova singură nu este capabilă să se apere pe termen lung, să-și apere propriile interese. Poate cădea oricând înapoi în brațele Moscovei (prin curentul pro-rus sau prin dependență economică), iar asta ar contravine intereselor noastre. Integrată în Uniunea Europeană Moldova poate câștiga sprijinul și protecția UE, dar un astfel de scenariu a devenit puțin probabil după ultimul summit al Parteneriatului Estic. Corupția și lipsa de decizie a clasei politice de la Chișinău, care vrea în UE, dar nu vrea reformă, fac imposibilă o aderare în viitorul apropiat și lasă mână liberă taberei unioniste și celei moscovite.

Nu avem nici un interes în victoria celei de-a doua tabere și vrem să ne ajutăm frații de peste Prut, prin urmare unirea rămâne singura alternativă viabilă (cel puțin dacă vrem să asigurăm interesele noastre rapid și fără riscurile procesului mult prea lung de aderare). Republica Moldova stă în granița noastră și de asta statul român nu poate să rămână impasibil la ceea ce se petrece acolo, altfel interesele noastre strategice pot să fie afectate. Și da, interesul este baza relațiilor dintre state. Înainte de orice altceva vine acest element cheie peste care nu putem trece.

Desigur, există și dezavantaje în cazul unei unificări. Probabil cele mai importante fiind numărul de rusofoni care ar deveni cetățeni români, dezvoltând potențialul subversiv al Rusiei, administrația coruptă a Moldovei și scăderea posibilității integrării europene depline (cel puțin pe termen scurt) și numărul de moldoveni care ar ocupa locurile de muncă ale românilor. Ultima problemă mi se pare totuși trasă de păr fiindcă moldovenii ar contribui și cu propriile investiții, cu propriile locuri de muncă și propriile resurse ori teritorii. Economia Moldovei nu funcționează din cauza proastei administrații și a corupției. Schimbând asta putem să dăm naștere unui avantaj economic, cu atât mai mult cu cât avem nevoie de un spor al natalității.

Primele două dezavantaje vor ridica unele probleme pe termen scurt, dar statul român ar avea uneltele necesare pentru a le rezolva. Important este doar să o facă, să fie conștient de ele și să nu le ignore. Integrarea deplină a rusofonilor prin educație și locuri de muncă, respectând totodată drepturile lor ca minoritate este un curs de acțiune posibil, păstrând între timp vigilența cu privire la acțiunile lor și dezvoltând o mișcare politică sau un ONG care să fie supravegheat de stat. În ceea ce privește corupția, DNA-ul și numirea unei administrații adunate din restul țării ar trebui să ajungă.

Nu putem ignora nici felul în care ar reacționa Rusia, pe de o parte și partenerii noștri pe de alta. SUA, NATO și Uniunea Europeană n-ar avea nici un interes contrar reunificării, ci din contră, iar Germania poate să ne înțeleagă sentimentele, ca și SUA care susține dreptul națiunilor la autodeterminare. Important este ca voința unirii să existe pe ambele maluri ale Prutului, social și politic. Rusia ar reacționa ostil, dar ea este deja ostilă politicii României. Este ostilă față de toți vecinii ei. Din fericire posibilitățile de acțiune sunt limitate tocmai datorită noului traseu urmat de Ucraina, iar orice acțiune subversivă ar fi sortită eșecului fără un sprijin major al trupelor din Federația Rusă. Plus că România se bucură de statutul de țară membră NATO.

Viitorul care ne așteaptă

Ținând cont de aceste lucruri mai rămâne să vedem ce tabără va câștiga în această luptă politică și geopolitică. Interesele noastre ar sta alături de tabăra unionistă, iar ultimele evenimente organizate de Acțiunea 2012 par să indice un potențial destul de mare la nivel social. Două adunări, una la Chișinău, una la București și marșurile dintr-un stat în altul care le-au însoțit, toate pentru a cere unirea, s-au bucurat de multe simpatii la nivelul publicului și al elitelor.

Dacă este să ne raportăm la spusele lui George Friedman, CEO al Stratfor, unirea nu este doar posibilă, ci și inevitabilă, întregul context în care ne aflăm acționând în favoarea acesteia. Nu a fost posibilă imediat după revoluție, ca și modelul german, fiindcă nici România nu era într-o situație mai bună, așa cum era cazul Germaniei cu un stat deja democratic și puternic care să acapareze Germania de est, dar acum condițiile s-au schimbat, menționează Marius Lulea într-o carte despre unire, intitulată chiar ”Basarabia Pământ Românesc”, iar România este acel stat care poate ajuta Moldova.

România are o datorie morală, dar și niște interese majore, în a susține Republica Moldova pe traseul ei european. Dacă acesta nu este posibil atunci unirea rămâne cea mai bună alternativă. Momentan statul român este principalul susținător al Moldovei. În materie de economice, finanțe, susținere politică. Se poate merge mai departe dacă contextul este favorabil și dacă opinia pro-unire din Republica Moldova va crește.

Vulnerabilitatea lui Alexis Tsipras

TOPSHOTS The leader of the leftist Syriza party, Alexis Tsipras, listens to a question during a televised press conference on January 23, 2015 at the Zappion Hall in Athens. Greeks vote on January 25 in a general election for the second time in three years, with radical leftists Syriza leading the polls with a promise to renegotiate the international bailout that has imposed five years of austerity on the country.   AFP PHOTO/LOUISA GOULIAMAKI

Premierul grec Alexis Tsipras a ajuns la putere pe baza unei platforme populiste care abuza de situația foarte proastă a Greciei, de teama și de nemulțumirea generală ce domnea și încă domnește în țară. Promisiunile sale de schimbare și puternicul discurs anti-austeritate s-au lovit repede de o realitate tristă. Economia Greciei nu era funcțională, dependentă complet de creditorii europeni și singura metodă de a reface această economie, plătind totodată datoriile din trecut, era austeritatea. Populismul s-a ciocnit cu realitatea, iar Tsipras a trebuit să revină la modelul politicii pragmatice, după multe ciocniri cu creditorii europeni acceptând până la urmă condițiile impuse de aceștia pentru o altă sumă de bani care să țină economia Greciei în picioare.

Grecia a supraviețuit pentru moment, dar situația lui Tsipras nu este la fel de fericită. Premierul grec se confruntă cu o scădere a popularității și cu un conflict în interiorul propriului partid. Grecii și în special radicalii din cadrul Syriza nu par să înțeleagă pe deplin mersul economiei și situația în care se află. Nu par să priceapă că nimeni nu este dispus să-i dădăcească. Pentru ei Tsipras a comis o trădare inacceptabilă a dogmei ideologiei stângiste prin compromisul făcut cu Germania și Uniunea Europeană, prin revenirea la austeritate și la o politică a reformelor și privatizării. Ultimele proiecte de lege au trecut prin parlamentul grec, dar cu o opoziție tot mai vizibilă din partea partidului de la guvernare, ca și cu proteste populare în stradă.

 Un partid instabil

Alexis Tsipras se confruntă cu un conflict în interiorul propriului partid. Figuri importante din cadrul Syriza adoptă un discurs tot mai vocal împotriva premierului și a opțiunilor sale politice. Când propriul partid nu-ți susține pe deplin proiectele de lege știi că unele lucruri nu funcționează, iar în timp o astfel de situație se poate agrava dacă un opozant al lui Tsipras, tot din interiorul Syriza, ar reuși să canalizeze nemulțumirea și să formeze o opoziție solidă. Syriza și-a adunat adepții și și-a construit platforma pe un discurs cu totul împotriva oricărei forme de austeritate. Acum, confruntându-se cu o realitate care nu se pleacă teoriilor, partidul este pus într-o situație jenantă.

Ultimele proiecte de lege trecute prin parlamentul grec au fost susținute doar de o parte din membri Syriza, pe când o altă partea s-a manifestat dur împotriva premierului și a votat împotriva reformelor, respectiv austerității. De fapt legile au trecut datorită sprijinului de care s-au bucurat din partea opoziției. Partide precum Noua Democrație au dat un vot pentru acestea în timp ce din interiorul Syriza se auzeau voci de opoziție. Se pare deci că guvernul pare să depină de opoziție, opoziția susține guvernul sau măcar măsurile luate de acesta în timp ce partidul de guvernare este indecis ce să facă, având o tabără pro-Tsipras, mai moderată și o tabără mult mai radicală și care se manifestă precum ar trebui să o facă opoziția.

Situația de față nu-i este deloc favorabilă premierului grec. Este foarte probabil ca în viitor guvernul să depindă tot mai multe de opoziție în cazul în care radicalii de stânga vor continua să se opună măsurilor dure cerute de creditorii europeni. Tsipras este vulnerabil. Nu se mai bucură de susținerea integrală a propriului partid și depinde de alte forțe politice pentru a reuși în întreprinderile sale. Aici se lasă loc pentru șantaj, dar și un semn de întrebare cu privire la următoarele alegeri sau la alte proiecte de lege pe care guvernul ar vrea să le treacă. Chiar în fața creditorilor nu se mai poate lăuda, cum a făcut până acum, cu o susținere deplină acasă. Propriul partid nu mai susține guvernul, nu pe deplin.

 Butoiul cu pulbere și protestele care vin

Asta ne duce la o altă problemă. Vulnerabilitatea politică a lui Tsipras nu vine doar din cadrul propriului partid, unde se confruntă cu opoziția taberei radicale. Nici populația Greciei nu pare să mai fie mulțumită. Tsipras s-a întors la Atena având o înțelegere cu creditorii și primind un nou împrumut pentru a repune economia Greciei în funcțiune. Continuarea reformelor și a austerității a fost condiția esențială pentru aceasta. Cu alte cuvinte exact opusul a ceea ce Syriza promisese electoratului. Psihologia maselor, bine definită de Le Bon, nu ține cont de calcule pragmatice și de realități economice ori politice, ci de moment. O să o ducă mai rău cu austeritatea ? Da. Prin urmare nu este bine, în logica lor, iar asta lasă loc de proteste.

Deja au avut loc câteva proteste. Popularitatea lui Tsipras este în scădere. Dacă s-ar organiza un referendum care ar putea să fie rezultatul ? Oamenii s-ar putea reorienta spre alte forțe mai radicale, iar aici consider că fostul ministru, Varoufakis, ar avea potențialul de a se prezenta drept alternativa mai radicală (a se citi mai țăcănită). Nici extrema dreaptă nu stă prost în sondaje și ar putea să folosească momentul, iar șansele sunt relativ mici ca populația înfierbântată și nemulțumită a Greciei să revină la partidele moderate care au condus în trecut. Într-un context favorabil aceste nemulțumiri s-ar putea să lovească guvernul Tsipras.

În loc de încheiere

Grecia nu are un drum ușor înainte și nici în trecut nu a avut. Comportamentul pueril al radicalilor de stânga a complicat lucrurile și mai multe, iar acum chiar aceștia stau pe un butoi cu pulbere. Cu un partid divizat și cu o populație nemulțumită care protestează constant contra guvernului și a măsurilor luate ne putem întreba în mod legitim: cât timp mai are Tsipras la putere ? Realitatea economică îl obligă să accepte dorințele creditorilor, iar realitatea politică îl face dependent de susținerea opoziției, altminteri s-ar confrunta cu o incapacitate vădită în a lua decizii și a le pune în practică. Dar cum ar putea să potolească opinia publică, dezamăgită după ce nu a fost servită cu miraul promis ?