Ignoranța naște monștri

witch-stakeAseară în capitală a avut loc o tragedie care a curmat viața unor tineri. O tragedie provocată de o prostie, vieți umană ce și-au găsit sfârșitul doar căutând să se distreze. M-au impresionat reacțiile de solidaritate pe care le-am văzut pe facebook. Online-ul reușește să dea naștere unei legături între oameni și evenimente care au loc în diferite părți ale globului. Pe de altă parte am găsit și unele reacții care au reușit să-mi provoace silă. Silă și teamă cu privire la ce poate să născocească natura umană.

”Oamenii aceia meritau să moară”, ”Nu îmi pare rău de ei”, ”Asta se întâmplă când invoci demoni și te joci cu moartea”. Acestea sunt câteva din reacțiile pe care le-am sesizat. Reacțiile unor așa-ziși prieteni virtuali pe care i-am șters fără ezitare. Dar gustul lor amar persistă încă în mintea mea. Un gust care-mi aduce aminte doar de epoca întunecată. Cum să spui că nu-ți pare rău pentru cei care au murit ? Că invocau demoni și asta se întâmplă când te joci cu spiritele ? Astfel de absurdități sunt demne de perioada întunecată de la începutul evului mediu, nu de secolul XXI, un secol construit pe rațiune și tehnologie.

Pictorul Francisco de Goya afirma odată că ”somnul rațiunii naște monștri”. Primesc astăzi o reconfirmare pentru felul în care credința religioasă și naționalismul (combinate cu mama lor, ignoranța) trimit rațiunea la somn și nasc un monstru al urii, al intoleranței, al prostiei. Nu, oamenii ăia nu meritau să moară. Nu, oamenii ăia nu au invocat moartea pentru că nu există o entitate cu acest nume pe care să o invoci. Poate doar în imaginația bolnavă a unora. Singurii demoni reali suntem noi înșine și puține lucruri sunt mai demonice prin natura lor decât a privi cu indiferență moartea unor semeni și a spune că meritau să moară.

Cu aceeași indiferență priveau probabil și gloatele de imbecili care se adunau în jurul rugului pentru a vedea cum sunt arse vrăjitoarele, ereticii și alte ”specii” netolerate de ”Sfânta Biserică”. Nu o petrecere de Halloween este problema societății românești, ci ignoranța religioasă în care se scaldă marea majoritate a românilor. O ignoranță periculoasă pe termen lung, o ignorantă care naște adevărați monștri. Când mă uit la voi, dragi ignoranți, îmi vine să vă prescriu o reeducare la Pitești. Doar o meritați, nu ? Sunteți ignoranți.

Nu sunt o persoană emoțională din fire și nu pot să fiu ipocrit, să spun că sunt șocat sau plin de lacrimi. Pe de altă parte îmi pare rău pentru cei care au murit. Știu că în locul lor puteau să fie oameni la care țin, puteam să fiu chiar eu. Știu că niște părinți își așteptau copiii acasă, dar aceștia n-au să mai vină. Totul pentru o distracție inocentă și pentru prostia organizatorilor. Părerea de rău este naturală, judecățile imbecile ale omului primitiv nu. Acestea sunt produsul unor credințe care reușesc să adoarmă rațiunea umană și chiar sentimentele noastre pozitive.

O anchetă va avea loc, cei vinovați urmează să fie pedepsiți (cel mai probabil organizatorii), dar cum rămâne cu ”sfinții” îndobitociți” ? Cu adevărații demoni ai societății noastre. Reacțiile de genul celor menționate mai sus ar trebui să ne arată cât de periculoasă poate să fie credința, renunțarea de bună voie la facultățile rațiunii și înlocuirea acestora cu credința oarbă într-o carte, în vorbele unei persoane ”binecuvântate” și altele de acest gen.

Pentru binele societății educația și presa ar trebui să depună un efort imens ca să arată aceste credințe așa cum sunt ele de fapt: un produs al ignoranței, al necunoașterii; pentru ca pe termen lung să nu mai vedem idioți rânjind la moartea altora doar fiindcă nu sunt ei capabili să înțeleagă altă lume decât cea imaginară din capul propriu. Să ne aducem aminte că acest caz nu este singurul în care ignoranța religioasă se manifestă. Ea se dovedește de multe ori și un pericol pentru securitatea națională a României.

În contextul crizei din Ucraina și a tendințelor violente ale Rusiei ortodoxismul din România este folosit ca unealtă într-o amplă campanie de propagandă pentru a da naștere unor simpatii față de sora rusă de la răsărit. Totul pentru că o credință reușește să arunce la gunoi orice alte criterii, orice gândire critică, rezumând în final totul la credința respectivă. Același lucru se petrece acum când tot datorită unor credințe diferite persoane pot să zâmbească idiotic și să afirme că moartea unor tineri este în regulă, era inevitabilă, că s-au jucat cu forțe dincolo de controlul lor. Forțe care nici măcar nu există..

Nu are rost să spun din nou cât de periculoasă este această gândire. Din ea s-au născut fenomene de tristă amintire pentru istoria umanității. Inchiziția, războaiele religioase dintre catolici și protestanți. Și tot ea tratează cu indiferență curmarea destinelor unor tineri. Oameni care promiteau ceva pentru viitorul acestei societăți și care au pierit odată cu visele și dorințele lor. O viață ce s-a dus într-o fracțiune de secundă. Astfel de oameni nu au o simplă opinie printre alte opinii, eventual au nevoie de tratament și chiar biserica, dacă nu vrea să fie asociată cu așa ceva, ar trebui să critice astfel de poziții. Din păcate ea le încurajează cu umanismu-i specific.

Anunțuri

Kurdistanul și coșmarul Turciei

pkk-seizes-control-from-isis-88288ypg871

Cine urmărește în continuare evenimentele din Orientul Mijlociu nu poate să nu știe că forțele militare ale Turciei au început nu de multă vreme să lovească în Statul Islamic. Atacurile Ankarei au izbucnit după ce teroriștii ISIS au lovit Turcia, dar aceste atacuri nu sunt la fel de intense precum cele coordonate împotriva unei alte organizații considerate teroriste, dar de cu totul altă natură, și anume PKK. O formațiune extremistă care urmărește formarea unui stat kurd în Orientul Mijlociu și care a reușit să provoace Ankara într-un conflict deschis, sau mai bine zis pe Erdogan. Un conflict care nu se mai limitează doar la PKK din moment ce ultimele știri confirmă un atac turc asupra milițiilor kurde din Siria (neafiliate oficial PKK), aceleași miliții care luptă împotriva organizației ”Stat Islamic” și care sunt susținute de către Statele Unite.

De ce lovește Turcia într-un aliat al SUA împotriva terorismului islamic ? Există vreo legătură între Turcia și Statul Islamic ? Pentru această a doua întrebare aș răspunde că nu, cel puțin nu o legătură directă. Poate doar o legătură de interese pe care am abordat-o într-un alt articol (Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic) și care s-a șubrezit când această organizație teroristă a crescut în putere și s-a apropiat tot mai mult de granițele Turciei. Revenind la prima întrebare aceasta face subiectul articolului de față. Politica lui Erdogan nu s-a schimbat din senin, reorientându-se împotriva geopoliticii americane. În schimb vine ca un răspuns la noul context de securitate din Orientul Mijlociu și la forța crescândă a kurzilor.

Apariția organizației ”Stat Islamic” și pretențiile acesteia de statalitate vin să reconfirme un scenariu specific al secolului în care trăim. Actorii statali nu mai sunt singurii care pot influența politica internațională. O mulțime de actori non-statali joacă astăzi roluri importante pe scena globală, iar după cum putem vedea există și actori non-statali care urmăresc schimbarea acestei etichete și metamorfoza într-un actor de tip statal. Exemplul ISIS nu este singurul. Milițiile kurde din Siria s-au format pentru a proteja populația kurdă de amenințarea terorismului islamic, dar este o naivitate să credem că acestea nu aderă la un ideal comun cu radicalii kurzi din cadrul PKK (situați în nordul Irakului). Un ideal de statalitate urmărit de kurzi de-a lungul istoriei lor și neatins încă, aceștia fiind împărțiți între trei state cu care nu au nimic de a face. Turcia, Siria și Irak.

Împlinirea unui astfel de scenariu ar însemna ruperea unei părți din Turcia, unei părți din Siria și a uneia din Irak, cât și apariția unui nou stat cu o poziție geopolitică destul de interesantă. Un scenariu de coșmar pentru interesele Ankarei. Politica lui Erdogan este una de afirmare a puterii turcești în zona Orientului Mijlociu și chiar în raport cu zona eurasiatică. O politică de tip neo-otoman menită să întărească poziția și vocea Turciei ca actor global, dar și să sprijine poziția lui Erdogan acasă unde simpatia publică pentru acesta pare a se afla în scădere. O astfel de politică, astfel de obiective, nu pot să fie atinse când o populație împărțită între trei state își cere propriul stat, cerând în mod concret nici mai mult nici mai puțin decât o bucată din teritoriul actual al Turciei și având potențialul de a da naștere unor probleme interne serioase pe acest teritoriu.

O astfel de imagine ar motiva teama Ankarei cu privire la kurzi și ideea unui Kurdistan în ascensiune. O idee care nu este deloc imposibilă în contextul actual. Într-un alt articol (Metamorfoza actorilor non-statali în actori statali) am scris exact despre această posibilitate care se ivește tot mai mult. Orientul Mijlociu este în haos, iar din haos întotdeauna se poate naște o nouă ordine. Când o populație mare este înarmată, are un obiectiv comun și un context haotic în care-și poate urmări planurile aceasta poate să dea naștere unor surprize serioase, neașteptate atunci când ești obișnuit cu o hartă globală ce nu se mai schimbă.

Faptul că radicalii kurzi au derulat acțiuni teroriste pe teritoriul Turciei nu a făcut decât să provoace ostilitatea, dar și teama Ankarei cu privire la intențiile kurzilor. În egală măsură afirmarea tot mai vizibilă a kurzilor în politica internă turcească se dovedește alarmantă pentru interesele politice ale lui Erdogan. Nu doar că ideea statalității kurde devine tot mai posibilă și prin extensie tot mai alarmantă, dar imaginea unui dușman comun în etnicii kurzi ar putea să reprezinte un serios profit politic pentru partidului președintelui turc. Libertatea pe care Turcia și-o ia în a lovi inclusiv miliții kurde de pe teritoriul sirian poate să țină de intrarea Rusiei în acest spațiu geografic și limitarea posibilităților americane, SUA având în mod clar nevoie de Turcia și neputând acționa împotriva ei fără a-și periclita propriile interese geostrategice.

Situația curentă este de așa natură încât se întrevede o politică tot mai ostilă a Turciei față de kurzi. Turcia este tot mai alarmată de o populație etnică destul de influentă pe propriul teritoriu și care urmărește un ideal istoric în formarea unui stat ce presupune o fâșie de pământ turcesc decât de o organizație teroristă care-i servește, indirect, interesele. Statul Islamic destabilizează Siria și slăbește pozițiile kurzilor. Turcia nu poate decât să se bucure în această situație, având o relație de inamiciție istorică cu Siria, de opoziție a intereselor, cât și o istorie nu prea plăcută cu populația kurdă care ocupă teritorii din ambele state, manifestându-și în permanență dorința de formare a unui stat propriu pe criterii etnice.

O posibilitate care merită analizată este felul în care vor reacționa kurzii la ostilitatea crescândă a Turciei, dar și cum va influența acest conflict raportul dintre Erdogan și propriul popor. În Turcia Erdogan nu mai este atât de bine văzut cum era odinioară. Populația protestează în mod constant împotriva regimului său, iar poziția sa politică este una slăbită după ultimele alegeri care au avut loc, arătând o vulnerabilitate evidentă. Poate Erdogan să folosească contextul dat, atacurile teroriste și imaginea unui dușman comun pentru a-și unifica poporul sau acestea vor scandaliza tot mai mult opinia publică împotriva președintelui turc ?

Revenind și la kurzi, aceștia nu sunt o populație neînarmată, irelevantă, ușor de pus la pământ. În Irak au o formațiune teroristă foarte bine organizată, iar în Siria miliții care deja au dobândit experiență în luptă. În interiorul Turciei kurzii au un partid ce devine tot mai vocal, tot mai influent. Poziția lor este una destul de interesantă. Cu sau fără sprijin american aceștia pot apela inclusiv la sprijinul Rusiei acum că-și face simțită prezența în Siria, dar este îndoielnic că Rusia ar acționa împotriva intereselor turcești când are nevoie de Turcia pentru a-și transporta gazele pe teritoriul acesteia.

 

Cel mai urât dintre generali

Numele lui Gabriel Oprea nu a primit niciodată prea multă atenție. A fost doar individul din umbră, cel cu partidul de care oricine avea nevoie pentru a obține o majoritate în parlament și a forma un guvern stabil. Pentru cei care-i acordau atenție era fie ”un om de cuvânt, un militar, individul care menține ordinea în politica românească”, fie un individ care nu are prea multe în cap, dar care este necesar multora. Situația s-a schimbat radical în ultimele zile când generalul Gabriel Oprea a devenit ținta unui amplu atac mediatic pentru moartea unui polițist ce făcea partea din escorta domniei sale.

Ce s-a întâmplat concret ? Vicepremierul Gabriel Oprea a cerut o escortă așa cum pare să facă de fiecare dată. Poliția Română ia oferit această escortă. Dl. Oprea a insistat să meargă cu viteză pe străzile Bucureștiului pentru a-și etala importanța. Nimeni nu știa că printre oamenii meniți să-l apere pe general de un posibil atac terorist asupra celui mai puternic om din lune se afla și un agent de poliție obosit, care a mai făcut parte din câteva escorte oficiale în ziua respectivă. Ca tragedia să aibă loc ABS-ul nu funcționa, plăcuțele de frână nu au fost schimbate, astfel încât atunci când a văzut o groapă agentul de poliție a frânat și s-a dezechilibrat, a căzut pe o parte, iar motorul a venit peste el într-una din multele gropi ce se găsesc în capitala țării noastre.

Urmările le cunoaștem. Le auzim și le vedem până astăzi. Din generalul care menține ordinea în stat, prietenul cel mai bun al PSD, PNL și al americanilor, Gabriel Oprea a devenit cel mai urât dintre pământeni (sau dintre generali). Oarecum pe bună dreptate și oarecum nu prea. Situația este puțin mai complexă decât pare la prima vedere și oricât de criticabil poate să fie Gabriel Oprea trebuie observat că vina reală pentru moartea tragică a subinspectorului Bogdan Gigină nu-i aparține exclusiv vicepremierului. Undeva în cadrul Poliției Române cineva este de vină pentru situația motocicletei și organizarea coloanei oficiale. Undeva printr-o firmă care se ocupă de drumurile din București cineva este de vină pentru acele gropi.

În ceea ce-l privește pe Gabriel Oprea nu este prima dată când merge cu o coloană oficială pe urmele sale. Din declarațiile și mărturiile prezentate de presă putem spune că generalul are o pasiune pentru așa ceva. O chestiune pe care, din punct de vedere psihologic, aș lega-o de narcisism, egocentrism, aroganță și prin extensie dorința de compensare și afirmare, chiar un complex de inferioritate reprimat în subconștientul generalului dornic să domine, dornic de respect și slavă deșartă, în limbaj bisericesc. Ce s-a întâmplat este un accident, iar cauzalitatea primară nu stă în coloana oficială a dl. Oprea, ci în cu totul alte lucruri.

Ura la adresa lui Oprea a izbucnit fiindcă el este o persoană, chiar o persoană publică. Pe cine putem blama din cadrul Poliției Române ? Nu știm cine s-a ocupat de motociclete și organizare. Pe cine putem blama de la drumuri ? Muncitorul anonim ? Oprea este cel mai ușor de blamat, cel mai ușor de criticat în acest momente. Numele lui este asociat în mod inevitabil cu moartea agentului de poliție. Critica nu este sută la sută nefondată, doar exagerată. O cauză a criticii stă în aroganța și disprețul pe care generalul pare să le afișeze față de restul lumii. CTP-ul (Cristian Tudor Popescu) spunea odată că românii reacționează emoțional, reacționează atunci când se simt insultați și iată, acum se simt insultați de opulența unui vicepremier care insistă să poartă o coloană oficial după el cu orice ocazie, chiar și când trebuie să meargă la un interviu cu presa sau la un restaurant pentru a-și lua micul dejun.

Ceea ce provoacă ura oamenilor nu este accidentul în sine, acesta este doar un factor declanșator, ci opulența, aroganța, felul în care Gabriel Oprea pare să insulte omul simplu, cetățeanul obișnuit. Și pe bună dreptate aș spune. În timp ce în restul lumii persoane politice mult mai importante (premieri sau președinți) se plimbă folosind mijloace de transport în comun, biciclete sau doar mașina propria, având un singur bodyguard alături, domnul Gabriel Oprea insistă să-și facă cunoscută prezența pe străzile Bucureștiului. Lumea trebuie să știe că generalul este acolo. Că salvatorul națiunii române în situații de criză se află în apropiere.

Generalul are și el o vină cel puțin morală pentru moartea lui Bogdan Gigină. Cu siguranță că dacă nu ar fi folosit convoiul oficial șansele ca o astfel de tragedie să se petreacă erau mai mici. Dacă nu ar fi gonit pe străzile Bucureștiului cu toată cazarma după el. Dar tragedia se putea petrece și fără Oprea. O motocicletă nefuncțională, un om obosit, o stradă plină de gropi. Aroganța vicepremierului este doar o parte din această ecuație.

Indiferent de această tragedie cariera politică a lui Gabriel Oprea are foarte mult de suferit. Atacat din toate părțile, detestat de tot mai mulți cetățeni care-l văd drept o nulitate și se simt la rândul lor ofensați de opulență, Gabriel Oprea a devenit o piatră la gâtul PSD. O piatră de care Partidul Social-Democrat are nevoie pentru a rămâne la guvernare, dar care-l trage în jos pe termen lung cu privire la alegerile parlamentare. Din acest punct de vedere asocierea de imagine cu Gabriel Oprea devine o problemă. Soarta lui Oprea (și a lui Ponta) stă în mâinile lui Liviu Dragnea care trebuie să decidă ce contează mai mult: guvernul sau situația la alegerile parlamentare ? Până acum tace.

Societatea civilă cere demisia vicepremierului, dar părerea mea este că nu vom avea o astfel de demisie. De fapt, în momentul în care scriu acest articol Gabi Oprea trebuie să dea o declarație. Probabil chiar asta declară, că nu va demisiona. Probabil, așa cum am scris și pe Facebook, nici nu conștientizează în mod clar unde a greșit. Ce a făcut rău. Pentru el este perfect normal să meargă cu coloana oficială în fiecare zi și nu are nici o legătură, cât de mică, cu accidentul. O situație care nu poate decât să-i exaspereze pe români. La fel ca și încercările de a-l apăra pe Oprea făcute de colegii săi din cadrul UNPR. Nu cred că românii vor aprecia să fie făcuți agenți ai lui Soroș pentru simplul fapt că-l critică pe vicepremier.

Pentru Gabriel Oprea cea mai bună strategie este a pasa vina către Poliție și firmele de drumuri. Către neglijența din cadrul acestor instituții și să manifeste compasiune pentru familia victimei. Dar nici așa nu ar reuși să împace apele. Întotdeauna este mai ușor să ataci o persoană, un chip, decât o imagine relativă pentru ceva anume. Iar în cazul lui Gabriel Oprea asocierea cu tragedia este inevitabilă. Oamenii insistă să-l atace fiindcă numele său este asociat cu mediocritatea care se afirmă în mod opulent pe străzile din București. Partidele de opoziție nu vor ezita să-l atace, chiar și cele care odată i-au făcut curte, știind că acum Oprea nu poate decât să-i tragă în jos din punct de vedere electoral, iar a-l ataca înseamnă a câștiga încă niște votanți.

O problemă mai serioasă a fost menționată de jurnalistul Cristian Unteanu într-un articol pentru blogul Adevărul. Uităm că Gabriel Oprea nu este doar vicepremier, ci și ministru de interne. Uităm că el a reprezentat România în discuțiile cu Uniunea Europeană privind criza refugiaților și că tot el trebuie să se ocupe mai departe de acest lucru. Cu ce legitimitate va purta discuții, negocieri, în continuare ? În ce măsură se va putea concentra asupra acestora când în țară se află permanent sub atac ? Migrația reprezintă o provocare pentru toate țările din cadrul Uniunii Europene și în special pentru cel de graniță și de tranzit, precum România. Ministerul de internet trebuie să fie capabil pentru a gestiona cu atenția necesară și cu legitimitate în față partenerilor externi orice provocare posibilă.

Rezolvarea problemei acesteia devine absolut necesară. Lucrurile trebuie clarificate și la fel trebuie clarificată poziția pe care stă Gabriel Oprea. A trece cu vederea această tragedie devine imposibil fiindcă lucrurile nu se vor calma de la sine, cel puțin nu pe termen scurt. Poziția vicepremierului pe probleme de securitate națională și ministru de internet deopotrivă devine una ingrată, iar pentru interesul național (la care face Oprea trimitere cu fiecare ocazie) apar anumite complicații. Aș încheia cu o observație privind întregul guvern Ponta. Nu știu dacă există vreun ministru în acest guvern care nu a fost aspru criticat de opinia publică, de societatea civilă, pentru ceva anume sau care nu a insultat în vreun fel o bună parte din români.

Spre o Europă mai unită

Președintele Comisiei Europene, dl. Jean Claude Juncker, a declarat acum câteva zile că Europa trebuie să devină mai puternică, mai unită, ”mai sexy” pentru a nu mai fi depe, dependentă în materie de securitate față de Statele Unite și pentru a-și putea apăra interesele, respectiv valorile, peste tot în lume. Declarația dl. Juncker a fost receptată într-o mulțime de feluri. În România și probabil că în majoritatea statelor din Europa de Est ea a trezit anumite memorii negative cu privire la pactul dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, fiindcă discursul a părut să aibă o conotație anti-americană și una pro-rusă. De aici până la declarații care-l prezintă pe dl. Juncker drept un sclav al intereselor rusești sau un naiv nu a mai fost decât un singur pas și toate astea pentru că a afirmat necesitatea unei Europei mai unite, mai puternice, spre binele tuturor statelor membre.

Am citit și am recitit discursul dl. Juncker. Nu văd o declarație de război împotriva SUA și nici una de atașament față de Rusia. Ceea ce văd este o persoană inteligentă care observă că Uniunea Europeană are un handicap serios când vine vorba de securitate și politică externă. Că statele membre nu au nici o valoare reală pe scena geopolitică actuală, dominată de actori federali sau de dimensiuni imense precum SUA, China și Rusia. Discursul lui Juncker nu a fost un îndemn împotriva Statelor Unite, ci unul pentru o Europă capabilă să-și urmărească propriile interese fără a se află într-un raport de dependență (oarecum lipsit de suveranitate) față de un aliat. Nu a fost nici un îndemn la a închide ochii față de acțiunile Rusiei, tot Juncker condamnând violarea teritoriul Ucrainei și ce s-a întâmplat în Crimeea. Ce a făcut Juncker a fost o simplă periere a orgoliilor rusești. Lucru normal atunci când Atlanticul nu te desparte de Rusia și orice război ar implica distrugeri masive nu pentru aliatul tău, ci pentru tine. pentru toate statele europene.

De ce a fost recepționată greșit această declarație ? Problema există doar în țările Europei de Est. Așa cum am afirmat și mai sus noi, românii și mare parte din vecinii noștri, avem o oarecare sensibilitate când vine vorba de Rusia. Istoria a creat un nivel foarte mare de inamiciție în cadrul complexului de securitate al Europei de Est, cu Rusia în rolul de ”bully”, un bully care și-a găsit o victimă în fiecare stat estic. O declarație care nu prezintă un nivel foarte mare de ostilitate față de Rusia și o mică încercare de pacificare produce, inevitabil, temeri pentru acele state care stau în vecinătatea Rusiei, au anumite experiențe cu politica imperialistă a Rusiei și chiar cu un occident care le-a lăsat întotdeauna pe cont propriu.

Juncker ar fi putut să fie puțin mai atent la această realitate în discursul său. Din păcate mentalitățile, sensibilitățile și experiențele statelor est-europene nu sunt percepute în mod corect în lumea occidentală. Într-una din lucrările lor Hellen Wallace și William Wallace (Policy-Making in the European Union) observă întocmai acest fapt când vine vorba de procesul de integrare și așteptările nerealiste ale statelor occidentale. Europa occidentală gândește diferit de cea răsăriteană și nu pare capabilă să înțeleagă aceste diferențe de gândire, de perspectivă atunci când vine vorba de economie, de justiție și iată, chiar de politică externă și de securitate.

Era deci inevitabil ca prin declarațiile sale Jean Claude Juncker să nu stârnească anumite controverse, dar personal mă îndoiesc că aceste critici ce i se aduc sunt cu adevărat legitime. Deoarece deformează radical ideea de bază a discursului său. Da, Rusia vrea o Europă dezbinată de Statele Unite. Lucru afirmat și de unul din principalii ideologi ai Kremlinului, Alexander Dughin, dar Juncker nu a afirmat deloc un astfel de traseu, ci pur și simplu eliminarea unei dependențe de nedorit în favoarea unui parteneriat între două puteri la fel de capabile să se afirme pe plan global:SUA și UE. Juncker nu a propus sacrificarea statelor estice de dragul Federației Ruse, chiar a criticat politica expansionistă a imperiului. Ce a declarat Juncker diferă foarte mult de interpretările panicarde din presa românească și despre acest lucru vreau să discut de fapt.

Declarația sa a fost un îndemn, o chemare, către o Europă dezbinată pentru a deveni mai unită decât până acum. Un lucru care era la fel de inevitabil ca și reacția multor români, cel puțin conform teoriei interguvernamentaliste și unuia din gânditorii acesteia, Stanley Hoffmann, la a cărei viziune ader. Hoffmann afirmă că în interiorul Europei ca și peste tot în lume când vorbim de relații interstatale domină interesele specifice ale fiecărui stat. Fiecare stat își urmărește în mod inevitabil interesele fiindcă nici un altul nu le va urmări în locul său și fiindcă nu poate să știe dinainte intențiile și acțiunile viitoare ale altor actori statali. Dar tot Hoffmann afirmă că această situație va duce la un moment dat la apariția unui stat european pe baza unei nevoi de securitate majore din partea statelor membre. Nu datorită efectului de ”spillover” conform funcționalismului, ci datorită intereselor și nevoilor urgente ale statelor.

Uniunea Europeană pare a se afla într-o astfel de situație. Amenințările se ivesc din toate părțile, iar vulnerabilitățile sunt evidente. Criza migrației, conflictul armat din Ucraina, apariția Statului Islamic. Putem vorbi și de riscuri mai puțin vizibile. Nu este nici un secret că în timp ce Statele Unite și Rusia se luptă pentru influență un alt stat, China, pare să se plimbe prin Europa și prin Orientul Mijlociu investind și creându-și propria formă de influență globală care la un moment dat s-ar putea să surprindă restul actorilor statali, dar să trecem mai departe. Europa se confruntă cu mai multe crize de o dată. Geografia ne pune chiar în mijlocul acestora. În astfel de momente constatăm cu stupoare că nu suntem capabili să oferim un răspuns concret, o rezolvare concretă și că depindem în prea mare măsură de partenerul nostru transatlantic, iar interesele americane și europene nu sunt întotdeauna aceleași.

Având în vedere că pe cont propriu statele membre ale Uniunii Europene par incapabile să-și asigure interesele vitale și să găsească o rezolvare pentru crizele cele mai importante ale momentului consolidarea UE devine o necesitate. Oameni politici care sesizează asta și sunt dispuși la un mic sacrificiu de popularitate, precum Juncker, folosesc cu talent momentul pentru a pune pe masă unele idei ce se vor discuta în mod serios mai târziu. De la o armată europeană până la o Europă mai apropiată de modelul federal, singura capabilă să joace un rol important în lumea de astăzi. Interesele naționale ale statelor membre rămân în continuare divergente, dar există și interese comune și la un moment dat interesele comune se pot rezuma la un interes vital și anume supraviețuirea, afirmarea, prosperitatea, pe care cu greu le putem avea altfel decât printr-o Europă mai puternică și mai capabilă să se afirme.

Statele din estul Europei nu au prea multe de a face cu această imagine, cel puțin nu încă. Datorită poziției geografice suntem și mai dependenți de parteneriatul strategic cu Statele Unite atunci când vine vorba de securitate. Acest lucru se datorează tocmai faptului că UE nu deține încă o forță serioasă, capabilă să apere interesele comune ale statelor membre. Politica românească, de exemplu, nu poate să meargă în acest moment pe altă axă decât una de tip Washington-Varșovia-Ankara, dar poate în schimb să dezvolte bune relații cu Berlinul și Parisul pentru acel moment în care Europa va deveni un actor mai puternic, capabil de acțiune, un actor în cadru căreia interesele României să stea la un loc cu tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în cadrul unei politici comune de securitate și dezvoltare.

Din punctul meu de vedere declarația lui Juncker a fost mai mult decât bine venită și este un semn bun pentru viitor. Cu un mesaj echilibrat, realist, dar totodată vizionar. Drumul spre o Europă mai unită nu este o opțiune, ci o necesitate. Indiferent cum îl parcurgem: cu o viteză sau două. Este singura noastră posibilitate de afirmare în lumea nouă ce se conturează la orizont și bazându-mă pe opinia lui Hoffmann aș spune că este un o realitate în derulare, un fapt inevitabil care ține deja de mersul istoriei. În această nouă Europă interesele statelor membre trebuie împăcate printr-un interes comun și vital, care să le depășească pe toate celelalte, iar de-a lungul istoriei amenințările externe au reușit să facă asta. Să nu uităm că însăși ideea de stat național este o construcție socială. Oamenii au trăit și în alte forme de guvernare, de la triburi la regate. Statul național este doar un pas înainte, nu ultimul și la fel cum triburile s-au putut uni pe baza necesității și a unor trăsături comune tot așa și statele europene se pot uni pe baza necesității și a unor valori sau trăsături ce sunt comune acestei lumi.

O Europă mai puternică și mai independentă nu implică în mod automat ostilitate față de Statele Unite. Alianța ar rămâne existentă în cadrul NATO. Concomitent nu implică o cedare în fața Rusiei și a politicii sale expansioniste, cât și de prestigiu, ci din contră: Europa ar deveni capabilă să-și protejeze statele membre și interesele geopolitice în mod concret. Fie că vorbim de Ucraina, fie că vorbim de zona Orientului Mijlociu sau de sectorul financiar/monetar unde încă avem nevoie de o politică comună, centralizată, pentru a evita crize precum cea din Grecia. Aș mai spune că singura alternativă la această direcție este disoluția Uniunii Europene. Nu cred că prin stagnarea în situația curentă Europa poate supraviețui, iar urmările dispariției UE ar fi grave pentru acest continent și echilibrul de putere global. Sunt român, sunt patriot și tocmai din acest motiv cred că Europa, din care facem parte, trebuie să devină mai puternică, păstrând o relație de cooperare cu SUA și de vigilență față de Rusia.

Capcana nihilismului (sau a nimicului)

Nihilismul este un curent filozofic de care toți ne lovim la un moment dat, asta dacă avem un interes pentru misterele acestei lumi și ne aflăm într-o căutare sincer a adevărului. Doctrina aceasta se învârte în jurul unei viziuni negative asupra vieții, absența unei credințe (conform Wikipedia) în orice sens real al vieții. Concepția nihilistă apare atunci când iluziile create de societate, de familie, de noi înșine, se risipesc în vânt și putem vedea lumea așa cum este ea e fapt. O imagine sugestivă este cea a unu om aflat în deșert care tocmai realizează că oaza din care se adăpa este de fapt un miraj. În fața realității omul se dă bătut și viața devine irelevantă.

Aceasta este concepția nihilistă. O concepție care a reușit să atragă mulți oameni de geniu. De la Nietzsche la Cioran. Păstrând proporțiile față de cei înainte menționați mă includ și pe mine aici, ca o persoană care a zăbovit un timp în nihilism atunci când și-a pierdut credințele pe care-și fundamenta odată viața. Dar nihilismul este o capcană, o capcană la fel de mare ca și mirajul falselor credințe. Friedrich Nietzsche a sesizat cel mai bine acest lucru în lucrările sale (Așa grăit-a Zarathustra, Știința Veselă, etc.) unde observă apariția unui pericol după ”moartea lui Dumnezeu” și anume blocajul oamenilor în zodia nihilismului, a nimicului. Omul lipsit de iluzii nu mai crede în nimic, nu mai trăiește pentru nimic, prin urmare devine un veritabil mort viu, o epavă. Acesta este cazul lui Cioran care s-a blocat definitiv pe ”culmile disperării” negăsind nici un sens, nici un rost, în această viață.

Spre deosebire de Cioran, Nietzsche vede nihilismul ca pe o simplă treaptă la care ajungem după ce renunțăm la iluzii și pe care trebuie să o parcurgem de asemenea pentru a ajunge la alta. Da, lumea nu are un sens divin, superior. Da, ordinea pe care o vedem este un simplu rezultat al unui haos primordial și noi plutim în derivă. Nu suntem cu nimic diferiți de orice alte forme de viață, poate doar cu capacitatea noastră de a raționaliza la un nivel superior. Nu avem un sens, o menire. Trăim și murim. Asta realizăm atunci când renunțăm la iluzii, la minciuni, la visele copilărie. Întrebarea ce se ivește este: ce facem mai departe ?

Proaspătului nihilist i se ivește un drum. Poate să meargă mai departe și să-și trăiască viața indiferent la această realitate, creându-și propriile valori, dându-și propriul sens, fiind cu adevărat un zeu în devenire, sau poate să pice în genunchi și să-și trăiască ultimii ani de viață în lacrimi și disperare. Cei doi filozofi pe care i-am menționat mai sus sunt, de fapt, exemple arhetipale ale acestor opțiuni de drum. Voința de putere și supraomul se confruntă cu indiferența și culmile disperării. Omul care vede mirajul pentru ceea ce este (un miraj) poate să meargă mai departe și să-și trăiască viața în deșert sau poate să se oprească și să-și aștepte, pur și simplu, pierirea.

Nihilismul este o capcană pentru că ne îndeamnă să facem asta, sau mai bine zis să nu facem nimic. Totul a fost un miraj, și ? Asta nu este un motiv pentru a mă opri din drumul meu, nu este un motiv pentru a irosi anii unei vieți de care mă pot bucura și care poate să fie foarte productivă cu sau fără un sens divin. Cu sau fără sens eu am această viață. Sunt aici și acum. Trăiesc. Am rațiunea și voința necesare pentru a-mi clădi propriul scop și pentru a mă bucura de viață fără alte iluzii. Nu am de ce să rămân blocat într-o stare demnă doar de un exponent al culturii emo. Un bun prieten îmi spunea cum vede această stare drept una de slăbiciune și într-adevăr, asta este, fiindcă între a-ți plânge de milă și a înfrunta cu curaj realitatea pentru a o stăpâni există o mare diferență.

Cu sau fără iluzii avem o viață. În egală măsură avem o alegere. Prima este cea a ignoranței versus cea a cunoașterii. Dacă alegem prima vom trăi fericiți într-un miraj, dacă alegem a doua vom înfrunta greutățile realității și ale nihilismului. Dar de acolo se ivește o altă alegere, cea de a rămâne blocați în nimicul ce apare ca o consecință a distrugerii vechilor idoli sau de a merge mai departe, construind o lume nouă în care să ne oferim un sens propriu. Din punct de vedere social, ca și din punct de vedere individual, a doua variantă este singura care ne poate oferi o satisfacție reală, prima fiind neproductivă pentru oricine.

Dacă tot am menționat elementul social putem să invocăm și un exemplu din această direcție. ”Constatarea morții lui Dumnezeu” la Nietzsche are mai mult o conotație sociologică decât una filozofică. ”Dumnezeu e mort” nu înseamnă că Dumnezeu n-ar exista sau că ar fi existat și a murit, ci că noțiunea de Dumnezeu a fost născută din ignoranță, iar odată cu dezvoltarea științelor și a cunoașterii această noțiune și produsele ei nu mai erau necesare societății occidentale. Nietzsche a constatat trecerea la o societate centrată pe Dumnezeu la una lipsită de un punct central, cu un vid pentru orice noi idoli. La intersecția destinului ce trebuia și ce trebuie să facă această societate ? Să plângă la dispariția iluziilor și să se oprească în timp sau să meargă mai departe, să progreseze, construindu-și noi valori etice, morale, socio-politice, pe baza rațiunii și a conștiinței deja existente în ființa umană ?

Aceeași întrebare se pune pentru individ, iar un răspuns nu există fiindcă nu există un ”trebuie”. Însă există o rațiune care ne permite să vedem contraproductivitatea nihilismului la nivel social, cât și la nivel individual. Viziunea existențialistă postulată de Sartre și Nietzsche se ivește ca o scară de scăpate dintr-o lume tristă și însingurată, o cale de înălțare pentru omul liber, dar totodată suficient de puternic încât să-și construiască propriul sens existențial într-o lume care, până la proba contrarie, este lipsită de sens. Bine, asta dacă excludem sensul strict biologic (nicidecum spiritual) al supraviețuirii.