Religia și prezența ei în societatea contemporană – o analiză critică

Homosexualitatea, religia și statul de drept

de Alexandru Sudițoiu

Acum câteva zile am avut ocazia să citesc o știre legată de inițiativa Mitropolitului Banatului (i-am uitat numele între timp) de a strânge semnături pentru definirea în Constituție a familiei conform viziunii creștine. Motivul este ”susținerea familiei tradiționale” în opoziție cu ideea de cupluri între persoanele de același sex și are la baza ideea că democrația funcționează după voința deplină a majorității. Cu alte cuvinte, dacă cultul creștin-ortodox este majoritar pe teritoriul României atunci este normal ca legile și acțiunile statului să fie subordonate valorilor etice ale acestui cult și să interpreteze lumea în conformitate cu normele specifice.

Scopul acestui articol nu este de a discuta normalitatea/anormalitatea homosexualității, caracterul pozitiv/negativ al cuplurilor LGBT. Cred că astfel de probleme au fost puse sub semnul întrebării de oameni mult mai bine abilitați decât mine pentru a le răspunde. Biologi, psihologi, care, de cele mai multe ori, au afirmat același lucru: homosexualitatea este înnăscută, nu dobândită. Prin urmare nu este schimba ce se poate schimba. Scopul meu este să ridic un semn de întrebare asupra atitudinii Bisericii Ortodoxe Române, manifestată prin acțiunile Mitropolitului mai sus menționat și ale credincioșilor acestui cult, abordând problema homosexualității și a definirii familiei dintr-o perspectivă politică și de drept, raportându-mă la raportul dintre religie și statul modern.

După cum bine știm religia reprezintă un factor de bază în existența oricărei societăți/comunități. Oamenii s-au organizat de multe ori în jurul acesteia și au apelat la ea pentru a-și explica inexplicabilul vremurilor în care trăiau, pentru a găsi consolare și alinare ca și din motive identitare, pentru a face parte dintr-o comunitate și pentru a se identifica cu ceva, primind în schimb un sens în viață fără efortul prea mare de a-l căuta singuri. Privind lucrurile prin această perspectivă antropologică ea a influențat permanent deciziile cetății în care exista, sub diferite forme, influențând și construind morala publică, viziunea oamenilor asupra acesteia, etc.

Această stare de fapt s-a remarcat cel mai bine în perioada evului mediu când Europa era dominată de către religia creștină. Întreaga viziune a omului european medieval era una profund cristocentrică, biserica fiind o putere politică în sine și având o poziție de vârf în cadrul oricărei structuri sociale din acele vremuri. Ea se schimbă odată cu progresul științific, tehnologic, adus de evenimente precum Revoluția Industrială, Revoluția Franceză și o etapă de maturizare a umanității, cel puțin a celei europene, prin contactul cu civilizații străine și ieșirea dintr-o perspectivă limitată, închisă, ce a caracterizat omul de rând până atunci.

După Revoluția Franceză ideile de secularism și laicitate dobândesc un avans pe tot cuprinsul Europei. Importanța socio-politică a religiei scade odată cu influența pe care aceasta o are asupra diferitelor comunități existente la acel moment, ca și asupra liderilor politici relevanți. Religia nu mai deține monopolul asupra informației, asupra cunoașterii. Nu mai este singura forță capabilă să explice de ce lucrurile funcționează într-un anumit fel, confruntându-se cu noi discipline științifice și noi curente filozofice. Acest întreg proces duce la momentul în care filozofi precum Friedrich Nietzche sau Fiodor Dostoievski discută moartea lui Dumnezeu, nu ca și realitatea proprie ci în calitate de proces social, de separare a moralității publice de credința religioasă, și implicațiile pe care acest eveniment le are sau le va avea asupra mentalului colectiv.

În momentul de față trăim într-un stat modern. Un stat de drept cu un caracter secular bine definit, în care Biserica și Statul sunt două lucruri diferite, separate prin lege. Acesta este cazul peste tot în Europa. Desigur, religia continuă să fie influentă la nivel social și și-a lăsat în mod evident amprenta asupra formării culturale și identitare a poporului român ca și asupra oricărui alt popor. Acest lucru nu cred că poate să fie contestat. Pe de altă parte ea a rămas depășită de noile realități sociale, devenind mai degrabă un simplu muzeu unde omul de rând merge pentru a împlini anumite datini, datorită atașamentului față de tradiției, națiune sau familie.

Situația este de așa natură încât rolul religiei a fost pur și simplu redus, iar ea nu mai este o putere politică în adevăratul sens al cuvântului. Trăind într-un stat construit pe separarea puterilor, pe separarea bisericii de stat și pe ideea de drept rolul religie nu poate să fie decât unul limitat. În special atunci când vine vorba de dreptul public și de ce ar trebui considerat legal/ilegal în cadrul statului. Aparent ierarhii Bisericii Ortodoxe Române (ca și o bună parte dintre credincioșii acesteia) nu par a înțelege acest lucru. Nu par a înțelege că într-un stat modern normele nu se mai definesc după viziunea uneia dintre multele religiile existente, și ea relativă, ci după cu totul alte considerente: de natură practică sau legate de drepturile fundamentale ale omului.

Problema homosexualității și problema definirii familiei se încadrează în această direcție. Într-adevăr, dintr-o perspectivă pur creștină homosexualitatea este privită ca fiind un păcat și un lucru anormal fiindcă nu se încadrează în viziunea creștină asupra sexualității. Rolul acesteia fiind strict cel de a procrea, în rest sexualitatea în sine reprezintă un păcat. Familia ca și nucleu social este definită tocmai în conformitate cu acest rol atribuit ei de către viziune teologică creștină, dar schimbările societale au schimbat și felul în care oamenii definesc familia și se raportează la ideea de sexualitate.

Omul modern vede sexualitatea drept ceva normal. O vede nu fundamentată pe ideea reproducere a speciei, ci pe ideea de dragoste sau de atracție între două persoane. Majoritatea relațiilor și familiilor se întemeiază tot pe această viziune centrată tocmai pe individ, nevoile și dorințele sale. Această viziune a schimbat radical felul în care definim familia și ea aparține chiar omului heterosexual, în nici un caz comunității LGBT, deși a pavat drumul pentru acceptarea homosexualității drept ceva normal. Fiindcă și în absența abilității de a procrea homosexualitatea reprezintă în continuare problema personală a două persoane raționale, mature, care au sentimente una față de alta și care aleg să trăiască împreună.
Din nou, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române nu pot să înțeleagă acest lucru. La fel cum nu pot accepta studiile științifice care confirmă caracterul înnăscut al homosexualității nu doar la oameni, ci și la animale, ori faptul că rolul social și politic al religiei într-un stat european este mult mai redus astăzi decât în secolele trecute și se află în continuă scădere.

Strângerea de semnături organizată de către Mitropolitul ”Caisă” al Banatului este o prostie. O prostie care nu ține cont de realitatea politică și socială. De faptul că într-un stat secular legile nu se mai definesc după dreptul canonic, ci după norme diferite. Că ideile relative ale unui cult nu au ce căuta în Constituția statului român. Altminteri am putea include și normele cultului musulman prin aplicarea legii Sharia. Pur și simplu valorile pe care ne fundamentăm existența în prezent sunt diferite de cele din trecut. Nimeni nu va schimba Constituția la reacțiile isterice ale unor bărbați care poartă veșminte specifice secolelor trecute, asta în special când cererea lor merge împotriva unui drept considerat fundamental pentru toți oamenii: dreptul la căsătorie, la asociere.

Biserica poate să oficieze sau nu căsătorii între persoanele de același sex, dar nu poate să spună statului ce să treacă în Constituție și ce nu. Chiar și vocea majorității este irelevantă din acest punct de vedere. Știu că vorbim foarte des despre democrație, dar democrația modernă nu este o democrație directă și nu funcționează după principiile democrației prezentate de Aristotel în textele sale.

La baza regimului politic pe care l-am adoptat nu stă ideea că 10 inși pot să voteze de comun acord moartea unui al 11-lea pe varii motive. Democrația modernă implică un singur lucru, dreptul cetățenilor de a-și alege reprezentanții în politică. Dincolo de asta ea se definește mai bine prin ceea ce Aristotel denumea drept republică. Domnia legii. Societatea și politica statului modern se bazează în primul rând pe lege, nu pe voința mulțimilor, fie ele și religioase ori majoritate.

Înainte de a încheia aș vrea să mai atrag atenția asupra unei probleme. Homosexualitatea și religia abordate din perspectiva securității umane. Tot acest discurs promovat de către Biserica Ortodoxă Română mi se pare foarte riscant fiindcă are tendința de a produce o atitudine ostilă față de persoanele LGBT. Discriminarea este una din bolile pe care încercăm să le evităm în secolul XXI, crezând că am evoluat totuși să devenim mai raționali decât în trecut și să nu ne mai lăsăm orbiți de sentimente sau instincte. A propaga în permanență ideea că homosexualitatea este un păcat, că homosexualii sunt fii ai diavolului (și da, am auzit acest discurs) pune persoanele LGBT într-o poziție vulnerabilă, în special în fața fanaticilor religioși care au acționat în repetate rânduri într-un mod violent față de ei. În ritmul acesta Biserica și organizații precum Noua Dreaptă nu diferă cu nimic privind hate speech-ul.

Sexualitatea, ideea de familie și rolul religiei în societate, cel puțin în societatea europeană, diferă cu mult astăzi față de secolele trecute. Biserica Ortodoxă Română nu poate face altceva decât să se adapteze la aceste noi realități sociale și politice pe care pare să le ignore cu bună știință, obsedată de a-și păstra propria influență, propriul control social. Dacă o ține tot la fel ea își va pierde cu timpul orice șanse de relaționare cu societatea, fiindcă și aceasta se schimbă, fiindcă generațiile se schimbă, iar tot mai mulți tineri se distanțează de religie, dacă nu de ideea de Dumnezeu atunci cel puțin de instituția denumită BOR. Corupția, opulența, discursul violent și incoerent, lipsa unui lider carismatic, ipocrizia, toate vulnerabilizează și mai mult rolul social al BOR în raport cu generațiile viitoare și ideea de democrație.

Religia, un agent de opziție față de modernitate

de Beserman Edi-Dragoș

Ceea ce dezbatem în continuare va fi argumentarea faptului că religia este o forță regresivă privind evoluția societății noastre.Ea începe să fie cam singura frână în calea schimbării fiind în concurență cu schimbările rapide ale realității sociale.România este într-un proces de tranziție, iar acest proces afectează și religia ortodoxă, majoritară în țară.Acest proces va duce inevitabil la laicizare și secularizare, un lucru ce este aparent periculos pentru religie.Vorbim de religie și nu doar de biserică pentru că trebuie să avem o viziune holistică, biserica reprezentând o parte a întregului numit religie.

Atitudinea religiei(vorbind aici de tot ceea ce înseamnă religia:organizare, adepți, lideri etc și de aceea care este dăunătoare lăsând la o parte EXCEPȚIILE) față de schimbare este dezgustătoare, iar cazul Caisă este un exemplu perfect.De altfel, astfel de lucruri sunt de așteptat din moment ce religia ortodoxă se preocupă doar de probleme ce îi amenință existența(propaganda politică pentru PSD, criticarea homosexualității, educația sexuală etc.), alte probleme fiind ignorate, până în momentul în care este criticată pentru lipsa implicării ei(cazul violatorilor de la Vaslui, cazul Colectiv și altele).Viziunea însă pe care religia ortodoxă o adoptă este una foarte îngustă, care vede lumea în două culori, ori cu noi ori împotriva noastră.Strategia lor de a supraviețui este una primitivă, unul din exemple fiind simbolizarea negativă, ceea ce nu este conform cu ideile, valorile, normele ei este catalogat în mod negativ ”câștigându-și” eticheta de trădători de neam, atei materialiști sau marxiști, sataniști și alte inepții.O altă explicație de ce acționează așa, ar fi în termeni de economie a religiei: religia pierde adepți și pentru a nu mai pierde, a-i recâștiga pe ei și alții noi trebuie să dezvolte o strategie de marketing.Strategia folosită este o formă pură de fundamentalism religios, care nu este conform cu principiile democrației.

De altfel, valorile, ideile și normele religiei ortodoxe sunt vechi, nu sunt în pas cu prezentul, unele fiind chiar periculoase.Trebuie să ne amintim și combaterea unora dintre ele și anume sclavia, care era dăunătoare sau uciderea cu pietre, lucruri prezente în vechiul testament(unele și în noul) de care ne-am debarasat.O critică putem aduce aici, dacă ele sunt considerate legi divine, provenite de la o ființă superioară omnipotentă, omniscientă etc. de ce sunt atât de dăunătoare astăzi?De ce nu au putut fi făcute de la bun început cum trebuie?Răspunsurile vor fi doar o încercare de argumentare, de salvare a bunătății divinității sau alte lucruri asemănătoare.Nu vedem nici o gândire critică, nici un gând că poate se înșeală cu privire la multe lucruri, precum s-a mai înâmplat(teoria heliocentrismului, teoria evoluționistă și multe alte exemple).Evident, atenția se îndreaptă spre ceilalți, dar dacă vă înșelați voi?neoferind nici un argument, dar atunci când acesta vine este doar o adunătură de prejudecăți și erori logice(apel la tradiție, moralitate, sentimente, scop etc.).

Mai rău este când religia care nu reprezintă decât un sistem de credințe, ritualuri cu privire la sacru, la supranatural dar și la viața pământească și cea de apoi, nu este nici un fel de specialistă asupra anumitor probleme.Autoritatea științifică nu are cuvânt de spus, dar ei nefiind specialiști își permit critici, să vină cu soluții.Un aspect foarte important este că se folosesc foarte des de pseudoștiință pentru argumentarea punctelor lor de vedere.De ce?Pentru că nu numai că ei nu au cunoștințe științifice(iar studiile făcute arată asta, majoritatea românilor sunt analfabeți științifici, unii cred că soarele se învârte în jurul pământului și refuză realități pentru că intră în conflict cu convingerile lor), nu înțeleg știința pentru că foarte mulți cunosc doar filosofie religioasă sau teologie, dar și pentru că trebuie să își apere credința rezultând în propagandă.Aici putem acuza religia chiar de subversiune, un lucru pe care îl face de foarte mult timp însă, având agenți implicați mai peste tot în sistem, rezultând în distrugerea lui într-un mod lent.

Dacă lucrurile vor decurge în continuare așa putem vorbi atunci de un ISIS de România, care nu vrea decât să-și impună credințele, valorile, normele considerându-le un adevăr absolut(lucru inexistent epistemologic vorbind pentru că doar percepția noastră asupra adevărului poate fi absolut sau relativ) pentru toată lumea ignorând faptul că există și alte valori, idei, norme și adevăruri(obiective chiar).Mijloacele diferă desigur: 2+2=4 dar și 3+1=4 și -1+5=4 dar ei nu se încadrează în limtele realității, ale logicii și ne lovim de 2+2=5 iar dacă îți permiți o critică atunci nu reprezintă decât un atac, ești etichetat în diferite moduri, ce demonstrează viziunea foarte îngustă și violentă pe care o are religia ortodoxă.

Motivațiile și rațiunile atitudinii ortodoxiei sunt un răspuns în fața acestui proces de tranziție în care România se află și asupra procesului de globalizare aflat la o scară mai mare.Religia ortodoxă în frunte cu Biserica ortodoxă, principalul reprezentant, își pierd credibilitatea și influența, iar acest lucru este datorat în primul rând lor dar și deoarece câmpul cunoașterii noastre se lărgește din ce în ce mai mult.Cunoașterea științifică care este cea mai exactă formă de cunoaștere, o cunoaștere care continuă să evolueze foarte rapid ne arată cum este realitatea de fapt și nu cum vrem să fie, iar acest lucru contrazice unele ”legi”, norme și valori divine arătând în același timp că unele trebuie să rămână în trecut, fiind și atunci cât se poate de dăunătoare.

Ce soluție există însă pentru rezolvarea acestor probleme?Schimbarea în primul rând trebuie să vină de la ei, de la acceptarea faptului că statul și religia trebuie și vor fi separate și că știința reprezintă cel mai exact și mai bun mijloc de a ajunge la adevărul obiectiv(pentru asta fiind făcută).După ce această schimbare a avut loc, consensul este cheia pentru evoluția țării, pentru rezolvarea problemelor care ne pun pe o treaptă superioară a evoluției.Dacă acest consens nu există, nu va exista decât un conflict inutil ce nu va fi rezolvat din cauza ignoranței unei părți.Ceea ce religia ortodoxă ar trebui să facă este să preia modelul catolic, care ar putea deveni un patrimoniu al valorilor și normelor general valabile.Cel puțin momentan!Modelul catolic este unul foarte bun, având o viziune universalistă ce nu condamnă și etichetează dar acceptă!Acceptă că poate greși(au mărturisit oricum că au greșit),acceptă adevărurile chiar dacă intră în conflict cu credințele lor și sunt chiar o forță promovatoare a schimbării, evoluției, noului.

Un lucru important de menționat este că acum trebuie să ajungem la un consens cu religia ortodoxă dar să nu uităm că religia este condiționată de locul și timpul unde te naști, iar o singură religie să dețină adevărul este o inepție(când religia e un sistem de credințe, a crede e diferit de a ști iar indiferent la ce e raportată asta nu îi oferă veridicitate).Dacă ne nășteam în țările musulmane acum, eram îndotrinați poate de ISIS, dacă ne nășteam acum 6000 7000 de ani, ne băteam cu alte triburi în numele unor cine știe ce zei.Puteam să ne naștem cu cine știe ce malformații, puteam să murim la naștere dar întâmplarea(pură întâmplare și nu o dorință transcendentă) a făcut să fim aici și acum, certându-ne pe chestii pe care se certau și strămoșii noștri și acum sute de ani și mii de ani.

Încheiem printr-un citat din Carl Sagan, care zicea: ”Eu nu vreau să cred, vreau să știu”.

Anunțuri

2016 – provocări și tendințe

2015 a fost un an dificil atunci când ne referim la evenimentele ce au marcat politica internațională și în special dimensiunea de securitate a acesteia. Provocările generate de terorism, criza aparent lipsită de soluție din Ucraina și criza migrației și-au lăsat amprenta asupra lumii în care trăim și în special asupra continentului european. Intrând într-un nou an, 2016, ne punem pe bună dreptate întrebări cu privire la evoluția pe care această situație nefastă o va avea. Sperăm la o lume mai bună, dar realitatea nu pare a ne oferi un temei rațional pentru astfel de speranțe.

Filozoful grec Heraclit afirma la un moment dat că întreaga lume se află într-un flux de continuă schimbare. Nimic nu este static. Nimic nu este etern. Această schimbare continuă se află, la rândul ei, într-o interdependență evidentă cu ceea ce s-a petrecut în trecut și ceea ce se petrece în prezent. Viitorul este determinat de acești factori. O idee ce se aplică și în cazul de față. Provocările cu care ne-am confruntat pe parcursul anului ce a trecut vor determina și tendințele pentru anul ce vine, ridicând la rândul lor alte provocări cu care diferiți actori statali trebuie să se confrunte și cărora organizații internaționale precum NATO, Uniunea Europeană și ONU sunt chemate a le găsi un răspuns adecvat.

Care sunt provocările și tendințele cu care ne vom confrunta în anul 2016 ? În primul rând aș vrea să mă refer la direcția lumii înspre un sistem global multipolar, fiindcă aceasta afectează cel mai mult lumea în care trăim și felul în care se va derula politica internațională de acum înainte. După încheierea Războiului Rece prin căderea Uniunii Sovietice lumea s-a găsit în situația de a trece de la o stare de bipolaritate la unipolaritate. Căderea unei superputeri a permis Statelor Unite să rămână singurul actor relevant, capabil de a-și urmări interesele la nivel global, în cadrul relațiilor internaționale.

De atunci și până în prezent situația s-a schimbat, așa cum era și natural. Hans Morgenthau teoretizează cel mai bine acest scenariu în cartea sa (Politica între națiuni) referindu-se la caracterul relativ al puterii. Lipsite de un rival pe măsură Statele Unite s-au aflat în ceea ce am putea considera o poziție de vârf. O stare de ”pax americana” părea iminentă (în ciuda haosului lăsat în urmă de căderea Uniunii Sovietice și de acțiunile ostile ale unor actori statali și non-statali). Dar această stare era dependentă de ideea că alte state nu se vor ridica între timp, că istoria s-a oprit (așa cum teoretiza Francis Fukuyama), Statele Unite și viziunea democratică asupra lumii triumfând în cele din urmă.

Istoria nu s-a oprit, ea continuă și astăzi. Deși America își păstrează în continuare statutul de superputere și joacă un rol important, poate cel mai important, în politica internațională aceasta nu mai este lipsită de rivali. Rusia încearcă în mod constant a se ridica pe ruinele URSS, China este o mare putere aflată în continuă ascensiune, în vest statele europene caută a-și consolida colaborarea pentru a putea deveni un actor relevant pe scena globală a sec. XXI, în Orientul Mijlociu interesele și valorile americane intră tot mai des în conflict nu doar cu voința actorilor regionali, ci și cu interesele altor mari puteri dornice a stopa expansiunea influenței americane.

Din acest punct de vedere Statele Unite nu mai pot acționa într-un mod complet liber când vine vorba de politica lor externă. Interesele altor state redevin relevante, iar acestea pot să se pună în calea puterii americane sau pot colabora. Schimbarea prin care trece sistemul internațional este una către multipolaritate și forțează și o schimbare de atitudine, de viziune strategică privind incertitudinile specifice acestui secol, din partea Statelor Unite ca și din partea tuturor națiunilor implicate în acest joc. Importanța diplomației crește. Necesitatea colaborării între state. Atenția la interesele divergente și riscurile ce pot lua naștere din nerespectarea acestora.

Această tendință reprezintă și o provocare în ceea ce privește procesul de adaptare. Ea se va manifesta și pe parcursul anului 2016, iar evenimentele internaționale au să fie în continuare afectate și influențate de aceasta. Ca și de importanța tot mai mare pe care mediul online o are în ceea ce privește procesul de globalizare inclusiv în sfera informațiilor. Pe această dimensiune merită spus că importanța războiului informațional, a propagandei și dezinformării se află în continuă creștere. Federația Rusă dovedind cel mai bine că tacticile specifice Războiului Rece funcționează într-o armonie perfectă cu tehnologia lumii contemporane. Nu doar Federația Rusă, ci și Statul Islamic, provocarea pentru țări precum România, Germania, Franța, SUA ori Statele Baltice fiind contracararea acesteia cu unelte mult mai limitate pe baza unor principii de natură democratică.

Lăsând la o parte această tendință sistemică și coborând la nivelul statelor nu putem să ignorăm principalele două amenințări ce s-au definit pe parcursul anului trecut. Amenințarea teroristă și riscurile implicate de criza ucraineană.

Noul an nu a început doar cu distracție și bucurie, ci și cu un puternic sentiment de teamă în statele vestice sau chiar la Moscova. Riscul unor atentate teroriste a determinat petrecerea revelionului printre trupe de ordine menite a asigura securitatea cetățenilor și acest lucru s-a petrecut inclusiv în România. În Israel un nebun îndoctrinat a curmat viețile unor oameni inocenți, aruncând frica în sufletele altora. Acest început de an este definitoriu pentru felul în care 2016 se va contura. Statul Islamic este încă activ, dornic să se afirme prin acte de teroare care să-i aducă noi recruți și menite să arunce frica în inimile occidentalilor. Teama de terorism ar putea determina la rândul ei politici tot mai dure în ceea ce privește securitatea publică, punând sub semnul întrebării valorile de libertate specifice comunității europene.

Tot această teamă împreună cu provocarea reprezentată de criza migrației (ce se va accentua până când situația din Siria și Irak s-ar schimba) urmează să fie exploatată de către formațiunile extremiste de dreapta din diferite țări. Probabil că nu doar de acestea, ci și de partidele de centru-dreapta care vor aborda un discurs mai moderat, dar în aceeași direcție: mai multă securitate, stoparea migrației și anumite tendințe naționaliste în opoziție cu o direcție pan-europeană. Rezultatele Frontului Național la ultimele alegeri din Franța sunt relevante în acest sens. Nu au câștigat, dar primul tur ne arată că au o bază electorală solidă, iar contextul în care ne aflăm le oferă suficientă muniție pentru mașina de propagandă naționalistă.

În Europa există deja două state conduse de formațiuni conservatoare/naționaliste, Polonia și Ungaria. Ambele pus sub semnul întrebării procesul de federalizare al Uniunii și duc o politică externă construită pe consolidarea propriei suveranități și primatul interesului propriu, a interesului național (cum îl definesc și pe acesta).

Provocarea în acest sens vine pentru viitorul Uniunii Europene care este pus sub semnul întrebării. Confruntate cu situații de criză statele europene par a lăsa de o parte idealurile anterioare și a se reorienta către o politică pe care atunci când ne referim la raporturile dintre indivizi am denumi-o egoistă. Închiderea granițelor Schengen, refuzul de a împărți povara reprezentată de refugiați ridică serioase dileme pentru viitorul UE, Uniunea balansându-se între mai multă suveranitate pentru statele membre (implicit irelevanța ei pe termen lung) și mai mult autoritate pentru instituții europene, capabile să supravegheze și să gestioneze provocările cu care aceste state se confruntă. Ideea unui Brexit nu este nici mai atrăgătoare pentru viitorul UE, motiv pentru care cred că statele continentale vor negocia o parte din principiile asumate ale UE pentru a evita ieșirea Marii Britanii și nașterea unui precedent de nedorit pentru interesele franco-germane și cele europene.

O altă provocare, revenind la ascensiunea extremei drepte, ține de situația minorității musulmane. Atacurile teroriste și migrația au reușit să accentueze teama și ura față de aceste comunități, ele reprezentând principala sursă de recruți pentru organizații jihadiste de tipul ISIS sau al-Qaeda. Rezultatul acestei situații ar putea să fie complicarea integrării sociale, economice și culturale a musulmanilor, rezultând în consolidarea viziunii unui conflict inter-etnic și inter-religios care ar alimenta astfel propaganda și campania de recrutare derulate de către Daesh.

Într-un articol scris anul trecut, cam în aceeași perioadă dacă nu mă înșel, analizam criza ucraineană și scenariile posibile privind viitorul acesteia. Am mers atunci pe o teorie a jocurilor, pe de o parte, și o teorie a intereselor de natură geopolitică, pe de alta. Trecerea timpului pare a confirma viziunea conform căreia întreaga situație se îndreaptă înspre un scenariu de tip Republica Moldova/Transnistria sau Coreea de Sud/Coreea de Nord, nici una din marile puteri implicate neavând interesul să meargă mai departe spre un conflict costisitor, dar nici să cedeze în totalitate.

Vestul va continua să susțină Ucraina, Rusia va continua să susțină grupările separatiste, urmărind poate în final integrarea acestora în politica de la Kiev cu un oarecare statut de autonomie. Confruntându-se cu sancțiuni economice ce o trag în jos, Federația Rusă va urmări folosirea conflictului dintre europeni și Daesh pentru a încerca repararea relațiilor diplomatice și evitarea unor sancțiuni viitoare de dragul luptei împotriva unui adversar comun.

Câteva provocări decurg de aici în ceea ce privește dreptul internațional, acceptarea stării curente din Ucraina reprezentând un precedent pentru orice încălcare viitoare a sistemului care consacrează status quo-ul post-Război Rece, iar evitarea unui conflict mai adâncit cu Rusia fiind în interesul unor state europene precum Germania datorită dependenței de gazele rusești. O altă provocare ține de Siria și geopolitica Orientului Mijlociu. Starea de haos ce a urmat Primăverii Arabe și vidului de putere rezultat din aceasta trebuie tratată pentru a împiedica ascensiunea altor organizații de tipul ISIS. Soluția rămâne sub semnul întrebării atunci când în Siria are loc un conflict de tip proxy între Statele Unite și Federația Rusă, un conflict la care UE s-a alăturat recent pentru a combate Statul Islamic. Viitorul Siriei, o țară situată în mijlocul principalelor puteri regionale ale Orientul Mijlociu, este incert și depinde de un acord între interese și viziuni diferite.

Venind acasă, pe plaiurile mioritice, România se află într-o situație relativ bună. Amenințarea teroristă nu este la fel de accentuată pentru țara noastră. Principalele provocări sunt mai mult pe plan intern în ceea ce privește guvernul, economia și justiția. Un guvern tehnocrat, lipsit de forța partidelor politice, trebuie să gestioneze un an electoral și o țară de graniță a Uniunii Europene într-o perioadă în care tocmai aceste granițe sunt puse sub semnul întrebării, iar criza migrației ridică dileme de natură economică, morală și politică. România trebuie să-și definească principala axă de parteneriate strategice, prioritatea în relațiile cu UE sau relațiile cu NATO, în relațiile cu Germania, SUA și Polonia, ca și viziunea strategică privind statul-soră Republica Moldova.

Un interes geopolitic și geostrategic de bază constă în a păstra Moldova ferită de influența Rusiei (aceasta din urmă fiind percepută drept principala amenințare externă pentru interesele României). Cum facem asta ? Susținem intrarea Republicii Moldova în UE sau reunificarea celor două state ? Ce riscuri, ce avantaje implică fiecare soluție și care este traseul necesar pentru fiecare în parte ? O soluție aplicabilă în cazul ambelor viziuni implică existența unui plan ”Marshall” prin care Românie va susține economic Republica Moldova în traseul ei de reformă, lucru necesar înainte ca ea să poată adera la UE și la fel de necesar înainte de realizarea unei unificări pentru a evita anumite decalaje ce ar vulnerabiliza statul român.

Independența energetică a fost și rămâne o provocare pentru interesele României. Descoperirea de noi resurse energetice fie în Marea Neagră, fie în subteran, reprezintă o necesitate. Ca și formularea de parteneriate cu state capabile să ne furnizeze resursele de care avem nevoie, altele decât Federația Rusă care, vedem și acum, folosește gazele ca o armă politică pentru a șantaja alte state. Parteneriatul cu SUA rămâne vital în ceea ce privește dimensiunea apărării, iar parteneriatele cu Polonia, respectiv Turcia, pentru consolidarea unui flanc estic al NATO. Politica externă a Bucureștiului pare să urmărească acest traseu concomitent cu unul orientat înspre aderarea completă, integrală, la Uniunea Europeană prin intrarea în Spațiul Schengen și în Zona Euro, o intrare care devină mai dificilă datorită migrației.

Anul nou vine cu provocări cărora trebuie să le găsim răspunsuri adecvate, răspunsuri realiste, dar totodată în conformitate cu valorile și normele pe care ni le-am asumat. Evitarea extremelor este o necesitate. Speranța mea este că vom reuși să ne adaptăm la noile tendințe, să trecem cu bine prin acest proces de tranziție globală la o nouă formă de polaritate și să folosim acest an pentru a ne asigura că anii următori vor aduce mai multă siguranță pentru omul de rând, mai multă pace și mai multă prosperitate.