Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist

image-resizer

Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu  (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

  1. Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.
  2. Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.
  3. Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

 Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Ideile stoicilor și secolul nostru

s1

Stoicismul este un curent filosofic ce s-a născut în Grecia antică și s-a răspândit în Imperiul Roman. Citindu-i pe exponenții acestui curent de gândire, oameni precum Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius, găsesc în ideile de bază ale stoicilor un veritabil manual de supraviețuire într-un secol dominat de stres și nervozitate. Gândurile către sine ale lui Marcus Aurelius nu reprezintă un manual către paradis, dar sunt o cale foarte bună pentru a accepta realitatea, pentru a sta nemișcat în calea furtunii.

Trei idei de bază sunt caracteristice acestui curent de gândire. În primul rând ne vom raporta la convertire. La greci acest cuvânt avea un sens dublu care se face remarcat și în ideile stoicilor. Pe de o parte convertirea presupune întoarcerea în sine, întoarcere la bază, redescoperirea sinelui. Un lucru de care omul modern s-a distanțat de atâtea ori. Pentru a începe acest drum omul trebuie să se schimbe pe sine, iar pentru asta trebuie să se cunoască pe sine. Intrând în tărâmul propriilor sale gânduri acesta trebuie să înțeleagă cine este și ce vrea de la viață, ca mai apoi să treacă la al doilea sens al convertirii și anume schimbarea.

Aici avem un element important. Inițiatul trebuie să-și schimbe perspectiva asupra lumii, felul în care gândește și cum recepționează diferiți factori externi. Văzându-și slăbiciunile, erorile, inițiatul stoic este chemat să se îndrepte prin adoptarea virtuților precum curajul, onoarea, înțelepciunea și așa mai departe. Este chemat să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și nu ca un centru al existenței. Perspectiva cosmică devine o parte integrală a vieții, iar această doboară orgoliul și frustrările. Mai presus de toate stoicul este chemat să cunoască lumea naturală, legile naturii, pentru a deduce de aici adevărata virtute și sensul său existențial.

În al doilea rând apare elementul social. Odată învingător în lupta cu sine stoicul conștientizează că face parte dintr-un întreg. El aparține unei familii, el trăiește într-o cetate, sau în termeni mai moderni face parte dintr-o națiune și, în sfârșit, aparține umanității și Cosmosului. Față de toate acestea are o datorie etică și tot ceea ce face trebuie să aibă o utilitate. Intervine elementul de disciplină a acțiunii care-l îndeamnă pe stoic să nu acționeze inutil, de dragul unor factori ce sunt dincolo de controlul său (lupta pentru reputație, pentru putere, pentru avere), ci să acționeze doar pentru lucrurile care pot să fie schimbate de către el, ghidat de o dorință de bine, de îndeplinire a datoriei sociale.

De această perspectivă omul modern uită. Uită că aparține unui întreg și că propria sa bunăstare și fericire este dependentă de acel întreg, la fel cum bunăstarea puiului de leu este dependentă de restul haitei. Omul este, în esență, un animal social și politic, trăind în grupuri numite societăți și evoluând odată cu acestea. Fericirea sa este condiționată de apartenența la ceva, iar prosperitatea sa de prosperitatea întregului. Astfel că un stoic care se străduiește a duce o viață dominată de virtute și nu de plăceri sau dorințe trebuie să fie de asemenea un actor social.

Al treilea și cel mai important (aș zice eu) element al stoicismului constă în a deține înțelepciunea necesară pentru acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le putem schimba. Suntem triști, depresivi, nervoși, iritați, datorită multor lucruri pe care nu le putem schimba. Ne dorim dorim ca alții să ne vadă cu ochi buni, dar acest lucru nu ține de noi, ci de perspectiva celorlalți față de ceea ce suntem, ceea ce facem. Astfel că a ne întrista sau a ne irita pentru acest lucru este inutil. Vedem că ceva nu funcționează bine în societate și prima tendință este de a critica, dar dacă nu putem schimba acel ceva nu facem decât să ne irosim timpul și să înrăim totul prin gândurile și stările noastre (tocmai lucrurile pe care le putem controla).

Propunerea stoicilor, cât și a unor filosofi moderni apropiați lor precum Baruch Spinoza, este acceptarea. Omul trebuie să accepte tot ceea ce Universul aruncă spre el. Tot ceea ce există și nu se află sub puterea sa. Nu trebuie să ne îngrijorăm sau să ne întristăm cu privire la ceea ce ne depășește, fiindcă în final ne facem rău tocmai prin propria percepție asupra lucrurilor, ci în schimb trebuie să ne întrebăm ce ne deranjează, de ce și în ce măsură putem face ceva, în ce măsură nu putem, iar dacă nu putem să acceptăm lucrurile și să ne îndreptăm atenția spre ceea ce se află sub puterea noastră de schimbare.

Și într-adevăr, aici găsim o poziție rațională și bună. Stoicul nu ignoră și nu respinge răul. Tot ce se poate întâmpla este normal să se petreacă. Dacă astăzi plouă un stoic nu se va supăra datorită acestui fapt. De ce ? Pentru că era perfect posibil să plouă, era de așteptat, iar a-ți stresa mintea cu asta nu are nici un rost fiindcă nu poți schimba acest lucru. Ce poți face în schimb este să te bucuri de alte lucruri, să trăiești momentul și să accepți rolul ”destinului”.

Marcus Aurelius propune chiar un exercițiu ”spiritual” pentru fiecare dimineață: când ne trezim să ne gândim că da, vom întâlni oameni de toate felurile, hoți, ipocriți și tot așa la infinit. E un lucru asupra căruia nu avem nici o putere, dar avem o putere asupra propriilor acțiuni și sentimente, așa că indiferent ce se întâmplă vom acționa în concordanță cu virtutea și nu deveni o pradă a unor emoții și percepții de natură subiectivă. La rândul său pastorul Reinhold Niebuhr a formulat o rugăciune specifică gândirii stoice, în care cerea de la Divinitate serenitatea pentru a accepta lucrurile pe care nu le poate schimba, puterea de a schimba ceea ce poate și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Stoicismul nu-ți oferă fericirea și nici raiul pe pământ, este chiar o pastilă anti-utopie, o pastilă care îți oferă o înțelegere realistă a vieții și mijloacele necesare pentru a te descurca cu tot ceea ce viața îți pune înainte. Cunoașterea sinelui, schimbarea sinelui, adoptarea virtuților și acțiunea pentru binele comun al umanității, acceptarea realității și a tot ceea ce aduce, a lucrurilor pe care nu le putem schimba, disciplina acțiunii și a gândului, percepția valorii a ceva în funcție de utilitatea sa reală, sunt noțiuni de bază ale acestui curent filosofic. Noțiuni de care omul modern, ca și cel antic, are atâta nevoie într-o societate interconectată și producătoare de stres și nervozitate.

Legea ”anti-legionară” – normală și necesară

miscarea_legionara

Timpul nu mi-a permis să mai public atât de des pe cât aș fi vrut, astfel că nu am reușit să abordez unele teme importante care s-au aflat în atenția opiniei publice aceste zile. O astfel de temă este și foarte contestata, dar și foarte necesara lege ”anti-legionară”. Legea, propusă de Crin Antonescu și promulgată de către președintele Iohannis, vine ca și o completare pentru ordonanța de urgență a guvernului condus de Adrian Năstase, extinzând sfera legii în lumea virtuală și adăugând alături de fascism, rasism, nazism, xenofobie și ideologia legionară.

Proiectul de lege a fost criticat în principal de către adepții acestei ideologii, cum era de așteptat, iar printre argumente putem sesiza apelul la libertatea de expresie, lipsa necesității într-o țară cu un sentiment anti-semit redus, diferența dintre fascism și legionarism, cultul unor personalități precum Petre Țuțea sau Mircea Eliade și apelul la memoria celor care au suferit în munți și-n închisori sub regimul comunist. Din punctul meu aceste argumente sunt trase de păr și nu au nimic de a face cu ce vizează legea de fapt. Includerea legionarismului pe lista de ideologii ”interzise” este atât normală, cât și necesară.

Când vorbim despre libertatea conștiinței și libertatea de expresie trebuie să ținem cont de faptul că în nici un stat democratic nu există o libertate absolută. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia și, în egală măsură, unde afectează securitatea și integritatea altor cetățeni. Indiferent ce ar susține neo-legionarii ideologia lor a afectat în trecut libertatea și integritatea unor cetățeni a căror singură vină a fost apartenența la o etnie diferită și poate să o facă din nou. Mulți oameni aud de legionarism și Codreanu pe internet și de aici ajung să dezvolte sentimente ostile față de anumite minorități, formând o posibilă amenințare pentru acești cetățeni români. Nu există libertate de exprimare atunci când îndemni la uciderea unui om, la fel nu există nici când promovezi o ideologie care îndeamnă, direct sau indirect, în această direcție.

Acest lucru este afirmat și în Constituție unde există contexte în care libertatea de exprimare poate să fie restrânsă pentru interesele statului și binele tuturor cetățenilor. Tot acolo se afirmă că orice restrângere trebuie să fie în proporție cu situația reală. Avocații legionarismului afirmă că în România nu există un curent legionar/anti-semit puternic. Sigur, poate nu există unul cu adevărat puternic, dar există un curent, iar acesta este în creștere. De fapt cunosc bine lumea legionară și pot afirma că este în creștere. Propaganda online, corupția în spațiul public, lipsa de valori și căutarea unei identități împing mulți tineri dezordonați sufletește în această direcție.

Din acest punct de vedere putem spune că legea ”anti-legionară” are și un vădit caracter preventiv. Dorim să prevenim o situație din care s-ar putea să nu mai avem cale de întoarcere. Dorim să prevenim propagarea unei ideologii periculoase și aproape anarhice, a căror exponenți se consideră aleși de Divinitate și prin asta pot avea dreptul să afirme orice și, în sfârșit, să facă orice. Legile și măsurile cu caracter preventiv nu sunt ceva nou, ci din contră, ceva perfect normal în multe state, inclusiv cele democratice. Germania, de exemplu, este printre cele mai intolerante state cu extremismul de dreapta și cu propagarea urii.

Românul de rând este vulnerabil la legionarism, la o ideologie extremistă care apelează la sentimentele de patriotism și credință creștinească specifice multor români, cât și la nemulțumirile față de situație curentă a țării. Deci posibilitatea creșterii unei astfel de ideologii și a unor organizații exponente este cât se poate de reală și nu este de dorit. În primul rând pentru că ar amenința securitatea și integritatea unor cetățeni români ce aparțin diferitelor minorități, în al doilea rând pentru că ar reprezenta o problemă și pentru interesele statului.

Deși se proclamă naționaliști mulți exponenți ai extremei drepte din Europa și din România sunt astăzi o simplă coloană a 5-a pentru mașina de propagandă a Federației Ruse. Aderența Rusiei la valorile tradiționale o face atrăgătoare pentru naționaliști, iar naționalismul european este atrăgător pentru Rusia datorită capacității subversive față de guvernele europene. În România majoritatea legionarilor se prezintă drept fani ai lui Vladimir Putin și critici ai unei ”oculte mondiale” invizibile, conduse de americani și … evrei. Dacă legionarismul este util pentru cineva acel cineva este președintele Rusiei care se bucură, asemeni predecesorilor săi sovietici, de idioții utili de pe tot cuprinsul pământului.

Avocații legionarismului apelează și au apelat mereu la diferența dintre ideologia fascistă și cea legionară. Ca și student la științe politice aș înclina să spun că nu există o astfel de diferență, nu în mod real, ci vorbim de fapt despre o formă de fascism clerical fiindcă ideologia legionară prin noțiunile sale de bază corespundă noțiunilor de bază ale fascismului. Dar nu este nevoie, fiindcă acest argument nu mai stă în picioare. Tocmai pentru a evita acest argument sofist legea face o diferență între fascism și legionarism, menționându-le ca două ideologii diferite, dar la fel de negative în istorie și periculoase în prezent pentru viitor.

Nu mă credeți ? Să recapitulăm deci ce scria Corneliu Zelea Codreanu în cartea sa, Pentru Legionari. Acolo își afirma cu mândrie anti-semitismul, fiind bucuros de faptul că a călăuzit studenți germani pe calea aceasta. Și-a afirmat în repetate rânduri susținerea pentru Hitler și pentru Mussolini, iar mulți neo-legionari nu sunt cu nimic diferiți. Dacă în fața altora neagă astfel de lucruri, în cercuri restrânse își arată ura, dorințele reale și admirația pentru tot ce înseamnă național-socialism, fascism, cu legionarismul fiind, desigur, românesc, deci pe o treaptă superioară.

Acest lucru mi se pare cel mai hilar. Ideea că a interzice promovarea legionarismului este un act anti-românesc… cum naibii definim anti-românismul ? Mi se pare o aberație în adevăratul sens al cuvântului. De când românitatea este identică cu o organizație temporală din sec.XX și cu câteva personalități care au aderat la această doar ca apoi să se căiască, din cauza contextului istoric ? Și cum rămâne totuși cu acei titani ai istoriei noastre uciși de legionari ? Nicolae Iorga, istoric și naționalist luminat, Virgil Madgearu, geniu al economiei interbelice ? Aceștia nu sunt și ei oameni de valoare ai istoriei noastre ? Mult mai valoroși aș spune decât majoritatea legionarilor (să ne aducem aminte că cei mai mulți legionari erau țărani frustrați și copii idealiști ori teribiliști, cum este cazul și astăzi, intelectualii au fost puțini și au aderat mai degrabă din atracția spre ceva simplu, îmbrăca în haina romantismului, ceva ce reușea să-ți ofer un sens, o menire).

Mulți văd legionarismul altfel nu pentru că ar cunoaște istoria, fiindcă în mod clar nu o cunosc, ci pentru că este ceva românesc. Îl consideră al lor și excesul de naționalism iată, ne face ignoranți cu privire la realitate. Credem că tot ce producem este altfel decât ce-i în afară, mai bun. Lucru cât se poate de absurd. Fascismul românesc e altfel, comunismul românesc e altfel, feudalismul românesc e altfel, barbarii daci sunt altfel decât barbarii germanici, totul într-un sens pozitiv. Sigur, au existat diferențe datorate geografiei și culturii, dar asta nu înseamnă automat ceva pozitiv.

Trebuie spus și că dacă ai pătimit în închisorile comuniste sau în munți asta nu schimbă istoria, asta nu șterge cu buretele masacrul de la Jilava, crimele împotriva evreilor, soldații români uciși în timpul rebeliunii legionare, asasinatele comise de și sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii au fost arestați de comuniști la fel ca și țărăniștii și liberalii (adversari ai Mișcării Legionare) pentru că reprezentau o altă ideologie, de neacceptat într-un regim totalitar precum comunismul sau precum legionarismul înainte. Asta nu înseamnă automat că legionarii au fost oameni buni, iar a invoca memoria unui Ogoranu nu curăță istoria legiunii și ideologia legionară de crimă.

Sunt și lucruri criticabile la această lege sau la promotorii ei, desigur. Mi se pare prea vagă, lasă prea mult loc pentru interpretări, dar ideea în sine este bună. Îmi displace de asemenea felul în care anumite persoane se raportează la sentințele date de un tribunal de ocupație sovietic pentru a defini criminalii de război, dar a interzice promovarea unor ideologii extremiste și cultul unor persoane care se fac vinovate de crime împotriva umanității este în sine un lucru bun, iar apelul acesta stupid la naționalism îmi displace. Îmi displace să aud că ne atacă eroii. Încă nu suntem o națiune suficient de matură încât să acceptăm faptul că istoria noastră nu este perfectă, că poveștile din basme nu sunt reale și că suntem o simplă națiune printre națiuni.

Mă îngrijorează totodată felul în care opinia publică va reacționa la această lege. Există oricând posibilitatea ca ea să-i coaguleze pe exponenții și adepții extremismului de dreapta, deși aș spune că șansele sunt mici. Neo-legionarii au fost și sunt dezbinați de propriile orgolii. Vom asistat la reacțiile unor persoane izolate și o serie de istericale. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Legea ”anti-legionară” a fost adoptată într-un context geopolitic specific. Vedem cum în lume extrema dreaptă începe să se afirme datorită erorilor politice și economice ale occidentului. Vedem cum aceasta acționează peste tot ca o forță subversivă, ca o coloană a 5-a pentru un stat care reprezintă o amenințare față de România. A pune legionarismul alături de fascism și a stopa propaganda online odată cu asta este un lucru normal și necesar. Este normal și necesar să protejăm toți cetățenii României indiferent de etnie sau religie și să apărăm interesele statului de orice vulnerabilități.

Cred că legea anti-legionară este bună, normală și necesară în contextul actual. Mai cred că națiunea română și istoria noastră, valorile noastre, nu se identifică cu o ideologie ce s-a născut doar ca o reacție la altă extremă, cea comunistă și care era menită să piară odată cu aceasta. Cred că ne putem construi identitatea și pe altceva decât pe ură și că în Legiune Eliade era minoritatea, țăranul analfabet și ucigaș fiind majoritatea. Pentru prezent și pentru viitor acest naționalism retrograd care refuză evoluția speciei umane nu-și are nici un rost, este doar o piedică peste care trebuie să trecem. Încă atrage oameni fiindcă există o dorință de identitate și-n epoca globalizării, dar tot ce mai poate produce este război și suferință.

P.S. Și nu, nu ne interzice nimeni să studiem istoria sau să-l citim pe Eliade, ce interzice această lege, de fapt, este promovarea ideologiilor extremiste în public și cultul celor care se fac vinovați de crime împotriva umanității sau crime de război. Sigur că un istoric poate să citească Pentru Legionari. Ce nu poate să facă este să vină cu cartea respectivă în Piața Universității și să proclame că aici este biblia națiunii române, o carte în care se întâmplă să existe îndemnuri la ură de rasă.