2016 – provocări și tendințe

2015 a fost un an dificil atunci când ne referim la evenimentele ce au marcat politica internațională și în special dimensiunea de securitate a acesteia. Provocările generate de terorism, criza aparent lipsită de soluție din Ucraina și criza migrației și-au lăsat amprenta asupra lumii în care trăim și în special asupra continentului european. Intrând într-un nou an, 2016, ne punem pe bună dreptate întrebări cu privire la evoluția pe care această situație nefastă o va avea. Sperăm la o lume mai bună, dar realitatea nu pare a ne oferi un temei rațional pentru astfel de speranțe.

Filozoful grec Heraclit afirma la un moment dat că întreaga lume se află într-un flux de continuă schimbare. Nimic nu este static. Nimic nu este etern. Această schimbare continuă se află, la rândul ei, într-o interdependență evidentă cu ceea ce s-a petrecut în trecut și ceea ce se petrece în prezent. Viitorul este determinat de acești factori. O idee ce se aplică și în cazul de față. Provocările cu care ne-am confruntat pe parcursul anului ce a trecut vor determina și tendințele pentru anul ce vine, ridicând la rândul lor alte provocări cu care diferiți actori statali trebuie să se confrunte și cărora organizații internaționale precum NATO, Uniunea Europeană și ONU sunt chemate a le găsi un răspuns adecvat.

Care sunt provocările și tendințele cu care ne vom confrunta în anul 2016 ? În primul rând aș vrea să mă refer la direcția lumii înspre un sistem global multipolar, fiindcă aceasta afectează cel mai mult lumea în care trăim și felul în care se va derula politica internațională de acum înainte. După încheierea Războiului Rece prin căderea Uniunii Sovietice lumea s-a găsit în situația de a trece de la o stare de bipolaritate la unipolaritate. Căderea unei superputeri a permis Statelor Unite să rămână singurul actor relevant, capabil de a-și urmări interesele la nivel global, în cadrul relațiilor internaționale.

De atunci și până în prezent situația s-a schimbat, așa cum era și natural. Hans Morgenthau teoretizează cel mai bine acest scenariu în cartea sa (Politica între națiuni) referindu-se la caracterul relativ al puterii. Lipsite de un rival pe măsură Statele Unite s-au aflat în ceea ce am putea considera o poziție de vârf. O stare de ”pax americana” părea iminentă (în ciuda haosului lăsat în urmă de căderea Uniunii Sovietice și de acțiunile ostile ale unor actori statali și non-statali). Dar această stare era dependentă de ideea că alte state nu se vor ridica între timp, că istoria s-a oprit (așa cum teoretiza Francis Fukuyama), Statele Unite și viziunea democratică asupra lumii triumfând în cele din urmă.

Istoria nu s-a oprit, ea continuă și astăzi. Deși America își păstrează în continuare statutul de superputere și joacă un rol important, poate cel mai important, în politica internațională aceasta nu mai este lipsită de rivali. Rusia încearcă în mod constant a se ridica pe ruinele URSS, China este o mare putere aflată în continuă ascensiune, în vest statele europene caută a-și consolida colaborarea pentru a putea deveni un actor relevant pe scena globală a sec. XXI, în Orientul Mijlociu interesele și valorile americane intră tot mai des în conflict nu doar cu voința actorilor regionali, ci și cu interesele altor mari puteri dornice a stopa expansiunea influenței americane.

Din acest punct de vedere Statele Unite nu mai pot acționa într-un mod complet liber când vine vorba de politica lor externă. Interesele altor state redevin relevante, iar acestea pot să se pună în calea puterii americane sau pot colabora. Schimbarea prin care trece sistemul internațional este una către multipolaritate și forțează și o schimbare de atitudine, de viziune strategică privind incertitudinile specifice acestui secol, din partea Statelor Unite ca și din partea tuturor națiunilor implicate în acest joc. Importanța diplomației crește. Necesitatea colaborării între state. Atenția la interesele divergente și riscurile ce pot lua naștere din nerespectarea acestora.

Această tendință reprezintă și o provocare în ceea ce privește procesul de adaptare. Ea se va manifesta și pe parcursul anului 2016, iar evenimentele internaționale au să fie în continuare afectate și influențate de aceasta. Ca și de importanța tot mai mare pe care mediul online o are în ceea ce privește procesul de globalizare inclusiv în sfera informațiilor. Pe această dimensiune merită spus că importanța războiului informațional, a propagandei și dezinformării se află în continuă creștere. Federația Rusă dovedind cel mai bine că tacticile specifice Războiului Rece funcționează într-o armonie perfectă cu tehnologia lumii contemporane. Nu doar Federația Rusă, ci și Statul Islamic, provocarea pentru țări precum România, Germania, Franța, SUA ori Statele Baltice fiind contracararea acesteia cu unelte mult mai limitate pe baza unor principii de natură democratică.

Lăsând la o parte această tendință sistemică și coborând la nivelul statelor nu putem să ignorăm principalele două amenințări ce s-au definit pe parcursul anului trecut. Amenințarea teroristă și riscurile implicate de criza ucraineană.

Noul an nu a început doar cu distracție și bucurie, ci și cu un puternic sentiment de teamă în statele vestice sau chiar la Moscova. Riscul unor atentate teroriste a determinat petrecerea revelionului printre trupe de ordine menite a asigura securitatea cetățenilor și acest lucru s-a petrecut inclusiv în România. În Israel un nebun îndoctrinat a curmat viețile unor oameni inocenți, aruncând frica în sufletele altora. Acest început de an este definitoriu pentru felul în care 2016 se va contura. Statul Islamic este încă activ, dornic să se afirme prin acte de teroare care să-i aducă noi recruți și menite să arunce frica în inimile occidentalilor. Teama de terorism ar putea determina la rândul ei politici tot mai dure în ceea ce privește securitatea publică, punând sub semnul întrebării valorile de libertate specifice comunității europene.

Tot această teamă împreună cu provocarea reprezentată de criza migrației (ce se va accentua până când situația din Siria și Irak s-ar schimba) urmează să fie exploatată de către formațiunile extremiste de dreapta din diferite țări. Probabil că nu doar de acestea, ci și de partidele de centru-dreapta care vor aborda un discurs mai moderat, dar în aceeași direcție: mai multă securitate, stoparea migrației și anumite tendințe naționaliste în opoziție cu o direcție pan-europeană. Rezultatele Frontului Național la ultimele alegeri din Franța sunt relevante în acest sens. Nu au câștigat, dar primul tur ne arată că au o bază electorală solidă, iar contextul în care ne aflăm le oferă suficientă muniție pentru mașina de propagandă naționalistă.

În Europa există deja două state conduse de formațiuni conservatoare/naționaliste, Polonia și Ungaria. Ambele pus sub semnul întrebării procesul de federalizare al Uniunii și duc o politică externă construită pe consolidarea propriei suveranități și primatul interesului propriu, a interesului național (cum îl definesc și pe acesta).

Provocarea în acest sens vine pentru viitorul Uniunii Europene care este pus sub semnul întrebării. Confruntate cu situații de criză statele europene par a lăsa de o parte idealurile anterioare și a se reorienta către o politică pe care atunci când ne referim la raporturile dintre indivizi am denumi-o egoistă. Închiderea granițelor Schengen, refuzul de a împărți povara reprezentată de refugiați ridică serioase dileme pentru viitorul UE, Uniunea balansându-se între mai multă suveranitate pentru statele membre (implicit irelevanța ei pe termen lung) și mai mult autoritate pentru instituții europene, capabile să supravegheze și să gestioneze provocările cu care aceste state se confruntă. Ideea unui Brexit nu este nici mai atrăgătoare pentru viitorul UE, motiv pentru care cred că statele continentale vor negocia o parte din principiile asumate ale UE pentru a evita ieșirea Marii Britanii și nașterea unui precedent de nedorit pentru interesele franco-germane și cele europene.

O altă provocare, revenind la ascensiunea extremei drepte, ține de situația minorității musulmane. Atacurile teroriste și migrația au reușit să accentueze teama și ura față de aceste comunități, ele reprezentând principala sursă de recruți pentru organizații jihadiste de tipul ISIS sau al-Qaeda. Rezultatul acestei situații ar putea să fie complicarea integrării sociale, economice și culturale a musulmanilor, rezultând în consolidarea viziunii unui conflict inter-etnic și inter-religios care ar alimenta astfel propaganda și campania de recrutare derulate de către Daesh.

Într-un articol scris anul trecut, cam în aceeași perioadă dacă nu mă înșel, analizam criza ucraineană și scenariile posibile privind viitorul acesteia. Am mers atunci pe o teorie a jocurilor, pe de o parte, și o teorie a intereselor de natură geopolitică, pe de alta. Trecerea timpului pare a confirma viziunea conform căreia întreaga situație se îndreaptă înspre un scenariu de tip Republica Moldova/Transnistria sau Coreea de Sud/Coreea de Nord, nici una din marile puteri implicate neavând interesul să meargă mai departe spre un conflict costisitor, dar nici să cedeze în totalitate.

Vestul va continua să susțină Ucraina, Rusia va continua să susțină grupările separatiste, urmărind poate în final integrarea acestora în politica de la Kiev cu un oarecare statut de autonomie. Confruntându-se cu sancțiuni economice ce o trag în jos, Federația Rusă va urmări folosirea conflictului dintre europeni și Daesh pentru a încerca repararea relațiilor diplomatice și evitarea unor sancțiuni viitoare de dragul luptei împotriva unui adversar comun.

Câteva provocări decurg de aici în ceea ce privește dreptul internațional, acceptarea stării curente din Ucraina reprezentând un precedent pentru orice încălcare viitoare a sistemului care consacrează status quo-ul post-Război Rece, iar evitarea unui conflict mai adâncit cu Rusia fiind în interesul unor state europene precum Germania datorită dependenței de gazele rusești. O altă provocare ține de Siria și geopolitica Orientului Mijlociu. Starea de haos ce a urmat Primăverii Arabe și vidului de putere rezultat din aceasta trebuie tratată pentru a împiedica ascensiunea altor organizații de tipul ISIS. Soluția rămâne sub semnul întrebării atunci când în Siria are loc un conflict de tip proxy între Statele Unite și Federația Rusă, un conflict la care UE s-a alăturat recent pentru a combate Statul Islamic. Viitorul Siriei, o țară situată în mijlocul principalelor puteri regionale ale Orientul Mijlociu, este incert și depinde de un acord între interese și viziuni diferite.

Venind acasă, pe plaiurile mioritice, România se află într-o situație relativ bună. Amenințarea teroristă nu este la fel de accentuată pentru țara noastră. Principalele provocări sunt mai mult pe plan intern în ceea ce privește guvernul, economia și justiția. Un guvern tehnocrat, lipsit de forța partidelor politice, trebuie să gestioneze un an electoral și o țară de graniță a Uniunii Europene într-o perioadă în care tocmai aceste granițe sunt puse sub semnul întrebării, iar criza migrației ridică dileme de natură economică, morală și politică. România trebuie să-și definească principala axă de parteneriate strategice, prioritatea în relațiile cu UE sau relațiile cu NATO, în relațiile cu Germania, SUA și Polonia, ca și viziunea strategică privind statul-soră Republica Moldova.

Un interes geopolitic și geostrategic de bază constă în a păstra Moldova ferită de influența Rusiei (aceasta din urmă fiind percepută drept principala amenințare externă pentru interesele României). Cum facem asta ? Susținem intrarea Republicii Moldova în UE sau reunificarea celor două state ? Ce riscuri, ce avantaje implică fiecare soluție și care este traseul necesar pentru fiecare în parte ? O soluție aplicabilă în cazul ambelor viziuni implică existența unui plan ”Marshall” prin care Românie va susține economic Republica Moldova în traseul ei de reformă, lucru necesar înainte ca ea să poată adera la UE și la fel de necesar înainte de realizarea unei unificări pentru a evita anumite decalaje ce ar vulnerabiliza statul român.

Independența energetică a fost și rămâne o provocare pentru interesele României. Descoperirea de noi resurse energetice fie în Marea Neagră, fie în subteran, reprezintă o necesitate. Ca și formularea de parteneriate cu state capabile să ne furnizeze resursele de care avem nevoie, altele decât Federația Rusă care, vedem și acum, folosește gazele ca o armă politică pentru a șantaja alte state. Parteneriatul cu SUA rămâne vital în ceea ce privește dimensiunea apărării, iar parteneriatele cu Polonia, respectiv Turcia, pentru consolidarea unui flanc estic al NATO. Politica externă a Bucureștiului pare să urmărească acest traseu concomitent cu unul orientat înspre aderarea completă, integrală, la Uniunea Europeană prin intrarea în Spațiul Schengen și în Zona Euro, o intrare care devină mai dificilă datorită migrației.

Anul nou vine cu provocări cărora trebuie să le găsim răspunsuri adecvate, răspunsuri realiste, dar totodată în conformitate cu valorile și normele pe care ni le-am asumat. Evitarea extremelor este o necesitate. Speranța mea este că vom reuși să ne adaptăm la noile tendințe, să trecem cu bine prin acest proces de tranziție globală la o nouă formă de polaritate și să folosim acest an pentru a ne asigura că anii următori vor aduce mai multă siguranță pentru omul de rând, mai multă pace și mai multă prosperitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s