Anarhie, pace și securitate

149567

Perioada prin care trecem este una marcată de conflict. Oriunde ne uităm pe glob vedem cum actori statali și non-statali, de la Federația Rusă până la Statul Islamic, Iran sau Arabia Saudită, folosesc instrumentele specifice războiului pentru a-și atinge propriile obiective geopolitice, ideologice sau de altă natură. Situația de față ridică serioase semne de întrebare cu privire la statutul ordinii internaționale post-război rece, marcate de unipolaritatea americană, iar acum de o tendință tot mai vizibilă înspre o lume multipolară. O „profeție” asupra viitorului lumii în care trăim este greu de făcut, dar în încercarea de a construi acest viitor și a-l face cât mai bun pentru toți actorii implicați, evitând deci riscurile declanșării unei confruntări militare prea mari ca să fie controlată, devin importante înțelegerea sistemului internațional, a comportamentului statelor și prin extensie a cauzelor războiului.

În articolul de față doresc să tratez exact problemele ridicate mai sus, de unde și titlul ”anarhie, pace și securitate”. Plecând de la două teorii fundamentale în sfera relațiilor internaționale și a studiilor de securitate, neo-realismul lui Kenneth Waltz și constructivismul lui Alexander Wendt, consider că statele își desfășoară existența într-un sistemul internațional a cărui natură este, în mod evident, anarhică. O stare similară cu cea de natură, prezentată de către Thomas Hobbes drept ”un conflict al tuturor împotriva tuturor”.

Neexistând o autoritate de asupra statelor acestea se tem unele de altele și se află într-o competiție continuă având ca scop final supraviețuirea, iar din această competiție (care atrage de la sine căutarea dezvoltării puterii și prin extensie intimidarea reciprocă) tind să izbucnesc adesea conflictele dintre națiuni. Imaginea este una similară cu cea specifică teoriei evoluționiste unde omul se adaptează în permanență la mediul extern. În cazul statelor comportamentul lor se adaptează la un mediu internațional anarhic unde frica devine o constantă. Deci, plecând de la o premisă neo-realistă, cauzele războiului se găsesc în natura sistemului. Dar este sistemul menit să rămână același pentru eternitate ?

Dacă marea majoritate a conflictelor dintre state pot să fie blamate pe anarhia internațională și sentimentul de teamă produs de aceasta, atunci o concluzie rațională este că diminuarea stării de anarhie și implicit fricii poate scadă riscurile de conflict, respectiv război dintre actori. Războiul nu este o stare de fapt profund inevitabilă cu care trebuie să ne împăcăm în orice situație. Sigur, statele par să prezinte un comportament cât se poate de egoist urmând în permanență ceea ce ele definesc drept interes național (oricât de relativ și dependent de identitatea/percepție este acest interes), dar dezvoltarea armelor și caracterul tot mai distructiv al războiului, procesul de globalizare și interdependența economică existentă în momentul de față, fac războiul tot mai puțin dezirabil pentru state și pentru societăți (care prezintă obiectul real al securității) atâta timp cât pierderile datorate războiului sunt mai mari decât câștigurile posibile.

Cum diminuăm starea de anarhie ? Mai important, este acest lucru posibil ? Neo-realiștii ca și predecesorii lor adepți ai realismului clasic ar tinde să spună că nu. Fie că ne raportăm la natura sistemului sau la natura umană, egoismul și cursa pentru supraviețuire, teama și dorința de putere, fac războiul inevitabil. Dar vedem că procesul de evoluție al speciei umane a dus la depășirea unei presupuse stări de natură la organizarea oamenilor în diferite comunități, iar mai apoi societăți. Interacțiune dintre oameni a dus la formarea de culturi comune, la reducerea fricii și la ulterior la cedarea unor părți din libertatea individuală pentru protecție, ordine, stabilitate și prosperitate în cadrul unui organism social mult mai mare și mult mai complex.

Dintr-o perspectivă constructivistă (dar și una neo-liberală, eventual din perspectiva școlii engleze) acest lucru devine posibil și la nivel internațional. Starea de anarhie în care ne aflăm nu este ceva permanent, iar atitudinea statelor unul de altul se află în continuă schimbare. Statele și cei care le conduc interacționează în mod constant și prin asta percepția unuia asupra altuia se află în continuă schimbare.

Fie în virtutea unor interese, fie în cea a unor valori comune ori a unei istorii de înțelegere acestea ajung să colaboreze prin diferite instituții și organizații internaționale, să dezvolte norme prin care-și reduc oarecum propria suveranitate și chiar ceea ce constructiviștii numesc comunități de securitate, unde actorii care fac parte din comunitatea respectivă consideră imposibil un atac unul asupra altuia (un exemplu bun fiind regăsit în înțelegerea pe care o vedem între statele membre ale Uniunii Europene unde, chiar în ciuda disputelor existente, state precum România și Ungaria, cu un trecut conflictual, nu iau în calcul posibilitatea unei confruntări militare directe).

Printr-o interacțiune menită să reducă teama și să dezvolte relații bilaterale pașnice, ori chiar de cooperare (securitatea colectivă), prin dezvoltarea unor instituții care ajung să impună norme în sistem și chiar să prindă viață la un moment dat, percepția actorilor asupra sistemului și a unuia asupra altuia se modifică. Modificările tind să aibă loc chiar și la nivel de identitate, valorile comune făcând o societate să se simtă apropiată de o alta care împărtășește aceleași perspective și interese definite tocmai prin prisma identității.

Din acest punct de vedere anarhia nu este cu prisosință violentă, nu face războiul inevitabil. Ci mai degrabă percepția de teamă care se produce într-un sistem anarhic. A reduce această percepție înseamnă a reduce și cauzele războiului dintre state. Aici se aplică ideea lui Alexander Wendt conform căreia ”anarhia este ceea ce statele fac din ea/anarchy is what states make it”. Natura sistemului anarhic poate să fie de tip hobbesian, unde statele nu se cunosc suficient de bine, nu sunt suficient de interconectate și ajung să teamă unele de alte sau de tip lockian sau kantian, unde prin interacțiune sau prin dezvoltarea unor norme și instituții comune teama este redusă, statele se cunosc mai bine și ajung să colaboreze.

Aplicând mai departe principiul evoluționist conform căruia oamenii și natura umană (principiu aplicat și de filozoful Baruch Spinoza) se adaptează la mediul extern, putem spune că aceștia și statele (macroorganisme construite social) se adaptează la rândul lor și la mediul internațional. Dacă mediul este unul anarhic, atunci are loc o cursă pentru supraviețuire bazată pe teama reciprocă în lipsa unei autorități centrale. Dar dacă anarhia este redusă aduci intervine din nou principiul adaptării. Dacă statele și oamenii care le compun se simt în siguranță (rezultatul securității colective și al comunităților de securitate, al reglementărilor între state și chiar al balanței de putere, pe termen scurt) atunci scade și intensitatea cursei pentru putere, menită să descurajeze și a conflictului pe baza unor interese diferite.

Exemplul balanței de putere, oferit și de Hans Morgenthau, este unul important în acest sens. Ca instituție internațională balanța de putere s-a făcut remarcată constant de-a lungul istoriei moderne a Europei și chiar mai devreme, între suverani individuali (papa și împăratul romano-german, principele și nobilii din propriul principat). Teama față de celălalt a îndemnat actorii la o competiție constantă pentru putere, puterea fiind singura asigurare a propriei securități (aici voința de a trăi a lui Schopenhauer și voința de putere a lui Nietzche devine interdependente), iar pacea exista atâta timp cât actorii se aflau într-o poziție de echilibru relativ, depășirea balanței ducând adesea la izbucnirea unor conflicte, la fel ca și competiția în sine care a cauzat de multe ori dileme ale securității (cum a fost cazul înainte de Primul Război Mondial, menționat și de Henry Kissinger).

Balanța de putere a funcționat și funcționează pentru o perioadă de timp, cursa trebuind să se termine la un moment dat pentru a începe din nou a posteriori. În secolul XXI acest lucru nu mai este la fel de acceptabil ca în trecut, riscurile declanșării unui conflict militar fiind, cum am menționat și la început, de nedorit atunci când armele pe care statele le au la dispoziție pot genera mai multe pagube decât câștiguri pentru toți ce implicați, iar interdependența economică face războiul de nedorit. Alte instituții, precum cea a securității colective sau a comunității de securitate, ori a regimului de securitate, vin să reducă acest sentiment de teamă, iar până acum putem spune că efectul a fost unul destul de pozitiv, chiar dacă imperfect (Europa nu s-a mai confruntat cu nici un război major propriu-zis, NATO descurajează actorii ce trăiesc încă în logica anarhiei hobbesiene, etc.).

Ne uităm la criza din Ucraina, vedem că este o consecință a dereglării balanței de putere. Datorită trecutului său și a anxietăților colective specifice poporului rus, implicit decidenților, Rusia se teme să-și piardă un important liant geopolitic care o desparte de occident, ducând astfel la o poziție de vulnerabilitate geostrategică. Ea nu face parte nici din cadrul comunității de securitate europene, nici din cel al securității colective a NATO, percepția liderilor ruși se bazează pe realipolitik și filosofia specifică lui Hobbes, iar aceasta se manifestă în politica externă și de apărare a Rusiei. Rusia nu știe la ce să se aștepte și nu este dispusă să-și asume riscuri de dragul respectării normelor de drept internațional. Remarcăm aici importanța pe care percepția și identitatea actorului o are în relațiile dintre state, cum este cazul unei Rusii care se percepe drept altceva decât lumea occidentală, în afară comunității lor de securitate și care-și gestionează relațiile prin această paradigmă.

Alte organizații, precum Națiunile Unite își aduc contribuția în această perspectivă, oferind statelor oportunitatea de a-și negocia interesele și de a se cunoaște mai bine, de a trata problemele și conflictele internaționale atunci când apar și, prin operațiuni de tipul celor de peacekeeping și peacebuilding, de a preveni chiar declanșarea unor conflicte dinspre statele eșuate și care pot afecta echilibrul de putere, ori percepția asupra securității.

Cu alte cuvinte principala motivație a statelor pe arena politicii internaționale este supraviețuire. Supraviețuirea proprie și a societății care le-a generat. Priviți statul ca pe un punct în centrul unui cerc numit societate și care la rândul său își extinde brațele în afară societății, dezvoltând un al doilea cerc pentru a-l proteja. Trecând mai departe, pentru a supraviețui într-un sistem internațional anarhic statele au nevoie de putere fiindcă nu știu la ce să se aștepte din partea altora. Puterea proprie sau puterea obținută printr-o alianță sau un raport de tip lord feudal-vasal. Dar cu timpul, prin procesul de interacțiune socială se dezvoltă așteptări și norme, prin apariția securității colective și a org. internaționale se reduce anxietatea și teama, ca și prin eforturile de descurajare îndreptate împotriva unor actori externi acestor forme de organizare instituțională. Pacea devine astfel dependentă de asigurarea sentimentului de securitate pentru actori prin reducerea stării de anarhie ori modificarea percepției existente între state.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s