Terorismul ca și amenințare existențială pentru Uniunea Europeană

ISIS-Islamic-State-flag-militants-extremists-terrorism-600528

Două atacuri teroriste au lovit Bruxelles în această dimineață. Două atacuri a căror victime nu au fost militari, nici oameni politici, ci în primul rând cetățeni obișnuiți și care se încadrează într-un lung șir de atentate ce au plasat Europa sub zodia terorii. Despre caracterul simbolic al acestor atacuri și nevoia de solidaritate am scris pe pagina mea de facebook și am să scriu și aici în rândurile ce urmează. Despre cauzele terorismului și urmările inevitabile ale unor astfel de evenimente tragice am discutat într-un editorial în limba engleză pentru blogul Politicorekt, ca și despre cât de important este să nu cădem în frică și ignoranță, ci să rămâne vigilenți și să facem distincția între musulmanii radicali și cei moderați. Subiectul pe care vreau să-l abordez dintr-o perspectivă mult mai pragmatică este unul mai îngrijorător și ține de amenințarea existențială a fenomenului terorist pentru viitorul Uniunii Europene.

În primul rând trebuie spus că atacurile care au avut loc în această dimineață (două la număr, unul pe un aeroport, iar altul la o stație de metrou) vin ca și o consecință după arestarea unuia dintre autorii atacurilor de la Paris. Singurul supraviețuitor conform presei internaționale. Autoritățile belgiene se așteptau la acest lucru, dar iată, în ciuda informațiilor și analizelor disponibile prevenția nu a reușit. Pentru că, într-adevăr, este dificil să oprești un atentat terorist atunci când autorii sunt oameni indiferenți față de riscurile ulterioare, ca să nu mai vorbim de vulnerabilitățile interne pe care state precum Franța, Belgia sau Olanda le au în raport cu acest tip de amenințări (de la numărul foarte mare al comunității musulmane, îndeosebi cei neintegrați pe deplin până la piedicile puse serviciilor secrete de către elementul politic).

Atacul în sine este unul simbolic. Nu este doar o afirmare a furiei pe care prietenii atacatorului din Paris o au față de arestarea acestuia. Ci și un atac menit să ne arate cât de vulnerabili suntem. Căci iată, capitala Uniunii Europene, inima Europei de fapt, este atât de ușor indusă într-un stadiu de frică și teroare. Inevitabil ne întrebăm câte locuri precum Molenbeek există în Belgia și în vestul Europei ca întreg ? Câte cartiere rău famate și câte comunități musulmane a căror integrare nu a reușit, devenind acum veritabile centre de recrutare pentru adepții islamismului radical ?

Răspunsul nu poate decât să ne alarmeze, dar nu trebuie să cădem victime unor temeri mai mult sau mai puțin raționale. Nu trebuie să facem loc politicilor discriminatorii față de musulmani știind că există și musulmani moderați și dorind să evităm o segregare continuă care ar da naștere și mai multor adepți pentru ISIS. În schimb trebuie să fim vigilenți și realiști, să conștientizăm că da, în sânul comunității musulmane există această amenințare teroristă, dar ea nu însumează islamul și toți adepții acestei religii. Mai mult, trebuie să fim conștienți de eșecul integrării multora dintre cei care astăzi au ales o cale extremistă și să evităm aceleași erori pe viitor.

Ce putem face aici și acum este să respingem orice abordare extremistă, discriminatorie, rasistă sau xenofobă a problemei. Ignoranța, teama și ura sunt factorii care produc terorismul. Perpetuarea acestora nu ne ajută cu nimic. Concomitent trebuie să respingem teroarea pe care adepții Statului Islamic doresc să o impună asupra noastră și să folosim acest moment pentru a arată, din nou, solidaritatea care există între oameni și între europeni împotriva unei amenințări comune. Împotriva unui fenomen care a vizat și vizează uciderea inocenților.

Cele afirmate mai sus au o relevanță deosebită pentru subiectul de facto al acestui articol. Terorismul în sine, ca și fenomen, ca și unealtă a unor organizații sau a unor state, reprezintă o amenințare evidentă pentru oricine. Acest tip de amenințare este adesea atribuit securității umane fiindcă vizează în primul rând securitatea indivizilor și mai puțin aspectele ce țin de hard politics, de securitatea națională (deși le poate afecta și pe acestea).

Doar că în momentul de față fenomenul terorist reprezintă o amenințare mult mai amplă nu doar pentru cetățenii Uniunii Europene, ci pentru proiectul european în sine. Plecând de la această premisă aș defini terorismul în stadiul său și în contextul geopolitic actual ca și o amenințare existențială pentru Uniunea Europeană ca și entitate politică, economică, culturală și socială.

Dar de ce ? Pentru că acțiunile teroriste nu reprezintă o amenințare doar pentru viața cetățenilor. Deși această problemă ar trebui să ne și ne îngrijorează cel mai mult. Există o mulțime de articole și analize care prezintă o legătură directă sau indirectă între Vladimir Putin, interesele rusești și Statul Islamic. Nu sunt adeptul legăturii directe, dar cu siguranță Rusia profită enorm de pe urma atentatelor comise de ISIS în Europa. Cu siguranță la Kremlin fiecare atac de acest fel aduce un zâmbet pe buzele oligarhilor ruși.

Vizând în primul rând viața cetățenilor și răspândirea terorii printre oameni, terorismul are și consecințe pe termen lung care se pot dovedi nefaste. Una dintre acestea este sentimentul de teamă care se propagă printre cetățenii unui stat. Consecința directă de unde pornesc alte consecințe indirecte. Ascensiunea unor formațiuni extremiste de dreapta, presiunea publică asupra decidenților de a adopta politici mai degrabă naționaliste decât europene (precum închiderea granițelor).

Ce înseamnă de fapt aceste lucruri pentru Uniunea Europeană ? Să le luăm pe rând.

Pe fondul fricii care se creează cu privire la comunitățile musulmane din spațiul european o bună parte din cetățenii obișnuiți, nativi, își îndreaptă votul și susținerea electorală către formațiunile de extremă dreaptă. Chiar dacă acestea nu vin nici cu programe serioase, nici cu soluții reale, discursul lor este suficient pentru a coagula sentimentele de ură și de teamă generate în urma unui atac terorist precum cele de la Paris sau cel care a avut loc astăzi la Bruxelles.

Vedem de fapt cum organizații precum Frontul Național (Franța), AfD (Germania), UKIP (Marea Britanie) continuă să crească din punct de vedere electoral și să devină tot mai vocale în rândul populației. Un principiu clar al tuturor acestor formațiuni politice este euroscepticismul. Programul lor încurajează limitarea sau chiar destrămarea Uniunii Europene, discursul lor vizează politici isolaționiste din perspectiva securității, ca și din cea economică (protecționism).

Nemulțumirile generale care se produc pe tot acest fond și ascensiunea inevitabilă a formațiunilor naționaliste, rasiste sau xenofobe creează și o presiune publică evidentă în direcția partidelor de centru, moderate, care pentru propria supraviețuire politică trebuie să adopte un anumit set de politici. Închiderea granițelor în Franța a fost o măsură luată de socialiști, chiar dacă venea din discursul ideologic al extremei drepte. Brexit-ul devine mai popular în rândul britanicilor datorită fricii care se propagă cu privire la libera circulație și posibilitatea unui atac terorist prin intermediul acesteia, lucru ce poate obliga guvernul să meargă înspre o ieșire din UE indiferent de dorințele reale ale decidenților (în cazul de față, David Cameron).

Tot acest ansamblu de consecințe ale atacurilor teroriste care afectează Europa centrală și de vest se poate dovedi fatala pentru viitorul proiectului european. Încurajează, de fapt, scindarea Uniunii, scăderea continuă a eficienței acesteia, scăderea încrederii dintre actorii statali și prin urmare vulnerabilizarea ulterioară a securității și a economiei europene față de alte forțe externe precum Federația Rusă, pentru care o Europă dezbinată și incapabilă să i se opună nu poate să fie decât un lucru benefic. Cu atât mai mult cu cât statele mici ale Europei vor avea și mai multă nevoie de o colaborare cu actori externi acestui areal geografic și cultural.

Un scenariu alternativ și mult mai favorabil este cel al solidarității și colaborării crescute între state, dar și la nivel instituțional, ca și urmare a acestor atacuri. Desigur, aici intră în conflict două tendințe ale oamenilor. Egoismul și dorința de supraviețuire care susține primul scenariu și rațiunea unită cu o dorință de supraviețuire mai luminată, care susține un al doilea scenariu, mai multă colaborare tocmai în virtutea acestei supraviețuiri și a intereselor comune. Desigur, nu știm dacă ne-am dezvoltat suficient încât să mizăm pe rațiunea semenilor noștri în orice context, în special atunci când pornirile emoționale și instinctuale predomină în fața celor de tip rațional.

Din acest motiv reacția factorilor politici și a societății civile contează. Ca și cea a presei. Felul în care abordăm atacurile de tip terorist și soluțiile promovate pot afecta viitorul proiectului european. Terorismul devine o amenințare existențială pentru UE, iar combaterea acestei amenințări capătă prioritate. Eliminarea vulnerabilităților interne, consolidarea cooperării privind combaterea terorismului și o acțiune de amploare pentru a lovi Statul Islamic la el acasă, pentru a consolida stabilitatea statelor din Orientul Mijlociu, se impun de la sine.

Principalele vulnerabilități interne sunt legate de proasta integrate culturală, socială și economică a minorității musulmane în statele europene, ca și resursele, respectiv permisiunile limitate pe care serviciile de informații și securitate le au pentru a-și derula activitatea.

Nu putem ignora faptul că în majoritatea țărilor vest-europene musulmanii se trezesc adesea considerați drept un element străin și afectați de ceea ce sociologul francez, Emile Durkheim, numea fenomenul de anomie. Aceștia sunt lipsiți de o identitate proprie. Lucru la care se adaugă și starea materială precară, dominantă în cartierele rău famate unde trăiesc de obicei aceste comunități prost integrate. Pe cale de consecință acești oameni devin susceptibili în fața ideologiilor radicale, precum jihadismul, care le oferă o identitate și un rost (ori ființa umană are o nevoie permanentă de sens pentru satisfacerea sinelui), cât și un mijloc de exprimare a propriilor frustrări alături de promisiunea unei vieți mai bune.

Rezolvarea problemei stă, evident, în intensificarea procesului de integrare. Uniunea Europeană a pus un accent deosebit pe multiculturalism și protejarea culturilor, respectiv a identităților diferite de pe teritoriul ei. Doar că tocmai prin intermediul acestui proces s-a consolidat și percepția unor identități diferite. Comunitățile de o anumită etnie sau religie s-au grupat în spații restrânse ajungând, de multe ori, să refuze integrarea. Ori politicile publice trebuie să încurajeze tocmai răspândirea acestor indivizi în sânul societății și o mai bună integrare socială, ori o integrare pe piața muncii, care să asigure metamorfoza identitară în timp cât și stabilitatea economică.

Doar că până una alta eșecul integrării a reușit să ducă deja la radicalizarea unor indivizi din cadrul comunității musulmane. Chiar și europeni nativi au ales o astfel de cale tocmai datorită propriilor nemulțumiri și eșecului tot mai constant al societății europene în a oferi oamenilor satisfacerea acelor nevoi fundamentale: prosperitatea economică, sensul existențial, simțul de apartenență la comunitate și așa mai departe. Ceea ce ne duce la importanța serviciilor de informații și la vechea dihotomie dintre securitate și libertate.

Securitatea și libertatea sunt la rândul lor nevoi fundamentale ale persoanei umane și cu siguranță nu vrem să le pierdem nici pe una, nici pe alta. Tocmai de aceea securitatea absolută și libertatea absolută sunt imposibile și de nedorit, cel puțin pentru o ființă rațională. Când vine vorba de permisiunile oferite serviciilor de informații orice discuție trebuie să acorde atenție acestor sensibilități, existând teama de a nu oferi prea multă putere care mai apoi să fie folosită în mod nedrept de către oamenii ce conduc aceste instituții, ori de către guverne. Totodată nu poți lăsa serviciile de informații fără uneltele și permisiunile necesare desfășurării activității lor. Mort fiind, libertatea îți devine inutilă.

Este evident că aceste structuri trebuie să-și îndrepte atenția asupra comunităților de musulmani din fiecare țară europeană, acestea fiind principalele locuri unde se găsesc, iată, jihadiștii și țintele lor de recrutare. Pe Abdeslam l-au găsit, după multe căutări, tocmai acolo de unde a plecat. În comunitate sa de origine. Nu este nici o formă de discriminare la mijloc, ci o simplă constatare a realității, iar pentru serviciile de informații este normal să supravegheze membri și reprezentanți ai acestor comunități.

Principalele lor unelte sunt cele care țin de sursele umane. Infiltrare, recrutare, menținerea observației. Dar și în acest sens resursele (financiare și umane) sunt puține. Mai ales dacă ne gândim la țări precum Belgia cu resurse umane destul de limitate. Apoi intervine problema legiferării. Ce pot și ce nu pot să facă serviciile de informații pentru a strânge datele de care au nevoie ? Pot să facă interceptări ? Au nevoie de mandat sau nu ? Pentru a obține mandat au nevoie tocmai de acele date pentru care intenționează să facă interceptări ?

Opinia mea este că întotdeauna trebuie să ținem cont de context și să acționăm în proporție cu realitatea, nevoile și dorințele cetățenilor. Serviciile de informații ar trebui să primească acele fonduri de care au nevoie, cel puțin în prezent, pentru a-și desfășura activitatea, iar interceptările sunt o metodă foarte bună pentru a limita nevoia de resurse umane. Fără doar și poate că nu trebuie să picăm în exces, iar acestea nu trebuie folosite la liber, cum s-ar spune, fără o analiză prealabilă a motivațiilor. Dar odată ce se obține mandatul judecătoresc necesar serviciile trebuie să fie liberă a acționa cum cred de cuviință.

Mai importantă este cooperarea dintre serviciile de informații la nivel european. Atentatele care au avut loc la Paris demonstrează că rețelele teroriste desfășoară acțiuni dincolo de granițele naționale ale unui stat și folosesc dreptul la liberă circulație ca și unealtă de acțiune. Libera circulație este un avantaj din punct de vedere economic și contribuie la formarea identității comune, europene, eliminând treptat ideea de graniță. Motiv pentru care nu putem renunța la acest principiu pe termen lung.

Soluția stă în intensificarea cooperării la nivel de combatere a terorismului prin transmiterea de date și analize relevante către o structură centrală, europeană, menită tocmai pentru combaterea fenomenului terorist. Se încearcă formarea unei astfel de structuri în cadrul Europol, dar dispoziția comunității de informații europene pentru a oferi la timp informațiile relevante este foarte importantă, ca și eficiența internă a serviciilor. Odată centralizate informațiile în cadrul Europol acestea trebuie să servească unor specialiști care supraveghează fenomenul terorist și trebuie să fie accesibile sau trimise structurilor naționale de securitate în funcție de necesități, pentru a le ajuta în activitatea lor.

În sfârșit, încercarea de a trata simptomele terorismului nu rezolvă nimic atâta timp cât nu tratăm cauzele acestuia. Terorismul este un fenomen amplu, dar în cazul de față ne referim cu strictețe la terorismul islamic (politic și religios deopotrivă) și îndeosebi la organizația ”Stat Islamic”. Care sunt cauzele care au dus la apariția acesteia ? Pentru ce motiv se desfășoară toate aceste atacuri asupra spațiului european ? Ce putem face pentru a rezolva problema la rădăcini ?

Statul Islamic a luat naștere în Irak ca și o filieră a organizației al-Qaeda. Cu timpul a evoluat în cu totul altă direcție prin asumarea unui scop diferit. Primatul nu mai era cel al jihadului mondial, ci construirea unui stat islamic în Orientul Mijlociu, în lumea arabă. Inamicul principal devenea astfel orice stat secular din zonă. Eliminarea lui Saddam Hussein și mai apoi fenomenul numit ”Primăvara Arabă” au permis dezvoltarea continuă a organizației, încurajată de un vaacum de putere și de conflictele sectare din regiune, ori de loviturile unor dictatori precum Bashar al-Assad împotriva propriului popor care, dornic de răzbunare, s-a regrupat sub umbrela unor organizații capabile să le ofere protecție, precum ISIS. De fapt ISIS apare și crește tocmai pe fondul incapacității actorilor statali de a-și proteja și de a-și ajuta proprii cetățeni.

În mod normal nu ar trebui să ne deranjeze, dar se întâmplă. Conflictul continuu care afectează zona Orientului Mijlociu, haosul ce a luat naștere în lumea islamică au dus la un puternic val al migrației ce vine înspre Europa. Concomitent Statul Islamic acționează și împotriva Europei din moment ce această refuză să-i acorde recunoaștere datorită încălcărilor dreptului internațional, mai presus de toate datorită crimelor comise împotriva umanității de această organizație formată din fanatici (ignoranța ucide).

Procesul de globalizare și poziția geografică a continentului european (în mijlocul tuturor evenimentelor majore) ne fac afectați și direct interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană nu se consideră un imperiu, dar în realitate se confruntă cu problemele tipice marilor imperii și trebuie să acționeze în conformitate cu această realitate. Trebuie să fie conștientă de cum este afectată din afară, de faptul că ordinea europeană funcționează doar pe plan intern, iar pe plan extern are obligația să intervină pentru a-și apăra interesele și valorile.

Statul Islamic trebuie înfrânt la el acasă. Condițiile care au permis apariția acestuia trebuie schimbate. Ori acest lucru necesită stabilizarea Orientului Mijlociu prin forță armată, prin misiuni de peacekeeping și peacebuilding, prin susținerea unor lideri politici ori a unor regimuri capabilă să-și menține ordinea internă și nu, Assad nu este un astfel de lider în momentul de față, dar este mai bun decât alte alternative pentru moment.

Ce poate să facă Uniunea Europeană este ce a făcut și până acum. Să susțină militar trupele care luptă împotriva ISIS. Kurzii, rebelii moderați, dar și să stopeze apariția ISIS în alte spații dominate de instabilitate (vezi cazul Libiei) și accentuarea implicită a crizei refugiaților. Avem, de exemplu, unități de luptă ale Uniunii Europene (EU Battlegroups) care pot să intervine în acele zone unde Uniunea Europeană este direct interesată (cu acordul statelor respective, desigur) și să contribuie la eliminarea ISIS și munca de peacebuilding, cu alte cuvinte la stabilizarea necesară eliminării acelor precondiții care au dat naștere Statului Islamic.

Acestea fiind spuse revin la tema principală a articolul și anume amenințarea existențială pe care fenomenul terorist o reprezintă față de Uniunea Europeană. Suntem direct interesați să stopăm acest fenomen care ne afectează din multiple puncte de vedere. Felul în care reacționăm la aceste acțiuni ce vizează tocmai destrămarea UE este foarte important. Atât la nivel social, cât și politic, trebuie să se reafirme în mod constant nevoia solidarității și a cooperării, iar discursul extremiștilor trebuie respins, fără însă a nega miezul problemei. Terorismul este un fenomen și o unealtă. O unealtă folosită de diferite grupuri umane pentru atingerea unor țeluri precise.

 

 

Anunțuri

Inconștientul colectiv și atracția liderilor autoritari

leadership-styles

Ce au în comun personalități precum Donald Trump, Adolf Hitler, Vladimir Putin ? Păstrând proporțiile, mai ales în ceea ce privește ideologiile acestora, putem să ne uităm la copilăria lor pentru a vedea că în școala generală sau în liceu comportamentul acestora nu a fost cu mult diferit de ceea ce am numi astăzi ”bully”. Violența, abuzul față de cei mai slabi, a fost o constantă pentru ei și alte figuri (istorice sau prezente) similare în comportament și personalitate.

Astfel de oameni nu și-au schimbat foarte mult comportamentul odată cu vârsta. Uitându-ne la viața lui Adolf Hitler sau la comportamentul actual al unui Trump, respectiv Putin, vom găsi exact aceleași trăsături doar că la un alt nivel. Un nivel la care, culmea, reușesc să atragă. Foarte mulți oameni par să-și îndrepte simpatia și susținerea către astfel de figuri politice. Să fie carisma pe care o aduce încrederea de sine specifică bully-ului, sau condițiile favorabile discursului de tip naționalist, care glorifică națiunea și demonizează diferite etnii, religii sau elemente considerate străine ? Se prea poate, dar o explicație mai interesantă și mai profundă se poate găsi și într-un concept de psihanaliza dezvoltat de către Carl G. Jung, respectiv cel de inconștient colectiv.

Inconștientul colectiv reprezintă un aspect al psihicului uman pe care, teoretic, îl au în comun toate persoanele. Arhetipuri, instincte și porniri inconștiente ce caracterizează nu doar un individ, ci grupuri mai largi de oameni. De la națiuni până la specia umană ca întreg. Validitatea unei astfel de teorii poate să fie pusă sub semnul întrebării deoarece se bazează strict pe observațiile lui Jung asupra pacienților săi, dar ca și concept rămâne de interes, iar dacă ne raportăm la felul în care diferite trăsături de caracter sau trăsături fiziologice sunt transmise mai departe prin intermediul ADN-ul, mergând mai departe spre similaritățile între ADN-ul unor grupuri umane sau chiar între oameni și alte forme de viață, inconștientul colectiv nu pare o teorie atât de improbabilă, ci din contră.

De-a lungul existenței noastre ca specii ne-am adaptat la diferite condiții exterioare într-o luptă continuă pentru supraviețuire. Atât a indivizilor, cât și a grupurilor ce au rezultat tocmai din această luptă și legăturile formate între indivizi. Un aspect interesant al acestui proces este tendința omului primitiv (pe care o regăsim și la primate în prezent) de a se regrupa în jurul celor mai puternici, o putere care la momentul respectiv se manifesta în primul rând prin violență. Violența era legată de putere prin capacitatea unui individ de a se afirma peste alții, de a-și impune autoritatea, dar și de a le oferi protecție acestora față de amenințări exterioare.

Plecând de la această premisă evoluționistă nu putem ignora posibilitatea destul de interesantă ca, de-a lungul timpului, în inconștientul colectiv al speciei umane să fii luat naștere o tendință, un instinct natural de atracție față de tipologia liderului violent. Acel lider care este foarte vocal, care manifestă indiferență față de alții și care manifestă ceea ce cunoașterea comună vede ca putere prin violența cuvintelor, faptelor și ideilor sale.

Nu este o întâmplare faptul că astfel de lideri se bucură de o ascensiune aparte în momente de criză. Ei apar și urcă în politică atunci când orgoliul național are de suferit, când anxietățile colective devin predominante și tot mai vizibile. Realitate ce poate să fie corelată cu o tendință inconștientă a oamenilor de a se regrupa în jurul celor mai puternici dintre ei atunci când se simt în pericol, știind că aceștia oferă cea mai mare șansă de protecție și supraviețuire în raport cu pericolele care pândesc la tot pasul.

Cu ce este diferit, în fond, Donald Trump de omul primitiv care-și domina adversarii din interiorul tribului prin forță brută ? Doar prin faptul că nu folosește o bâtă pentru a-i lovi, limitându-se în schimb la atacuri verbale și la un discurs extravagant, care nu țin cont de valorile sau sensibilitățile altora, de corectitudinea politică sau de bunul simț. Cultura politică americană a fost și este una bine formată în spiritul democrației, al toleranței și statului de drept, dar în contextul scăderii orgoliului național și al amplificării unor temeri cu privire la diferite probleme publice (amenințarea teroristă, ciocnirea civilizațiilor, imigranții mexicani, locurile de muncă) această cultură pare să nu mai fie atât de importantă pentru o bună parte din electoratul american.

O simplă schimbare sau pornire de moment ? Să fie aceasta explicația ? Sau poate vorbim de fapt despre o tendință ce zace acolo cu mult dinainte și este un rezultat inevitabil al procesului de evoluție în raport cu noțiunile de contract social și inconștientul colectiv ? Imaginea lui Donald Trump, ca și cea a lui Vladimir Putin sau a lui Adolf Hitler înaintea lor, corespunde unei imagini arhetipale din cadrul acestui inconștient colectiv. Figura liderului puternic, periculos chiar și pentru cei care i se supun, dar capabil totodată să le ofere protecția de care au nevoie față de amenințările reale sau percepute la adresa propriei supraviețuiri/securități sau a valorilor specifice, amplificându-le totodată orgoliul ca și comunitate în raport cu altele.

Nu este un secret faptul că securitatea este una din nevoile fundamentale ale oricărui om și prin urmare mulți sunt dispuși să sacrifice drepturi sau libertăți pentru a o obține pe aceasta. Un lucru ce s-a petrecut destul de de în istorie și se află în concordanță cu viziunea lui Hobbes privind un ”Leviatan” puternic dominând societatea ca întreg și oferind în schimb ordine, respectiv stabilitate. Această tendință ține de un instinct primar, un rezultat al procesului de evoluție, iar imaginea arhetipală a liderului puternic și violent transmisă prin inconștientul colectiv se află în corelație cu dorința de supraviețuire a indivizilor și a comunităților.

Întrebarea care se ridică de aici este ce se poate face pentru a evita astfel de scenarii, ale ascensiunii unor figuri cu tendințe despotice pe care rațiunea, în mod normal, ne-ar îndemna să le evităm ? Ținând cont de faptul că acest arhetip corespunde unei reacții la frică, la percepția amenințărilor (iar Donald Trump se bazează fix pe acest lucru, după logica specifică unui antreprenor de cerere și ofertă) soluția constă, desigur, în modul de gestionare al problemelor specifice fiecărei națiuni.

Clasa politică, mass-media și tot ceea ce se încadrează într-un segment al societății ce deține influență publică sau care are o responsabilitate în sectorul securității trebuie să găsească mijloace competente de gestionare a amenințărilor și riscurilor ce se ivesc. Minimalizarea lor, atât ca realitatea, dar și ca percepție, reprezintă un pas necesar în evitarea ascensiunii unor astfel de lideri. La fel ca și evitarea nemulțumirilor la nivel societal în raport cu nivelul de trai, corupția sau alte condiții ce țin de economie, respectiv politică.

Ascensiunea liderilor de forță devine inevitabilă în anumite condiții, atunci când incompetența sau corupția generează prea multă nemulțumire la nivelul populației, iar teama devine o constantă a vieții publice (ca și a vieții de zi cu zi). Vedem, de fapt și în Europa astfel de porniri. Atentatele teroriste, criza imigranților și provocarea în ceea ce privește locurile de muncă, respectiv economia, au oferit un teren fertil pentru partidele de extremă dreaptă și liderii lor care se manifestă întotdeauna printr-un discurs ostil, conturat în jurul fricii și ignoranței.

Revenind la tema de facto a acestui articol, inconștientul colectiv și arhetipul liderului violent la care oamenii apelează în momente de criză, menționez din nou că teoria lui Jung nu este una probată empiric, ci doar prin observații personale în raport cu pacienții săi. În ciuda acestui fapt posibilitatea reprezintă interes. Prin reproducere, prin transmiterea mai departe a ADN-ului, nu transmitem doar anumite trăsături fizice (vezi Dawkins, Gena Egoistă), ci și instincte, trăsături de comportament, porniri care se manifestă de-a lungul vieții alături de deprinderile și trăsăturile dobândite în societate.

O aplicație a teoriei inconștientului colectiv în sfera științelor politice (că tot elementul psihocognitiv primește o importanță atât de mare în analiza de politică externă) ne poate oferi unele răspunsuri care transcend explicațiile bazate strict pe moment, limitate în timp și spațiu și care ne oferă o percepție mai clară asupra unei problematici specifice întregii specii umane și istoriei noastre ca întreg.

 

 

Anarhie, pace și securitate

149567

Perioada prin care trecem este una marcată de conflict. Oriunde ne uităm pe glob vedem cum actori statali și non-statali, de la Federația Rusă până la Statul Islamic, Iran sau Arabia Saudită, folosesc instrumentele specifice războiului pentru a-și atinge propriile obiective geopolitice, ideologice sau de altă natură. Situația de față ridică serioase semne de întrebare cu privire la statutul ordinii internaționale post-război rece, marcate de unipolaritatea americană, iar acum de o tendință tot mai vizibilă înspre o lume multipolară. O „profeție” asupra viitorului lumii în care trăim este greu de făcut, dar în încercarea de a construi acest viitor și a-l face cât mai bun pentru toți actorii implicați, evitând deci riscurile declanșării unei confruntări militare prea mari ca să fie controlată, devin importante înțelegerea sistemului internațional, a comportamentului statelor și prin extensie a cauzelor războiului.

În articolul de față doresc să tratez exact problemele ridicate mai sus, de unde și titlul ”anarhie, pace și securitate”. Plecând de la două teorii fundamentale în sfera relațiilor internaționale și a studiilor de securitate, neo-realismul lui Kenneth Waltz și constructivismul lui Alexander Wendt, consider că statele își desfășoară existența într-un sistemul internațional a cărui natură este, în mod evident, anarhică. O stare similară cu cea de natură, prezentată de către Thomas Hobbes drept ”un conflict al tuturor împotriva tuturor”.

Neexistând o autoritate de asupra statelor acestea se tem unele de altele și se află într-o competiție continuă având ca scop final supraviețuirea, iar din această competiție (care atrage de la sine căutarea dezvoltării puterii și prin extensie intimidarea reciprocă) tind să izbucnesc adesea conflictele dintre națiuni. Imaginea este una similară cu cea specifică teoriei evoluționiste unde omul se adaptează în permanență la mediul extern. În cazul statelor comportamentul lor se adaptează la un mediu internațional anarhic unde frica devine o constantă. Deci, plecând de la o premisă neo-realistă, cauzele războiului se găsesc în natura sistemului. Dar este sistemul menit să rămână același pentru eternitate ?

Dacă marea majoritate a conflictelor dintre state pot să fie blamate pe anarhia internațională și sentimentul de teamă produs de aceasta, atunci o concluzie rațională este că diminuarea stării de anarhie și implicit fricii poate scadă riscurile de conflict, respectiv război dintre actori. Războiul nu este o stare de fapt profund inevitabilă cu care trebuie să ne împăcăm în orice situație. Sigur, statele par să prezinte un comportament cât se poate de egoist urmând în permanență ceea ce ele definesc drept interes național (oricât de relativ și dependent de identitatea/percepție este acest interes), dar dezvoltarea armelor și caracterul tot mai distructiv al războiului, procesul de globalizare și interdependența economică existentă în momentul de față, fac războiul tot mai puțin dezirabil pentru state și pentru societăți (care prezintă obiectul real al securității) atâta timp cât pierderile datorate războiului sunt mai mari decât câștigurile posibile.

Cum diminuăm starea de anarhie ? Mai important, este acest lucru posibil ? Neo-realiștii ca și predecesorii lor adepți ai realismului clasic ar tinde să spună că nu. Fie că ne raportăm la natura sistemului sau la natura umană, egoismul și cursa pentru supraviețuire, teama și dorința de putere, fac războiul inevitabil. Dar vedem că procesul de evoluție al speciei umane a dus la depășirea unei presupuse stări de natură la organizarea oamenilor în diferite comunități, iar mai apoi societăți. Interacțiune dintre oameni a dus la formarea de culturi comune, la reducerea fricii și la ulterior la cedarea unor părți din libertatea individuală pentru protecție, ordine, stabilitate și prosperitate în cadrul unui organism social mult mai mare și mult mai complex.

Dintr-o perspectivă constructivistă (dar și una neo-liberală, eventual din perspectiva școlii engleze) acest lucru devine posibil și la nivel internațional. Starea de anarhie în care ne aflăm nu este ceva permanent, iar atitudinea statelor unul de altul se află în continuă schimbare. Statele și cei care le conduc interacționează în mod constant și prin asta percepția unuia asupra altuia se află în continuă schimbare.

Fie în virtutea unor interese, fie în cea a unor valori comune ori a unei istorii de înțelegere acestea ajung să colaboreze prin diferite instituții și organizații internaționale, să dezvolte norme prin care-și reduc oarecum propria suveranitate și chiar ceea ce constructiviștii numesc comunități de securitate, unde actorii care fac parte din comunitatea respectivă consideră imposibil un atac unul asupra altuia (un exemplu bun fiind regăsit în înțelegerea pe care o vedem între statele membre ale Uniunii Europene unde, chiar în ciuda disputelor existente, state precum România și Ungaria, cu un trecut conflictual, nu iau în calcul posibilitatea unei confruntări militare directe).

Printr-o interacțiune menită să reducă teama și să dezvolte relații bilaterale pașnice, ori chiar de cooperare (securitatea colectivă), prin dezvoltarea unor instituții care ajung să impună norme în sistem și chiar să prindă viață la un moment dat, percepția actorilor asupra sistemului și a unuia asupra altuia se modifică. Modificările tind să aibă loc chiar și la nivel de identitate, valorile comune făcând o societate să se simtă apropiată de o alta care împărtășește aceleași perspective și interese definite tocmai prin prisma identității.

Din acest punct de vedere anarhia nu este cu prisosință violentă, nu face războiul inevitabil. Ci mai degrabă percepția de teamă care se produce într-un sistem anarhic. A reduce această percepție înseamnă a reduce și cauzele războiului dintre state. Aici se aplică ideea lui Alexander Wendt conform căreia ”anarhia este ceea ce statele fac din ea/anarchy is what states make it”. Natura sistemului anarhic poate să fie de tip hobbesian, unde statele nu se cunosc suficient de bine, nu sunt suficient de interconectate și ajung să teamă unele de alte sau de tip lockian sau kantian, unde prin interacțiune sau prin dezvoltarea unor norme și instituții comune teama este redusă, statele se cunosc mai bine și ajung să colaboreze.

Aplicând mai departe principiul evoluționist conform căruia oamenii și natura umană (principiu aplicat și de filozoful Baruch Spinoza) se adaptează la mediul extern, putem spune că aceștia și statele (macroorganisme construite social) se adaptează la rândul lor și la mediul internațional. Dacă mediul este unul anarhic, atunci are loc o cursă pentru supraviețuire bazată pe teama reciprocă în lipsa unei autorități centrale. Dar dacă anarhia este redusă aduci intervine din nou principiul adaptării. Dacă statele și oamenii care le compun se simt în siguranță (rezultatul securității colective și al comunităților de securitate, al reglementărilor între state și chiar al balanței de putere, pe termen scurt) atunci scade și intensitatea cursei pentru putere, menită să descurajeze și a conflictului pe baza unor interese diferite.

Exemplul balanței de putere, oferit și de Hans Morgenthau, este unul important în acest sens. Ca instituție internațională balanța de putere s-a făcut remarcată constant de-a lungul istoriei moderne a Europei și chiar mai devreme, între suverani individuali (papa și împăratul romano-german, principele și nobilii din propriul principat). Teama față de celălalt a îndemnat actorii la o competiție constantă pentru putere, puterea fiind singura asigurare a propriei securități (aici voința de a trăi a lui Schopenhauer și voința de putere a lui Nietzche devine interdependente), iar pacea exista atâta timp cât actorii se aflau într-o poziție de echilibru relativ, depășirea balanței ducând adesea la izbucnirea unor conflicte, la fel ca și competiția în sine care a cauzat de multe ori dileme ale securității (cum a fost cazul înainte de Primul Război Mondial, menționat și de Henry Kissinger).

Balanța de putere a funcționat și funcționează pentru o perioadă de timp, cursa trebuind să se termine la un moment dat pentru a începe din nou a posteriori. În secolul XXI acest lucru nu mai este la fel de acceptabil ca în trecut, riscurile declanșării unui conflict militar fiind, cum am menționat și la început, de nedorit atunci când armele pe care statele le au la dispoziție pot genera mai multe pagube decât câștiguri pentru toți ce implicați, iar interdependența economică face războiul de nedorit. Alte instituții, precum cea a securității colective sau a comunității de securitate, ori a regimului de securitate, vin să reducă acest sentiment de teamă, iar până acum putem spune că efectul a fost unul destul de pozitiv, chiar dacă imperfect (Europa nu s-a mai confruntat cu nici un război major propriu-zis, NATO descurajează actorii ce trăiesc încă în logica anarhiei hobbesiene, etc.).

Ne uităm la criza din Ucraina, vedem că este o consecință a dereglării balanței de putere. Datorită trecutului său și a anxietăților colective specifice poporului rus, implicit decidenților, Rusia se teme să-și piardă un important liant geopolitic care o desparte de occident, ducând astfel la o poziție de vulnerabilitate geostrategică. Ea nu face parte nici din cadrul comunității de securitate europene, nici din cel al securității colective a NATO, percepția liderilor ruși se bazează pe realipolitik și filosofia specifică lui Hobbes, iar aceasta se manifestă în politica externă și de apărare a Rusiei. Rusia nu știe la ce să se aștepte și nu este dispusă să-și asume riscuri de dragul respectării normelor de drept internațional. Remarcăm aici importanța pe care percepția și identitatea actorului o are în relațiile dintre state, cum este cazul unei Rusii care se percepe drept altceva decât lumea occidentală, în afară comunității lor de securitate și care-și gestionează relațiile prin această paradigmă.

Alte organizații, precum Națiunile Unite își aduc contribuția în această perspectivă, oferind statelor oportunitatea de a-și negocia interesele și de a se cunoaște mai bine, de a trata problemele și conflictele internaționale atunci când apar și, prin operațiuni de tipul celor de peacekeeping și peacebuilding, de a preveni chiar declanșarea unor conflicte dinspre statele eșuate și care pot afecta echilibrul de putere, ori percepția asupra securității.

Cu alte cuvinte principala motivație a statelor pe arena politicii internaționale este supraviețuire. Supraviețuirea proprie și a societății care le-a generat. Priviți statul ca pe un punct în centrul unui cerc numit societate și care la rândul său își extinde brațele în afară societății, dezvoltând un al doilea cerc pentru a-l proteja. Trecând mai departe, pentru a supraviețui într-un sistem internațional anarhic statele au nevoie de putere fiindcă nu știu la ce să se aștepte din partea altora. Puterea proprie sau puterea obținută printr-o alianță sau un raport de tip lord feudal-vasal. Dar cu timpul, prin procesul de interacțiune socială se dezvoltă așteptări și norme, prin apariția securității colective și a org. internaționale se reduce anxietatea și teama, ca și prin eforturile de descurajare îndreptate împotriva unor actori externi acestor forme de organizare instituțională. Pacea devine astfel dependentă de asigurarea sentimentului de securitate pentru actori prin reducerea stării de anarhie ori modificarea percepției existente între state.