Educația ca și resursă strategică

Road sign to  education and future

Road sign to education and future

Conceptul de grand strategy este unul des întâlnit în științele politice și studiile de securitate. Se referă în mare parte la mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni pentru atingerea unui anumit obiectiv bine definit pe termen lung. Ce legătură există între acest concept și educație ? Faptul că educația reprezintă una dintre resursele cele mai importante în cadrul unei societăți sau mai bine zis joacă rolul de generator al resurselor umane.

România în particular are anumite probleme în materie de educație. Deși educația este trecută ca și prioritate în strategia națională de apărare, ea continuă să funcționeze după criterii învechite și să dea rateuri. Cred că una din cauzele pentru această stare deplorabilă ține tocmai de absența unei gândiri strategice și a unei integrări a educației în conceptul de grand strategy al României. Asta dacă avem unul.

Educația are funcțiile sale sociale. În aceeași măsură are funcții și utilități de natură politică. Rolul ei a fost întotdeauna (cel puțin de când putem vorbi despre educația de masă) acela de a forma o anumită tipologie umană care să corespundă nevoilor unei societăți. Pentru ca ea să funcționeze în mod adecvat trebuie să știm care sunt aceste nevoi, ce tipologie vrem să formeze, ce obiective vrem să atingem pe termen lung și cum putem modela educația pentru a corespunde acestor obiective.

În acest sens se ivește o legătură între educație și securitate. Ea poate să fie securitizată fiindcă nevoile statului și ale societății depind de oamenii formați în procesul educațional. Putem spune că problema ține și de securitatea umană, de șansele unor oameni pentru a obține un loc de muncă, pentru a avea o viață sigură. Fie că ne referim la resurse umane pentru a îndeplini diferite activități, fie că ne referim la cetățeni responsabili capabili de gândire critică și care au o înțelegere minimă asupra politicului, a legii, a democrației și a lumii în care trăiesc.

Educația devine o prioritate strategică. O prioritate care necesită mai mult decât resurse. Necesită un scop, o identificare a rolului pe care-l joacă în viziunea strategică a statului și a societății românești. O reformă care să o actualizeze la nevoile și realitățile sociale specifice secolului pe care-l parcurgem, cât și realităților viitoare.

Cred că este un moment oportun pentru a ne pune câteva întrebări. Vedem că sistemul de învățământ nu dă roadele pe care le vrem de fapt. Care sunt prioritățile noastre ca stat, ce vrem să producă educația și cum trebuie să acționăm pentru a atinge aceste obiective ? Este o întrebare pe care decidenții politici de astăzi ar trebui să și-o pună pentru a răspunde nevoilor de mâine. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ne-am asumat un model de societate. Un regim democratic, o economie de piață, o identitate europeană și euroatlantică. Acestea fac parte din valorile pe care le considerăm demne a le proteja și pe care vrem, cel puțin la nivel teoretic, să le păstrăm pe termen lung. În acest sens rolul educației este să producă oameni adecvați modelului social de funcționare pe care l-am asumat și prin asta nevoilor noastre socio-economice și politice.

O societate democratică nu poate funcționa corespunzător fără cetățeni educați cu un oarecare spirit civic, cu spiritul responsabilității și cu o înțelegere a mecanismelor politice. Astfel încât atunci când vorbim despre învățământ educația civică ar trebui să capete o atenție sporită și un rol mult mai central în programa școlară.

O economie de piață are nevoie de oameni întreprinzători, dornici a-și asuma riscuri și cu gândire critică. Atât pentru locurile de muncă existente astăzi (care se axează tot mai mult pe tehnologie și muncă intelectuală) cât și pentru a forma astfel întreprinzători capabili să genereze la rândul lor locuri de muncă și creștere economică.

În sfârșit, identitatea europeană pe care ne-am asumat-o pare să meargă în contradicție cu modelul aproape naționalist pe care-l întâlnim în programa școlară pentru materii precum istoria. Unde sunt mărite diferite figuri aproape mitologice în lupta lor pentru suveranitatea neamului. Inevitabil mentalitățile care se formează în acest mod vor respinge aproape tot ce ține de integrarea europeană, educația trebuind să inoculeze ideea apartenenței la o identitate comună europeană. Adică la o mare civilizație culturală, ideologică și poate chiar spirituală.

Problemele din învățământ își au originea și în lipsa unui scop bine definit, a unei viziuni strategice. Momentan nu prea avem o idee (decidenții, nu noi) ce vrem să producă învățământul. Școala este lăsată să funcționeze în van, asta deși educația publică a fost întotdeauna o unealtă menită a produce tipologia umană de care societatea are nevoie, fiind astfel un instrument pentru conceptul de ”grand strategy” (mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni în vederea atingerii unui scop bine definit pe termen lung).

Noi ducem lipsă de ambele. De o viziune pentru educație și de o strategie statală pe termen lung care să ne coordoneze restul acțiunilor într-o direcție anume. Fiindcă dacă le-am avea am putea observa că școala trebuie să producă cetățeni responsabili cu gândire critică și spirit civic, necesari funcționării unui regim democratic. Indivizi cu inițiativă și imaginație. Necesari funcționării unei economii de piață și dacă tot vrem să fim o societate europeană am putea schimba puțin materia istorie pentru ca în locul mitologiei naționaliste să fie promovată identitatea comună europeană.

Dar na, greu cu strategia când decidenții au o viziune limitată doar la durata propriului mandat.

Pentru viitorul unei națiuni educația reprezintă unul dintre cele mai importante procese. Fie că ne referim la sistemul public de învățământ, fie că ne referim la educație într-un mai sens larg care include tehnologia informație, acest proces social necesită o atenție mai mare. Trebuie adaptat pentru a corespunde vremurilor în care trăim, nevoilor elevilor, nevoilor statului și ale societății. Altfel ne vom găsi mereu într-o situație jenantă. Elevi care merg la școală cu sila, fiind ”torturați” fără nici un rezultat pozitiv pe termen lung și o națiune slab pregătită pentru realitățile secolului XXI. Învățăm multe în școală. Bine, nu chiar. Memorăm multe. În schimb nu învățăm și cu siguranță învățăm prea puțin din ceea ce are relevanță pentru secolul informației prezente online, al gândirii critice și al inițiativei.
Anunțuri

Ora de religie și iluzia unei victorii


Un număr foarte mare de familii a ales să-și înscrie copiii la ora de religie. Vestea asta a venit ieri pe mai multe site-uri de știri, personal am întâmpinat-o cu răceală și nici nu aș fi abordat acest subiect dacă nu erau cele două extreme ale vieții publice românești. O bună parte din susținătorii orei de religie au început să jubileze de parcă au câștigat o mare bătălie pentru supraviețuirea orei de religie. O alta, ateii înverșunați, au făcut spume la gură de parcă au suferit o mare înfrângere. Toate bune și frumoase, doar că nu este cazul nici pentru, nici pentru alta.

Aparent subiectul naturii opționale a orei de religie a fost permanent dus în derizoriu. Biserica a prezentat totul ca pe o luptă împotriva acestei ore, iar câteva persoane publice care și-au făcut un scop în viață din lupta cu religia, în special cu BOR-ul, chiar au dus o astfel de campanie mediatică. Doar că nu a fost vorba nici măcar pentru o secundă de eliminarea orei de religie. Dragi concetățeni, în caz că nu știați toată povestea a plecat de la o lege în vigoare care confirmă prezența orei de religie în programa școlară, dar și natura opțională a acesteia.

Plecând de la această lege Curtea Constituțională a decis că natura opțională a orei de religie nu era respectată decât în mod teoretic, fiindcă de facto ora de religie era băgată pe gât elevilor. Aceștia începeau anul școlar cu ora de religie în program și trebuiau să facă o cerere pentru a nu participa la ora respectivă. În mod normal cererea ar trebui făcută tocmai pentru a participa la o disciplină opțională, iar acest lucru a fost sesizat Curții care a decis schimbarea modelului. Astfel că pentru participarea la ora de religie elevul, sau familia acestuia, trebuie să facă o cerere oficială.

Nimeni nu a încercat să elimine ora de religie din școală, ci doar să aplice o lege în vigoare care nu era respectată în mod real. Deci motivul acestei celebrări îmi este oarecum neclar. La fel ca și isteria pe care am văzut-o la câțiva anti-religioși militanți. Îmi este neclar de ce diferiți cetățeni au văzut această discuție publică drept un conflict pentru supraviețuirea sau distrugerea orei de religie. Nu a fost vorba e asta. La fel de neclar îmi este de ce diferite persoane sunt înfuriate de faptul că un număr imens de familii au ales ora de religie, când majoritatea aderentă la cultul ortodox, sau alte culte, este vizibilă în societate.

Asta mă duce la cu totul altă problemă. Îmi pare cel puțin amuzant felul în care susținătorii orei de religie consideră alegerea atâtor familii drept o victorie. Nu doar din cauza faptului că nu a fost o luptă pentru existența orei de religie, ci pentru respectarea legii, ci și datorită faptului că doar o parte din aceste familii sunt ortodoxe. Aici sunt incluse și familii care aparțin de alte culte, plus micul detaliu că în școlile bune din București, de exemplu, numărul celor care au dorit participarea la ora de religie a fost unul redus, ca să nu mai fac referire la faptul că părinții sunt cei care au ales, nu elevii, Sunt detalii de care bor-iștii ar trebui să țină cont înainte de a celebra o victorie de fapt și de drept inexistentă.

Lupta nu a fost una pentru eliminarea orei de religie. Deși locul educației religioase/spirituale este în primul rând în cadrul bisericii și al familiei, indiferent de cult, statul a făcut o concesiune cultelor religioase și permite dezvoltarea culturii religioase inclusiv în cadrul unor instituții publice de învățământ, fără a obliga pe cei de alte credințe sau fără o credință să participe la aceste ore. Ora de religie este, din acest punct de vedere, un lucru normal și pe care puțini îl doresc eliminat din programă. Lupta dată a fost una pentru a respecta dreptul la alegere al fiecărui elev. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Deci nu, nu aveți pentru ce celebra sau plânge, susținători ai orei de religie sau inamici ai ei. Pentru că în realitate nu despre asta a fost vorba, chiar dacă cetățeanul Daniel Ciobotea a încercat să ducă toată discuția în derizoriu. Mai degrabă ne-am așeza toți la o cafea și am încercat să vedem realitatea, dincolo de închipuirile noastre ciudate. Ne-am putea așeza la masă și să discutăm despre cum putem asigura cele mai bune condiții atât pentru elevii care participă la aceste ore, cât și pentru cei care nu participă. Pentru ca ambele tabere să fie fericite și tratate în mod corespunzător.

La acest capitol mai există încă o problemă, una care ține de structura programei școlare. Chiar dacă elevii nu mai încep anul școlar cu religia în cârcă, ci trebuie să facă o cerere pentru participarea la această oră, ei se află încă într-o situație puțin penibilă. Sper să greșesc, dar nu am auzit nimic despre nici o inițiativă pentru adaptarea programei școlare la realitatea actuală. Ora de religie se poate desfășura încă drept o oră printre ore. O oră în care elevii care nu participă nu prea au ce face și din motive practice sunt obligați să stea degeaba așteptând următorul curs, incomodându-i oarecum și pe cei care au dorit să participe la ora de religie.

În acest sens ar trebui să existe garanția situării orei de religie fie la începutul, fie la sfârșitul orelor. Am mai afirmat această idee și am continui să o afirm. Ora de religie nu se poate desfășura la fel ca restul orelor, încurcând întregul program și forțând participarea celor care nu au cerut acest lucru. Ea trebuie să se desfășoare ca un opțional, la sfârșitul zilei și într-o clasă specială pentru cei care au dorit să particip la această oră. Eventual să apară mai multe materii opționale la care elevii pot depune o cerere de participare și să fie împărțiți pe clase în funcție de materia aleasă, într-o oră dedicată opționalului.

Revenind la subiect continui să citesc uimit diferite postări pe Facebook și Twitter. Văd oameni care se comportă de parcă au salvat ora de religie de la distrugere. Nu este cazul și niciodată nu a fost. Ora de religie nu a fost pusă sub semnul întrebării, ci metoda de participare la această oră, statutul ei ca opțional așa cum este reglementat de legea în vigoare. Orice alte interpretări sunt absurde, aberante. Trăim într-un stat liber și este alegerea fiecăruia, în funcție de credința sa, dacă să participe sau nu la o astfel de oră, crezând că poate sau nu să dobândească o serie de valori utile pentru viața sa.

Eu am participat la orele de religie în școala gimnazială și în liceu. Nu o consider o experiență proastă sau un impediment în viața mea. Unele lucruri au fost interesante, altele nu, dar m-a ajutat să înțeleg o perspectivă, o viziune asupra lumii care coexistă cu multe altele. Alții ar putea să o considere o experiență inutilă sau negativă, iar alții chiar o experiență mai mult decât necesară pentru viața lor ca și practicanți ai unei credințe religioase. Important este ca fiecare să aibă opțiunea de a alege și, la sfârșitul zilei, despre asta a fost vorba.

Mirajul curentelor extremiste


Statului Islamic, organizațiile de extremă dreaptă sau stângă, diferite grupări anarhiste, sunt câteva din formele de manifestare care au reușit să atragă un număr enorm de adepți și aderenți din rândul tinerilor europeni. O mulțime de oameni și în special tineri par să fie atrași de organizații care propun acțiuni extremiste și le oferă acestora un set de credințe absolutiste după care să se călăuzească, fără ca mai apoi să mai pună întrebări. Un set de valori incontestabile pentru viața lor și o menire.

Frica, ura, lipsa unor valori solide și a unei direcții în viață par să fie principala cauză pentru care atât de mulți tineri aleg calea extremismului. Ele servesc drept alimente pentru mișcările și curentele extremiste, reprezentând o amenințare pentru buna dezvoltare a lumii europene. Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc și caută metode de a lupta cu aceste lucruri. Urăsc lucrurile care sunt diferite și trec de limita lor de înțelege și caută să le distrugă, dar cel mai important, au nevoie de un set de valori care să le ofere o menire în viață, iar societatea noastră nu le oferă acest lucru.

Lipsa valorilor ca punct de plecare

Dintre toți factorii pe care-i putem lua în considera anomia pare să fie cel mai relevant și cel mai des întâlnit. O idee dezvoltată de sociologul francez Emile Durkheim, ea ține de modul în care absența normelor morale la nivelul societății sau al individului îl duce pe acesta din urmă la sinucidere. Sinuciderea nu este singura consecință a anomiei, ea fiind varianta cea mai extremă. O consecință mult mai vizibilă în zilele noastre ține de căutarea și găsirea unor repere morale.

Într-o societate dominată de relativism și incapabilă să ofere valori sigure, fără semne de întrebare, o bună parte din tineri caută o alternativă pe care o găsesc în diferite curente extremiste sau în cadrul altor religii. Acestea oferă, de cele mai multe ori, răspunsuri sigure și cu pretenții absolutiste care atrag prin natura lor lipsită de incertitudini. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne mire faptul că tot mai mulți tineri aleg să se alăture Statului Islamic sau unor organizații extremiste de dreapta când, de fapt, aceste organizații sunt capabile să le ofere o viziune stabilă, un rol și un set de valori.

Omul nu este doar o ființă materială sau instinctuală, deși fiecare o să caute să-și asigure condiții cât mai bune de viață. El este și o ființă rațional-spirituală. Are nevoie de idei, de valori, pentru a-și dezvolta gândirea și viața, pentru a-și întemeia speranțele pe ceva superior. În lipsa lor el va căuta alternative cât mai radicale și va abandona comunitatea din care face parte pentru o alta, aderând la ideile cele mai radicale din comunitatea respectivă pentru a-și dovedi credința. Acest lucru este cel mai valabil pentru tineri, mult mai idealiști și mai atrași spre astfel de curente.

Când problemele vin la pachet…

Situația devine și mai complicată atunci când individul duce lipsă atât de posibilitatea unor condiții bune de trai, dar și de un set de valori sigure pe care să-și construiască viața. Un astfel de duo radicalizează și mai mult individul și-l puteam vedea în toate ideologiile totalitare și utopice ale trecutului. Comunismul și nazismul s-au dezvoltat pe baza unor condiții similare. O societate lipsită de valori sigure și condiții foarte proaste de trăi au permis unor ideologii extremiste și utopice să preia puterea în stat mizând, în primul rând, pe sufletele tinerilor.

Același lucru este valabil și pentru sentimentele de tip negativ precum frica și ura. Acestea se pot dezvolta ca și o consecință ulterioară a anomiei sau se pot dezvolta independent de anomie, dar când sunt puse la un loc cu aceasta problema se intensifică. Ura pentru ceea ce nu putem înțelege, ca produs al fricii, duce oamenii la măsuri și mai radicale decât în mod normal și îi face capabili să calce în picioare alți oameni, cu atât mai mult cu cât își găsesc justificarea în sistemul lor de valori.

Rândurile Statului Islamic, de exemplu, nu sunt formate doar din musulmani de origine arabă, ci și dintr-un număr foarte mare de tineri din vestul Europei. Aceștia s-au convertit la islam și au ales calea extremistă a islamismului în condițiile în care nu reușeau să găsească un set de valori solide în lumea lor, iar acest lucru se amesteca cu incertitudinile de tip material datorate crizei economice. Adăugând acestor probleme sentimente de frică și ură vedem cum se dezvoltă și mișcările de extremă dreaptă sau extremă stângă.

Astfel de persoane nu reușesc să se adapteze din punct de vedere social. Caută ceva ce nu mai există, ceva din trecut, sau poate ceva din viitor. În orice caz, starea de facto nu le este pe plac și atunci caută să o schimbe. Golul valorilor morale este umplut cu valorile unei alte culturi sau ideologii, iar societatea în care au trăit devine ceva care trebuie schimbat, intervenind pretenția adevărului absolut. De aici ia naștere și o parte din caracterul violent al membrilor unor astfel de organizații.

O provocare care necesită un răspuns

Extremismul este alimentat de o serie largă de aspecte sociale, politice și psihologice. Condițiile de trai, atmosfera unei societăți, toate joacă un rol de bază în implantarea ideologiilor extremiste în rândul tinerilor. Întrebarea este cum putem noi, ca societate, răspunde unei astfel de provocări. Criza economică globală, lipsa unor valori absolute în cadrul societății democratice și liberale. Cum putem preveni înmulțirea tinerilor cu idei extremiste, membri ai unor grupări teroriste, în astfel de circumstanțe ?

În mod cert trebuie să reparăm ceea ce nu funcționează. Să ne uităm la societatea noastră și să vedem unde s-a greșit și cum putem îndrepta orice greșeli existente. Un lucru de care se pare că uităm, stagnând în timp ce grupurile de natură anti-socială se dezvoltă. Condițiile de trai nu pot fi îndreptate decât printr-un proces de reparare a sistemului economic actual, cu dispariția crizei economice. O problemă mai complexă este cea de ordin moral.

Trăim într-o societate liberală și democratică, fără valori totalitare sau absolute, altele decât chiar libertatea cetățenilor. Cum facem să oferim tinerilor un sistem moral bine definit fără să călcăm în picioare tocmai aceste valori ? Relativismul și nihilismul nu funcționează. Nu atrag un număr imens de adepți, nu oferă răspunsurile dorite și așteptate de toți. Dacă-i educăm pe tineri doar pentru a-și dezvolta condiții materiale bune și nu ne gândim la aspectele de ordin moral/spiritual, atunci permitem existența unui vid care va fi umplut de orice altceva când condițiile materiale bune dispar.

Clasa politică, mass-media, familia, mediul social și educația joacă cel mai important rol în această direcție. Ele trebuie să dezvolte în rândul tinerilor o serie de valori morale după care aceștia să se ghideze, nu să-i lase într-un deșert doar cu experiența calculelor matematice sau a comentariilor literale. Care sunt valorile care pot fi dezvoltate, valorile specifice societății europene ? O societate care nu este nici religioasă, nici ideologică. Ei bine, libertatea, respectul pentru drepturile și demnitatea celor din jur, toleranța, respectul pentru proprietate, dragostea față de țară și față de țara mai mare, Europa.

Integrarea reală a imigranților

În cadrul acestui articol m-am referit strict la felul în care tinerii europeni sunt atrași de curentele extremiste, dar cum m-am legat în mare măsură de exemplul Statului Islamic cred că merită să fac o scurtă paranteză și să mă refer și la un alt nucleu de recruți pentru această organizație: imigranții musulmani de pe teritoriul european.

Fie că ne place sau nu Uniunea Europeană și-a deschis porțile pentru un număr masiv de imigranți, iar acest lucru este vizibil în occident, unde imigranții dobândesc un număr covârșitor și devin chiar un target electoral major pentru partidele politice. Mulți dintre aceștia sunt musulmani, oamenii din lumea arabă fiind cei mai atrași de acest vis european. Mulți vin în căutarea unei vieți mai bune, alții chiar cu intenția de a distruge lumea europeană, dar primii sunt majoritari și dintre ei o parte găsesc acest tip de viață, o alta nu.

Cu această a doua parte avem problemă integrării reale a imigranților. Imigranți care vin în căutarea unei vieți mai bune, dar găsesc taman opusul. Nu reușesc să se integreze în societatea europeană, nu reușesc să dobândească condiții de trai adecvate și nici nu acceptă valorile specifice acestei societăți. Mulți se trezesc izolați de societatea căreia doresc să i se alăture, iar faptele unor frați de credință mult mai extremiști contribuie la această izolare.

Ei bine, în urma izolării astfel de oameni devin o țintă pentru discursul ISIS și mai apoi militanți în cadrul acestei organizații, sau a altor grupări islamiste. O astfel de situație trebuie prevenită. Guvernele europene, dacă vor să menține o politică pro-imigraționistă, trebuie să adopte măsuri prin care să asigure integrarea imigranților pe piața de muncă, dar și integrarea din punct de vedere social. Măsuri de reducere a discriminării și intoleranței, pe de o parte, dar și de adaptare a comunităților de imigranți la valorile și legile țărilor în care decid să se stabilească.

Concluzie

Revenind la problema valorilor pentru tinerii europeni, acestea trebuie dezvoltate pentru ca ei să nu fie mai târziu atrași de altele mai radicale, absolute, în lipsa unui sistem după care se pot ghida. Mass-media le poate promova prin programe televizate și articole scrise, școala prin ore de etică și educație civică, clasa politică prin modelul propriu și familia, ca nucleul dezvoltării oricărei societăți, prin tot ceea ce se discută și ce se învață în cadrul ei.

Nu sună puțin a îndoctrinare ? Oarecum, dar toți suntem îndoctrinați într-un fel sau altul. A te forma cu o serie de valori este ceva natural și de care sistemul public trebuie să se ocupe tocmai pentru a preveni anomia, pentru a oferi indivizilor dintr-o societate un sistem moral adecvat, aceștia fiind îndemnați altfel să caute alternative de cele mai multe ori radicale.

Nazismul, comunismul și actualmente islamismul înfloresc în cadrul unor societăți lipsite de valori morale puternice, publice. Unde totul e lăsat pe seama individului, iar acesta este lăsat în deșertul nihilismului. Singura cale pentru a evita acest lucru și a le oferi tuturor o șansă de integrare într-un sistem de valori comune este tocmai prin propagarea acestor valori în societate și mai ales în jurul celor tineri, care trebuie să primească astfel de valori înainte ca vocea unor grupări extremiste să ajungă la ei. Altfel vom continua să vedem europeni care devin membri ISIS.

Utilitatea orei de religie


Parcurgând astăzi diferitele titluri de pe un site de știri foarte cunoscut am găsit un articol care la început m-a amuzat, doar ca mai apoi să-mi provoace greață. Patriarhul Daniel și-a exprimat opinia în legătură cu ora de religie, lucru dealtfel inevitabil, într-un mod cu totul grețos. CEO-ul Bisericii Ortodoxe Române este de părere că ora de religie nu poate fi înlocuită, ea reprezentând știința legăturii cu Dumnezeu, lucru care o face cea mai importantă și cea mai utilă dintre științe.

Dincolo de terminologia absolut penibilă, demnă doar de evul mediu timpuriu, discursului cetățeanului Daniel Ciobotea este eronat din start. Ora de religie nu doar că poate fi înlocuită, dar nu are nici importanța atribuită de patriarh. Discursul său poate fi valabil pentru credincioșii creștini de rit ortodox, dar dincolo de această graniță el nu mai este valabil pentru nimeni. Dincolo de această graniță vorbim de cetățeni cu credințe diferite și de una dintre multele credințe existente.

Sistemul de educație publică are menirea de a asigura buna dezvoltare a elevilor, de a-i educa și a-i forma pe tineri. Materiile care se predau în școală trebuie să se adreseze tuturor elevilor, indiferent de etnie sau de credința religioasă, iar ele trebuie să fie utile în viața de zi cu zi și pentru viitorul lor. În acest context religia reprezintă o problemă personală și nu-i ajută pe elevi, alții decât cei care practică cultul respectiv, rolul educației religioase nefiind unul de utilitate publică.

De fapt și de drept singurele instituții care au datoria de a asigurare dezvoltarea spirituală și învățătura religioasă a credincioșilor sunt cultele în sine și familiile, ca nucleu al acestor culte. Adevărata școală religioasă își are locul în cadrul bisericii fiecărui cult și nu într-o instituție publică, a unui stat laic sau secular, care se adresează tuturor elevilor săi și nu doar celor care aparțin de un anumit cult.

Natura opțională a orei de religie, care se pare că-i nemulțumește așa mult pe reprezentanții BOR, ține de o cedare a statului în fața diferitelor culte. Statul permite cultelor să asigure educația religioasă a credincioșilor în cadrul unor instituții publice, fără să-i oblige pe elevii prezenți în acele instituții să participe la această educație dincolo de voința lor și de apartenența la diferite culte. Un lucru perfect normal și care nu ar trebui să nemulțumească liderii BOR, ci din contră.

Ora de religie în sine, indiferent despre care cult este vorba, nu are o utilitate publică reală. Ea se adresează exclusiv membrilor cultului, Știința legăturii cu Dumnezeu despre care vorbește cetățeanul Ciobotea nu este în primul rând o știință, fiindcă nu lucrează cu argumente, dovezi, cu metode științifice și de cercetare, ci cu credințe, iar importanța ei este relativă. Ce se predă la ora de religie pentru cultul ortodox este irelevant pentru un cetățean de altă religie sau care nu are nici o credință.

Din acest punct de vedere ora de religie nu are ce căuta în școli. Locul ei este mai degrabă în cadrul lăcașurilor de cult și nu al instituțiilor publice de învățământ. Predarea religiei ca și materie opțională reprezintă o concesie a statului față de cultele religioase, pentru ca membri acestor culte să aibă șansa de a-și dezvolta înțelegerea asupra propriei credințe și a credințelor din jur, nimic mai mult și nimic mai puțin.

Există oameni care susțin că religia majoritară reprezintă un aspect al vieții publice, ținând cont de legătura istorică dintre popor și religia creștin-ortodoxă. Situația istorică este puțin mai complicată de atât și nu are rost să intrăm într-o discuție prea detaliată pe acest subiect, dar realitatea clară este că lumea se schimbă. Indiferent ce a fost în trecut acest lucru nu poate obliga un stat să facă niște lucruri aberante și care se contrazic cu valorile socio-politice actuale.

În egală măsură putem vorbi despre valorile civice care se pot învăța în cadrul orei de religie. Personal îmi aduc aminte că în liceu la această oră se vorbea și despre patriotism, comportament civic și alte cele dintr-o perspectivă creștin-ortodoxă. Nimic rău în asta, dar din nou, viziunea se adresează strict membrilor cultului creștin-ortodox și nu este utilă pentru toți elevii. În schimb educația civică și etică poate deprinde elevii cu valorile societății în care trăiesc și cu înțelegerea acestor valori.

Utilitatea orei de religie este un lucru relativ, iar dacă vorbele Patriarhul Daniel pot fi adevărate și legitime în cazul cetățenilor români ce aparțin cultului ortodox, ele sunt irelevante pentru restul. Vorbim de un stat format din cetățeni cu religii și credințe diferite. Sistemul de învățământ trebuie să ține cont de realitatea aceasta și să se adreseze tuturor în egală măsură, natura orei de religie fiind una opțională, iar utilitatea ei pentru predarea unor valori fiind una relativă și ușor de înlocuit cu o variantă seculară, adresată tuturor.

Relația dintre biserică și stat într-o Românie modernă


Relația dintre biserică și stat reprezintă unul din subiectele cele mai discutate din ultima perioadă. Acest lucru se datorează în primul rând unor importante schimbări pe plan social. Generațiile ce vin nu mai sunt conectate la diferitele cultele religioase așa cum erau generațiile precedente. De fapt asistăm la un proces destul de interesant. Imediat după revoluția din Decembrie 89 România s-a ales cu o scurtă perioadă de revigorare religioasă, de renaștere a diferitelor forme de spiritualitate reprimate de către ideologia totalitară comunistă. De la acel punct întregul proces a fost unul de limitare treptată a influenței religioasă, tinerii adoptând, treptat, o viziune tot mai sceptică față de religie.

De la punerea sub semnul întrebării a legăturii între Dumnezeu și instituția bisericească s-a ajuns ca întreaga teză a unei religii să fie puse sub semnul întrebării, iar Dumnezeu să fie considerat o entitate fără nici o legătură cu religia în sine. O altă etapă este cea a propagării ateismului, care devin tot mai viral printre cei tineri. Era inevitabil ca o astfel de schimbare la nivel social să nu afecteze și realitatea politică. La urma urmei cele două forme de putere, socială și politică, sunt interdependente și se afectează reciproc, mai ales într-un sistem democratic, unde votul reprezintă calea spre putere. Toți mai mulți oameni doresc o relație mai limitată între biserică și stat, iar politicul trebuie să se ocupe de asta.

Peisajul românesc

Întrebarea este cum facem asta ? Sigur, este o situație complicată. Elementul religios, majoritar ortodox nu este încă irelevant la voturi, dar semnele sunt clare, vorbim de o descreștere a influenței religiei în sfera publică, identitatea religioasă fiind mai mult o formalitate a tradiției familiale și naționale decât o realitate în viața cetățenilor. Oamenii politici depind încă de voturile unui important segment de cetățeni care se identifică cu poziția diferitelor culte, iar asta împiedică o reformă radicală în ceea ce privește relația dintre stat și biserică. Orice reformă trebuie să ține cont de realitățile socio-politice și de valorile specifice statului de drept, democrației, statului laic.

Laicitatea și caracterul secular al statului român nu este pusă sub semnul întrebării, ci modelul de laicitate. Fiindcă peste tot în lume vorbim de modele diferite, lucru prezentat și de prof. Radu Carp într-un eseu din cartea ”Religie, politică și statul de drept”. Laicitatea și secularismul turcesc înseamnă dominarea bisericii de către stat. În Franța nu există nici o legătură, nici de dominare, între stat și biserică. Între timp SUA adoptă un model în care statul apără diferitele culte, drepturile și libertățile lor, fără a se implica în mod direct în viața acestora, iar Germania adoptă un model de colaborare între stat și culte. Toate modele sunt valabile într-un stat laic și secular, păstrând separația dintre biserică și stat, doar că în forme diferite. Care este situația României ?

România recunoaște libertatea și drepturile diferitelor culte religioase de pe teritoriul său. În egală măsură statul român pare să adopte modelul german, cel de colaborare între stat și culte. Colaborarea reprezintă dispoziția de a întreprinde proiecte comune la nivelul societății, dar ea se manifestă și prin finanțarea cultelor, un statut special fiind oferit Bisericii Ortodoxe Române. BOR-ul se identifică de foarte mult ori cu națiunea și folosește cartea istoriei și cea a majorității printre cetățeni pentru a șantaja elementul politic, la fel cum elementul politic folosește finanțarea cultelor ca pe o metodă de a ține sub control BOR-ul, aproape dependent de finanțarea de la stat.

Această situație este una criticată de majoritatea tinerilor, care sunt deranjați de felul în care banii publici se duc la diferitele culte religioase și în special la BOR. La fel de criticate sunt și diferitele feluri prin care BOR își transmite mesajul în spațiul public, colaborând cu statul în acest sens. Până acum ceva timp orele de religie erau opționale, dar doar la cere, ele fiind incluse automat în orarul elevilor, iar acestora li se preda la fel de automat un set de valori și principii specifice cultului ortodox. O astfel de situație nu mai este deloc acceptată de un număr foarte important de cetățeni, iar în ritmul ăsta, ca și repercursiune a corupției din cadrul principalului cult religios, oamenii vor deveni tot mai sceptici cu privire la relația dintre stat și biserică.

Modelul ardelean și independența reală

Situația pare să impune o schimbare de paradigmă. În ce constă o astfel de schimbare ? Opinia mea este că relația dintre stat și biserică trebuie să urmeze principiul șagunian, ca să mă exprim așa. Puțină lume știe că după realizarea Marii Uniri în 1918 problema relației dintre cultul ortodox și stat a trezit un mic conflict în sânul bisericii. Biserica din Țara Românească, subordonată statului și trăind de pe resursele statului, urmărea o continuare a stării de fapt într-o biserică unită în cadrul regatului unit. Acest lucru nu a fost aprobat, la început, și de către cultul ortodox din Transilvania reunită cu patria mamă. Moștenirea istorică era alta, iar acest segment ortodox a militat pentru o separare clară a bisericii de stat, pentru independența de facto a cultului ortodox față de stat și o simplă colaborare socială între cele două.

Modelul respectiv ar trebui pus în aplicare astăzi când, iată, majoritatea românilor par să ceară un model diferit de ce a fost până acum. Dacă situația interbelică era altfel, iar majoritatea cetățenilor doreau o legătură activă și clară între stat și biserica dominantă, situația prezentă este una net diferită. Relația dintre stat și biserică ar trebui redusă la o simplă colaborare pe plan social, care să se manifeste, de fapt, în relația cu toate cultele existente, iar pe plan economic cultele să nu mai primească finanțare de la stat decât pentru proiecte de folos public clar definite. Fiecare cult religios ar trebui să se descurce pe cont propriu în ceea ce privește finanțarea, iar acest lucru este în avantajul ambelor părți, atât a statului, cât și a cultelor. Excepție ar trebui să facă, așa cum am zis, finanțarea unor acțiuni de utilitate publică, lucru la care putem adăuga finanțarea bisericilor ce pot fi clasificate drept monumente istorice.

O astfel de schimbare avantajează statul, care-și poate redirecționa resursele în domenii unde acestea sunt cu adevărat necesare. În egală măsură avantajează cultele, în special BOR, care prin găsirea unor metode de finanțare proprie nu vor mai fi dependente de stat, câștigând o libertatea reală față de stat, nu doar una formală. Acesta a fost și cazul Bisericii Catolice în occident, iar el a funcționat destul de bine, sau a Bisericii Episcopale în SUA. Păstrarea unei interdependențe între stat și culte nu este necesară, fiecare se poate descurca pe cont propriu și fiecare poate colabora pentru binele social atunci când este cazul.

Educația religioasă în școli, o problemă pe care am mai abordat-o, reprezintă o problemă la fel de relevantă și la fel de ușor de rezolvat. De fapt, putem spune că această problemă este oarecum rezolvată. Transformarea orei de religie într-o oră opțională reprezintă un punct de echilibru pentru ambele părți implicate. O oră opțională la care se participă prin cerere. Ce s-ar putea îmbunătăți ar fi transformarea opționalului de religie într-o oră suplimentară care să se desfășoare după orele obișnuite, într-o clasă pentru cei care au ales să participe la acest opțional. Astfel opționalul nu poate interfera cu restul orelor și programul normal al elevilor. Plus că elevii sunt avantajați în ceea ce privește discriminarea. Cei care nu practică o religie nu sunt discriminați de profesori sau o majoritate de elevi religioși, iar cei religioși nu sunt discriminați de o majoritate de colegi atei, putând discuta la ore printre cei care gândesc la fel asupra problemelor de ordin religios.

Aici îmi permit să fac o paranteză. Spațiul liber lăsat printr-o astfel de modificare a opționalului de religie ar putea fi umplut cu o oră mai relevantă, cea de educație etică și civică. O oră de care sistemul nostru educațional are nevoie în momentul de față, fiindcă elevii memorează foarte multe lucruri irelevante, dar învață foarte puține despre lume în care trăiesc, despre normele sociale și valorile specifice statului în care trăiesc. O astfel  de oră ar ajuta la acumularea unor informații foarte relevante și, practicată cum trebuie, la dezvoltarea simțului civic a elevilor, care reprezintă, de fapt, elitele de mâine ale națiunii românii.

Concluzie: o stare de echilibru

Cred că este relativ sigur să închei afirmând că lumea se află într-o continuă schimbare. La fel și societatea. Factorul politic, dar și cel religios, trebuie să țină cont de schimbările care au loc la nivel social și să se adapteze în mod constant. Dacă majoritatea cetățenilor sunt nemulțumiți de starea actuală atunci este de la sine înțeles că undeva există o problemă, iar acolo unde există o problemă este nevoie de o schimbare. În egală măsură schimbarea nu este bine venită unde lucrurile funcționează în mod adecvat fără ca nimeni să se plângă. Separarea bisericii de stat reprezintă un aspect fundamental pentru orice stat modern și democratic, iar această separare se face printr-o relație care să reflecte și relația dintre societate, ca întreg, și diferitele culte religioase. În momentul de față se impune o relație mai rece între stat și culte, una care să asigure, de fapt, o situație mult mai bună pentru ambele, o situație care asigură o stare de echilibru real.

Drumul spre o economie prosperă


”Am venit aici cu un singur obiectiv: să schimb britanicii dintr-o societate de dependenţi, într-una de autonomi; din dă-mi-şi-mie, în fă-tu-însuţi; din stai-jos-şi-aşteaptă, în hai-să-facem.” -Margaret Thatcher

Politica implică o mulțime de domenii relevante pentru viața publică, pentru viața cetățenilor unei țări. Apărarea, educația, justiția, sunt domenii care ne afectează pe toți, care afectează această țară și pe care nici un program politic serios nu le poate omite. La fel stăm și cu economia, adăugând aici un interes major al publicului interesat de politică. Asta pentru că economia reprezintă un domeniu care le afectează pe toate și care pare să afecteze, mai mult decât oricare, traiul și viața cetățenilor.

O economie prosperă înseamnă o națiune prosperă. Dar cum ar trebui să ajungem la asta ? Este o întrebare pe care diferiți jurnaliști, oameni politici, analiști și economiști și-o pun în repetate rânduri. Este și prima întrebare la care majoritatea cetățenilor unui stat se gândesc atunci când sunt chemați să-și pună votul pe numele unui politician sau a unui partid în cadrul alegerilor pentru o funcție publică. În ciuda faptului că este o întrebare comună ea este și una destul de dificilă.

Toate măsurile pe care politicul le ia pentru a îmbunătăți economia unei țări și traiul populației trebuie să țină cont de felul în care afectează întregul mers al sistemului. Cum îi afectează pe cetățeni, cum afectează piața liberă, cum afectează sistemul național de apărare și securitate, medicina, educația, etc. O măsură economică poate aduce îmbunătățiri majore într-o direcție, afectând într-un mod negativ și dureros o alta, la fel cum poate aduce avantaje considerabile pe termen lung, la prețul celor actuale.

Concentrându-ne asupra cazului care ne interesează, cel românesc, ne putem întreba: care este traseul economic de care avem nevoie și pe care ni-l dorim cu adevărat ? România a adoptat un sistem economic capitalist. Suntem deci o economie de piață. Asta înseamnă că piața este una libera și încurajează inițiativa indivizilor, statul având un rol mult mai limitat comparativ cu economiile socialiste unde acesta se implică în fiecare sector al economiei.

În egală măsură economia noastră are și un caracter social. Ambele perspective fiind garantate de Constituția României. Statului îi revine deci datoria de a asigura o piață liberă și posibilități multiple pe această piață, jucând și un rol de paznic pentru respectarea regulilor pieței, dar și de ajutor pentru cetățenii săi. Un ajutor minimal am putea spune, care să ajute la supraviețuirea celor care nu reușesc pe piața privată.

Dar contrar concepției generale statul nu este menit să asigure prosperitatea deplină a cetățenilor săi. De fapt, trebuie să o asigure, dar nu așa cum obișnuim să credem. Mentalitatea, moștenită de la regimul comunist, este că statul este principalul actor al prosperității economice și că trebuie să se îngrijească, asemeni Providenței Divine, ca fiecare cetățean să o ducă bine. O îngrijire în mod direct. Doar că în domeniul economiei statul nu poate și nu trebuie să acționeze în mod direct

Motorul economiei de piață este întreprinzătorul. Cetățeanul care investește, creează, oferă și răspunde cererii semenilor săi, motivat de dorința proprie pentru un trai mai bun. Acesta oferă locuri de muncă, acesta joacă rolul principal în procesul de dezvoltare economică, iar rolul statului se rezumă mai mult la unul de arbitru, menit să asigure respectarea unui set de reguli și respectarea demnității umane a fiecărui cetățean.

Din acest punct de vedere statul nu poate face foarte multe, iar aici vorbesc ca un filosof politic și nu ca un economist, un domeniu în care nu am competențe. Statul poate doar să atragă sau să încurajeze investitori. Să atragă investitori străini, dezvoltând un mediu propice pentru aceștia și să încurajeze investitori autohtoni, atât prin dezvoltarea unui mediu propice, dar și printr-o educație care să încurajeze o atitudine specifică investitorului, cetățeanului unui stat capitalist.

Exceptând aceste două lucruri statul nu poate să facă prea multe într-o economie de piață. Statul liber, capitalist, nu este același lucru cu statul socialist. Nu se implică în viața cetățenilor și nu controlează o economie de stat, doar se asigură că totul funcționează într-un anumit cadru, respectând anumite norme, pentru binele comun al cetățenilor, investitori sau angajați și pentru interesele specifice statului.

Dacă un om reușește să devină un investitori, are ce-i trebuie să facă asta, sau dacă acesta rămâne un simplu angajat, ambele drumuri la fel de onorabile, dar cu câștiguri și lipsuri diferite, este o problemă care ține de fiecare individ, iar statul nu o poate rezolva pe plan economic. Oamenii nu sunt egali, ci fiecare se dezvoltă într-un mod diferit, muncește diferit, gândește diferit și este normal ca fiecare să aibă condiții de viață diferite. Asta-i natura, unde nici leul dintr-o haită nu este egal cu leul dintr-o alta. Ci fiecare reușește în viață prin eforturile proprii, prin situația specifică.

Ținând cont de această perspectivă revin la ce am afirmat mai sus, cu privire la ce poate face statul pentru dezvoltarea economiei noastre, pentru o economie prosperă. În ceea ce privește atragerea de investitori străini, din perspectiva unui om fără prea multe implicații în sfera economică, pot să spun că acest lucru implică un stat care să funcționeze în mod corect, care să aibă o imagine externă bună și care să respecte înțelegerile semnate. O clasă politică a cărei rol este să facă politică, nu afaceri.

O justiție independentă și funcțională este un lucru la fel de necesar pentru atragerea investitorilor. Trebuie să ținem cont că investitorii occidentali sunt obișnuiți cu un sistem construit pe reguli, iar într-un sistem fără reguli, în care sunt obligați să facă acte de corupție pentru a reuși, aceștia se supun unor riscuri privitoarea la legislația economică a propriei țări. Riscurile sunt și în sfera câștigului și a investițiilor, unde schimbarea unui partid la putere poate anula, din senin, un contract.

Deci pentru atragerea investitorilor străini, care să formeze locuri de muncă și să sprijine economia națională, avem nevoie de stabilitate. Pentru stabilitate avem nevoie de o justiție independentă și funcțională, de o clasă politică responsabilă și de ceva ce se pare că nu înțelegem încă, respectarea semnăturii de pe o hârtie. În lipsa acestor certitudini nici un investitor nu-și va asuma riscurile necesare pentru a dezvolta o afacere în România, fiecare fiind motivat de câștig.

Se poate pune problema atragerii unor investitori din alte lumi mai similare cu a noastră. Rusia, China, Africa ? Sigur, putem încerca. Dar nu este ceva recomandabil dacă ne dorim un traseu european și euroatlantic, o relație cu SUA și Germania. Nu este recomandabil nici în contextul intereselor noastre naționale, ținând cont de faptul că independența noastră economică este afectată, mai mult sau mai puțin, de cei care formează locurile de muncă. Iar dacă aceștia vin dintr-un stat adversar… Trageți concluziile.

Acest aspect mă duce la a doua metodă prin care statul poate contribui la dezvoltare economică a României și a cetățenilor săi, la generarea de locuri de muncă. Și anume încurajarea antreprenorilor autohtoni. O astfel de încurajare implică, într-o oarecare măsură, condițiile de mai sus, pentru ca fiecare să aibă un teren stabil de lucru, în care riscurile să nu fie mai mari decât câștigurile, dar mai implică unele aspecte la fel de relevante. Educația fiind cel mai important.

Într-adevăr, dacă vrem antreprenori și investitori autohtoni atunci trebuie să-i producem. Singura metoda existentă este educația. Românii trebuie încurajați de pe băncile școlii generale și din familie să aibă un spirit întreprinzător, să cucerească vârfurile pe care le doresc și să nu mai aștepte totul de la alții, sau de la stat în cazul de față. Aceasta este rețeta americană și, în general, occidentală, care ne lipsește nouă după o rătăcire lungă prin închisoarea comunistă.

Din păcate educația din România nu pare să încurajeze o astfel de mentalitate, specifică antreprenorilor, ci mai degrabă una de sclav. O mentalitate a individului dependent de stat, care trebuie să se teamă și care să aștepte totul de la alții, nu a individului care trebuie să cucerească ceea ce-și dorește, să obțină anumite lucruri, care dacă vrea să schimbe ceva trebuie să o facă cu mâinile lui, nu să aștepte asta de la o entitate divină, de la un stat sau de la alți indivizi.

Educația ne pregătește mai mult să fim ascultători și să ne vedem de drum. Lucruri care nu au nimic de a face cu lumea afacerilor, cu succesul în viață și cu antreprenoriatul. Iar în lipsa unui sistem de învățământ care să producă antreprenori autohtoni noi nu putem dezvolta o economie cu adevărat independentă. O economie care să producă locuri de muncă, locuri de muncă private și la stat care să țină elitele profesionale aici, pentru a îmbunătăți România pe toate celelalte domenii.

Iar acum se pune o întrebare. De ce să nu adoptăm o economie controlată de stat ? Sigur, dintr-o perspectivă filozofică, umană, pot spune că asta ne-ar distruge libertatea, fiindcă libertatea socială nu poate exista fără cea economică, nu în mod practic. Dar un astfel de sistem economic nici nu funcționează. Ne facem egali, într-adevăr, dar egali în sărăcie. Un lucru demonstrat de mersul istoriei prin căderea statelor comuniste și prin stagnarea celor care au supraviețuit.

Ființa umană este, prin natura sa, individualistă. Este mânată de interese proprii și foarte puțini ies din acest tipar. La fel funcționează și economia. Producătorii produc pentru a câștiga, iar în lipsa unui câștig pe măsură atunci nici aceștia nu sunt motivați și toți devin delăsători. Nu mai există progres economic, doar unul de moment, urmat de o lungă perioadă de stagnare, iar mai apoi de cădere, destrămare. Iar exemplul Uniunii Sovietice este cel mai potrivit.

Noi putem acoperi această realitate a naturii umane cu o mantie a ideilor, dar aceasta nu va sta acolo mereu, din contră, se învechește cu timpul și se dezintegrează. Cei puțini, care sunt mânați de mai mult decât dorința proprie pentru un trai mai bun, pot contribui la binele altora prin mijloace politice sau prin donații, cum fac mulți investitori sau oameni care dețin un capital mai mare decât le trebuie, dar natura umană în sine nu se schimbă, iar de la muncitor la investitor, toți doresc câștig pentru ei și familiile lor.

Sigur, abordarea mea este una teoretică, de ansamblu. Nu sunt un economist pentru a aborda detaliile. Aceasta este o problemă pentru specialiștii în domeniul economiei, singurii care pot reuși să implementeze reformele și acțiunile necesare pentru funcționarea optimă a economiei, pe moment și pe termen lung. Iar acest lucru trebuie să se desfășoare ținând cont de toate sferele care afectează și care sunt afectate de domeniul economic. Cât și de toți oamenii afectați, dar și interesele statului.

Drumul spre o economie prosperă este condiționat de funcționarea optimă a economiei de piață și de încurajarea valorilor specifice acestei economii. De încurajarea unor antreprenori autohtoni și de atragerea altora din străinătate, în lipsa celor autohtoni. Așa putem general locuri de muncă. Oamenii nu trebuie să mai aștepte totul de la stat, altceva decât un rol de arbitru și un minim ajutor social, iar dacă doresc mai mult atunci acest mai mult se poate obține printr-un efort în plus și atitudinea potrivită.