Idolii și nevoia de sens

Unul din personajele mele favorite, Dr. House, spunea într-un episod al serialul cu același nume că evoluția nu merge înapoi, doar înainte. Într-adevăr, putem adăuga trăsături și caracteristici naturii umane, dar nu le putem alunga pe cele precedente. Pornirile noastre primitive sunt acolo. Acoperite, dar prezente. Printre ele se numără și nevoie de sens, de identitate, specifică omului pierdut în acest deșert existențial.

Toți oamenii au o nevoie de a intra în contact cu divinul. Prin divin înțelegem în primul rând ceva superior propriei persoane. Idoli. Fie că ne referim la zei, la idei, la indivizi carismatici, personaje ficționale sau construcții sociale, aceștia sunt idolii de care ființa umană are adesea nevoie pentru a-și ameliora propria individualitate și a găsi un sens pentru sine. Un motiv, un scop al existenței care poate totodată ameliora realitatea lipsită de sens.

Această nevoie pare să fie adânc înrădăcinată și reușesc să o văd cu multe ocazii. La un meci de fotbal, la o manifestare naționalistă, la o adunare religioasă în care oamenii își satisfac nevoia de sacru, de absolut și de frumos cu un ”placebo al maselor” (nicidecum opiu).  Este o nevoie prezente la cele mai diverse categorii. Persoane inteligente și simple deopotrivă caută un scop al existenței și de multe ori urmăresc să-i ofere un caracter absolut.

Nevoia noastră pleacă din câteva porniri primitive. Am evoluat ca parte a unei comunități prin intermediul căreia dobândeam o oarecare securitate a vieții. Apartenența și identitatea erau și sunt caracteristici ale comunității după care fiecare om tânjește, chiar și astăzi. Am evoluat găsind tipare în tot ce mișca (și nu numai), fiind un procedeu util pentru propria supraviețuire. Și astăzi încă mai căutăm tipare dătătoare de sens, aceleași care au dat naștere diferitelor religii ca și prime încercări de a explica lumea și a satisface nevoile noastre.

Politicienii au învățat mai târziu să folosească aceste porniri intrinseci. În special odată cu începuturile modernității și decăderea religiei creștine în arealul civilizațional european. Oamenii au primit acei noi idoli de care aveau nevoie și care țineau societatea strâns unită. Element necesar din punct de vedere geopolitic pentru orice comunitate terestră (opusă celei maritime), pusă permanent în fața unor amenințări existențiale. Idolii aceștia erau fie statul național, fie clasa socială, fie ideologia revoluționară a epocii sau, în anumite momente, liderul carismatic transformat în semizeu sau arhetip ce întruchipează esența unei ideologii sau a unei națiuni. Jung a dezvoltat cel mai bine acest concept vorbind despre arhetipul odinistic întruchipat de Adolf Hitler pentru poporul german.

Nici Dostoievski nu a ezitat să prezintă această trăsătură a condiției umane într-un capitol din cartea sa, Frații Karamazov, intitulat ”Marele Inchizitor”. O poveste în care un inchizitor medieval vorbește despre nevoile omului simplu. O pâine, un individ care să-i spună ce să facă și care să-i ofere sens. Dă-i asta și omul o să fie fericit în iluzia sa, în închisoarea propriei minți. Cu excepția arhetipului prometeic aflat în căutarea cunoașterii, dar veșnic pedepsit pentru îndrăzneala sa.

Doar că în lumea modernității lichide descrise de Zygmunt Bauman această nevoie se ciocnește de anumite probleme. În principiu caracterul tot mai relativ al valorilor și identităților, transformate de către fenomene precum accesul tot mai mare la informație și globalizarea continuă (economică, politică, tehnologică, etc.). Omogenitatea socială dispare, la fel și valorile ori trăsăturilor absolute. Amurgul idolilor descris de Nietzsche are parțial loc, doar că există și o reacție la această realitate.

Dacă mulți oameni aleg să-și găsească noi idoli în cultura populară, alții răbufnesc cu totul împotriva modernității sau mai bine zis a post-modernității. Încearcă să apeleze la idolii trecutului, alimentând astfel fantome precum naționalismul și religiozitatea, deseori legate una de alta ca și reacție la lumea globalizării și relativității generale. Dacă o cultură globală se naște datorită interdependenței economice și internetului, a vânzării bunurilor peste tot în lume și a dominației culturale americane, concomitent se ivește o reacție de refugiu în naționalism și în valorile ancestrale pentru a salva idolii, identitățile și sensurile pe care acestea ni le ofereau.

A fi un individ liber este greu. Înseamnă a te debarasa de majoritatea lucrurilor care-ți oferă sens și confort emoțional. Înseamnă a-ți găsi un sens pe baza propriilor puteri și capacități intelectuale. Lucru de care nu toți oamenii se bucură în egală măsură. Este mai comod să-i lași pe alții să-ți ofere asta. Este mai ușor să aduci ofrande zeilor de ieri și de azi. Dar asta nu va schimba realitățile lumii de astăzi și nici direcția în care pare că ne îndreptăm. Doar dacă unul din acești zei nu poate să producă o dispariție a inovației tehnologice care depășește granițele. Geografice și culturale. Acum ca și în secolele 19-20 omul poate să aleagă dacă să fie liber ca persoană, ca individ, sau prizonier al propriilor sale creații.

 

Sensul eticii și rolul filosofiei

journalist-in-moral-dilemma

Dumnezeu este mort. Aceste cuvinte au fost rostite de filozoful german Friedrich Nietzsche într-o perioadă în care progresul științific și educația maselor a scăzut puterea religiei, înțeleasă în termeni de influență, asupra civilizației europene. Sensul afirmației sale a fost unul metaforic, referindu-se la modul în care avansul cunoașterii duce inevitabil înspre o dispariție a fundamentelor religioase pe care s-a întemeiat această civilizație. Tot Nietzsche a observat că odată cu asta apar și unele consecințe nefaste. Relativizarea moralității prin dispariția sacrului și a absolutului. Punerea sub semnul întrebării a eticii de odinioară.

Până astăzi lucrurile au evoluat în sensul prevăzut de Nietzsche. Foarte puțini oameni, cel puțin în societățile dezvoltate, se mai raportează la etică și moralitate în termeni absoluți. Moralitatea nu mai este un dat de la o entitate divină. Binele și răul capătă valențe subiective. Implicit nu mai știm cu exactitate ce este bine și ce este rău. Lăsați într-o dilemă morală etica obține un nou sens. Acela de a folosi rațiunea și cunoașterea științifică pentru a dezvolta moralitatea lumii de astăzi și pe cea a lumii de mâine.

Ce fel de moralitate este această ? Așa cum am spus, una întemeiată pe rațiune. Sensul eticii se conturează în jurul utilității. Dacă binele și răul devin termeni relativi nu mai rămâne decât să ne întrebăm ce este util pentru noi ca și indivizi ori ca și societate. Ce norme morale, etice, corespund în fapt naturii umane și pot aduce un plus de valoare sau de utilitate pentru existența noastră și pentru fericirea, viața, bunăstarea indivizilor ? Practic ne regăsim în rolul lui Socrate care se plimba de nebun prin cetate punând sub semnul întrebării absolutismul tradiției, al cunoașterii religioase și natura obiectivă a frumosului, a urâtului. Dacă el se chinuia să dovedească că acestea nu au o natură obiectivă, că depind de gusturi, de percepție, noi trăim într-o realitate în care relativismul face parte din firea lucrurilor.

Etica rămâne totuși o necesitate. Este unul dintre elementele care ne separă de regatul animalelor, de starea de natură și totodată esența oricărei construcții sociale. Acel suflet al cetății care servește drept temelie planurilor pe term lung, valorilor publice, viziunii de ansamblu. Nu este dependentă de religie luând naștere înaintea acesteia (Christopher Hitchens pune cel mai bine problema când ne întreabă dacă iudeii își ucideau părinții până au obținut tablele legii de la Moise) având la bază sentimentele și utilitatea, dar prin religie s-a bucurat mereu de un caracter absolut, chiar dacă pleca de la premise false, și care astăzi nu mai este posibil. Cel puțin nu atâta timp cât oamenii au acces la informație, la cunoaștere, iar premisa creatorului divin care-și împarte poruncile unui popor ales devine improbabilă și irelevantă pentru societate per ansamblu.

Până la începuturile modernității întrebările despre lume, sens, natura lucrurilor au reprezentat apanajul filosofiei și al religiei. Astăzi religia este alungată tot mai mult într-un colț al vieții private. Știința începe să confiște întrebările de odinioară ale filosofiei și ale religiei deopotrivă. Dar sunt unele lucruri la care nu poate să răspundă în totalitate fiindcă nu poate atinge un grad de obiectivitate. Etica este unul dintre acest lucru. Descoperirile științei rămân să fie conturate, să primească un sens din partea filozofiei. Inclusiv în materie de etică.

Exemple ale abordării raționaliste în etică putem să găsim în doctrine precum cea a umanismului secular, unde potențialul și demnitatea umană au prioritate în fața prejudecăților religioase ori ideologice. Ne putem referi la dilemele morale privind sexualitatea unde prejudecățile religioase pe baze absolutiste devin desuete în fața unei abordări de tip pragmatic care se referă la dreptul individului de a-și trăi viața liber, în vederea atingerii propriei fericiri atâta timp cât nu aduce atingere vieții altora.

Rolul de astăzi al filosofiei și al filosofului este acela de creator și generator de idei, de valori pe baza realităților obiective descoperite de către știință. În timp ce societățile dezvoltate capătă o viziune tot mai relativistă asupra moralității, judecând lucrurile după criterii tot mai liberale și mai individualiste în natură, rămâne rolul filosofiei de a răspunde dilemelor de natură etică și a determina alături de științele sociale, pe baze raționale nu ce este bine sau ce este rău, ci ce este util, folositor pentru oameni și societate, pentru progres și prosperitate, urmând ca o astfel de etică construită pe baze raționaliste să slujească drept fundament pentru politici publice și viața indivizilor. Nu degeaba majoritatea școlilor filozofice ale modernității exclud misticismul și adoptă raționalismul ori materialismul ca și premise fundamentale ale cercetării lor.

Capcana nihilismului (sau a nimicului)

Nihilismul este un curent filozofic de care toți ne lovim la un moment dat, asta dacă avem un interes pentru misterele acestei lumi și ne aflăm într-o căutare sincer a adevărului. Doctrina aceasta se învârte în jurul unei viziuni negative asupra vieții, absența unei credințe (conform Wikipedia) în orice sens real al vieții. Concepția nihilistă apare atunci când iluziile create de societate, de familie, de noi înșine, se risipesc în vânt și putem vedea lumea așa cum este ea e fapt. O imagine sugestivă este cea a unu om aflat în deșert care tocmai realizează că oaza din care se adăpa este de fapt un miraj. În fața realității omul se dă bătut și viața devine irelevantă.

Aceasta este concepția nihilistă. O concepție care a reușit să atragă mulți oameni de geniu. De la Nietzsche la Cioran. Păstrând proporțiile față de cei înainte menționați mă includ și pe mine aici, ca o persoană care a zăbovit un timp în nihilism atunci când și-a pierdut credințele pe care-și fundamenta odată viața. Dar nihilismul este o capcană, o capcană la fel de mare ca și mirajul falselor credințe. Friedrich Nietzsche a sesizat cel mai bine acest lucru în lucrările sale (Așa grăit-a Zarathustra, Știința Veselă, etc.) unde observă apariția unui pericol după ”moartea lui Dumnezeu” și anume blocajul oamenilor în zodia nihilismului, a nimicului. Omul lipsit de iluzii nu mai crede în nimic, nu mai trăiește pentru nimic, prin urmare devine un veritabil mort viu, o epavă. Acesta este cazul lui Cioran care s-a blocat definitiv pe ”culmile disperării” negăsind nici un sens, nici un rost, în această viață.

Spre deosebire de Cioran, Nietzsche vede nihilismul ca pe o simplă treaptă la care ajungem după ce renunțăm la iluzii și pe care trebuie să o parcurgem de asemenea pentru a ajunge la alta. Da, lumea nu are un sens divin, superior. Da, ordinea pe care o vedem este un simplu rezultat al unui haos primordial și noi plutim în derivă. Nu suntem cu nimic diferiți de orice alte forme de viață, poate doar cu capacitatea noastră de a raționaliza la un nivel superior. Nu avem un sens, o menire. Trăim și murim. Asta realizăm atunci când renunțăm la iluzii, la minciuni, la visele copilărie. Întrebarea ce se ivește este: ce facem mai departe ?

Proaspătului nihilist i se ivește un drum. Poate să meargă mai departe și să-și trăiască viața indiferent la această realitate, creându-și propriile valori, dându-și propriul sens, fiind cu adevărat un zeu în devenire, sau poate să pice în genunchi și să-și trăiască ultimii ani de viață în lacrimi și disperare. Cei doi filozofi pe care i-am menționat mai sus sunt, de fapt, exemple arhetipale ale acestor opțiuni de drum. Voința de putere și supraomul se confruntă cu indiferența și culmile disperării. Omul care vede mirajul pentru ceea ce este (un miraj) poate să meargă mai departe și să-și trăiască viața în deșert sau poate să se oprească și să-și aștepte, pur și simplu, pierirea.

Nihilismul este o capcană pentru că ne îndeamnă să facem asta, sau mai bine zis să nu facem nimic. Totul a fost un miraj, și ? Asta nu este un motiv pentru a mă opri din drumul meu, nu este un motiv pentru a irosi anii unei vieți de care mă pot bucura și care poate să fie foarte productivă cu sau fără un sens divin. Cu sau fără sens eu am această viață. Sunt aici și acum. Trăiesc. Am rațiunea și voința necesare pentru a-mi clădi propriul scop și pentru a mă bucura de viață fără alte iluzii. Nu am de ce să rămân blocat într-o stare demnă doar de un exponent al culturii emo. Un bun prieten îmi spunea cum vede această stare drept una de slăbiciune și într-adevăr, asta este, fiindcă între a-ți plânge de milă și a înfrunta cu curaj realitatea pentru a o stăpâni există o mare diferență.

Cu sau fără iluzii avem o viață. În egală măsură avem o alegere. Prima este cea a ignoranței versus cea a cunoașterii. Dacă alegem prima vom trăi fericiți într-un miraj, dacă alegem a doua vom înfrunta greutățile realității și ale nihilismului. Dar de acolo se ivește o altă alegere, cea de a rămâne blocați în nimicul ce apare ca o consecință a distrugerii vechilor idoli sau de a merge mai departe, construind o lume nouă în care să ne oferim un sens propriu. Din punct de vedere social, ca și din punct de vedere individual, a doua variantă este singura care ne poate oferi o satisfacție reală, prima fiind neproductivă pentru oricine.

Dacă tot am menționat elementul social putem să invocăm și un exemplu din această direcție. ”Constatarea morții lui Dumnezeu” la Nietzsche are mai mult o conotație sociologică decât una filozofică. ”Dumnezeu e mort” nu înseamnă că Dumnezeu n-ar exista sau că ar fi existat și a murit, ci că noțiunea de Dumnezeu a fost născută din ignoranță, iar odată cu dezvoltarea științelor și a cunoașterii această noțiune și produsele ei nu mai erau necesare societății occidentale. Nietzsche a constatat trecerea la o societate centrată pe Dumnezeu la una lipsită de un punct central, cu un vid pentru orice noi idoli. La intersecția destinului ce trebuia și ce trebuie să facă această societate ? Să plângă la dispariția iluziilor și să se oprească în timp sau să meargă mai departe, să progreseze, construindu-și noi valori etice, morale, socio-politice, pe baza rațiunii și a conștiinței deja existente în ființa umană ?

Aceeași întrebare se pune pentru individ, iar un răspuns nu există fiindcă nu există un ”trebuie”. Însă există o rațiune care ne permite să vedem contraproductivitatea nihilismului la nivel social, cât și la nivel individual. Viziunea existențialistă postulată de Sartre și Nietzsche se ivește ca o scară de scăpate dintr-o lume tristă și însingurată, o cale de înălțare pentru omul liber, dar totodată suficient de puternic încât să-și construiască propriul sens existențial într-o lume care, până la proba contrarie, este lipsită de sens. Bine, asta dacă excludem sensul strict biologic (nicidecum spiritual) al supraviețuirii.

Ideile stoicilor și secolul nostru

s1

Stoicismul este un curent filosofic ce s-a născut în Grecia antică și s-a răspândit în Imperiul Roman. Citindu-i pe exponenții acestui curent de gândire, oameni precum Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius, găsesc în ideile de bază ale stoicilor un veritabil manual de supraviețuire într-un secol dominat de stres și nervozitate. Gândurile către sine ale lui Marcus Aurelius nu reprezintă un manual către paradis, dar sunt o cale foarte bună pentru a accepta realitatea, pentru a sta nemișcat în calea furtunii.

Trei idei de bază sunt caracteristice acestui curent de gândire. În primul rând ne vom raporta la convertire. La greci acest cuvânt avea un sens dublu care se face remarcat și în ideile stoicilor. Pe de o parte convertirea presupune întoarcerea în sine, întoarcere la bază, redescoperirea sinelui. Un lucru de care omul modern s-a distanțat de atâtea ori. Pentru a începe acest drum omul trebuie să se schimbe pe sine, iar pentru asta trebuie să se cunoască pe sine. Intrând în tărâmul propriilor sale gânduri acesta trebuie să înțeleagă cine este și ce vrea de la viață, ca mai apoi să treacă la al doilea sens al convertirii și anume schimbarea.

Aici avem un element important. Inițiatul trebuie să-și schimbe perspectiva asupra lumii, felul în care gândește și cum recepționează diferiți factori externi. Văzându-și slăbiciunile, erorile, inițiatul stoic este chemat să se îndrepte prin adoptarea virtuților precum curajul, onoarea, înțelepciunea și așa mai departe. Este chemat să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și nu ca un centru al existenței. Perspectiva cosmică devine o parte integrală a vieții, iar această doboară orgoliul și frustrările. Mai presus de toate stoicul este chemat să cunoască lumea naturală, legile naturii, pentru a deduce de aici adevărata virtute și sensul său existențial.

În al doilea rând apare elementul social. Odată învingător în lupta cu sine stoicul conștientizează că face parte dintr-un întreg. El aparține unei familii, el trăiește într-o cetate, sau în termeni mai moderni face parte dintr-o națiune și, în sfârșit, aparține umanității și Cosmosului. Față de toate acestea are o datorie etică și tot ceea ce face trebuie să aibă o utilitate. Intervine elementul de disciplină a acțiunii care-l îndeamnă pe stoic să nu acționeze inutil, de dragul unor factori ce sunt dincolo de controlul său (lupta pentru reputație, pentru putere, pentru avere), ci să acționeze doar pentru lucrurile care pot să fie schimbate de către el, ghidat de o dorință de bine, de îndeplinire a datoriei sociale.

De această perspectivă omul modern uită. Uită că aparține unui întreg și că propria sa bunăstare și fericire este dependentă de acel întreg, la fel cum bunăstarea puiului de leu este dependentă de restul haitei. Omul este, în esență, un animal social și politic, trăind în grupuri numite societăți și evoluând odată cu acestea. Fericirea sa este condiționată de apartenența la ceva, iar prosperitatea sa de prosperitatea întregului. Astfel că un stoic care se străduiește a duce o viață dominată de virtute și nu de plăceri sau dorințe trebuie să fie de asemenea un actor social.

Al treilea și cel mai important (aș zice eu) element al stoicismului constă în a deține înțelepciunea necesară pentru acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le putem schimba. Suntem triști, depresivi, nervoși, iritați, datorită multor lucruri pe care nu le putem schimba. Ne dorim dorim ca alții să ne vadă cu ochi buni, dar acest lucru nu ține de noi, ci de perspectiva celorlalți față de ceea ce suntem, ceea ce facem. Astfel că a ne întrista sau a ne irita pentru acest lucru este inutil. Vedem că ceva nu funcționează bine în societate și prima tendință este de a critica, dar dacă nu putem schimba acel ceva nu facem decât să ne irosim timpul și să înrăim totul prin gândurile și stările noastre (tocmai lucrurile pe care le putem controla).

Propunerea stoicilor, cât și a unor filosofi moderni apropiați lor precum Baruch Spinoza, este acceptarea. Omul trebuie să accepte tot ceea ce Universul aruncă spre el. Tot ceea ce există și nu se află sub puterea sa. Nu trebuie să ne îngrijorăm sau să ne întristăm cu privire la ceea ce ne depășește, fiindcă în final ne facem rău tocmai prin propria percepție asupra lucrurilor, ci în schimb trebuie să ne întrebăm ce ne deranjează, de ce și în ce măsură putem face ceva, în ce măsură nu putem, iar dacă nu putem să acceptăm lucrurile și să ne îndreptăm atenția spre ceea ce se află sub puterea noastră de schimbare.

Și într-adevăr, aici găsim o poziție rațională și bună. Stoicul nu ignoră și nu respinge răul. Tot ce se poate întâmpla este normal să se petreacă. Dacă astăzi plouă un stoic nu se va supăra datorită acestui fapt. De ce ? Pentru că era perfect posibil să plouă, era de așteptat, iar a-ți stresa mintea cu asta nu are nici un rost fiindcă nu poți schimba acest lucru. Ce poți face în schimb este să te bucuri de alte lucruri, să trăiești momentul și să accepți rolul ”destinului”.

Marcus Aurelius propune chiar un exercițiu ”spiritual” pentru fiecare dimineață: când ne trezim să ne gândim că da, vom întâlni oameni de toate felurile, hoți, ipocriți și tot așa la infinit. E un lucru asupra căruia nu avem nici o putere, dar avem o putere asupra propriilor acțiuni și sentimente, așa că indiferent ce se întâmplă vom acționa în concordanță cu virtutea și nu deveni o pradă a unor emoții și percepții de natură subiectivă. La rândul său pastorul Reinhold Niebuhr a formulat o rugăciune specifică gândirii stoice, în care cerea de la Divinitate serenitatea pentru a accepta lucrurile pe care nu le poate schimba, puterea de a schimba ceea ce poate și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Stoicismul nu-ți oferă fericirea și nici raiul pe pământ, este chiar o pastilă anti-utopie, o pastilă care îți oferă o înțelegere realistă a vieții și mijloacele necesare pentru a te descurca cu tot ceea ce viața îți pune înainte. Cunoașterea sinelui, schimbarea sinelui, adoptarea virtuților și acțiunea pentru binele comun al umanității, acceptarea realității și a tot ceea ce aduce, a lucrurilor pe care nu le putem schimba, disciplina acțiunii și a gândului, percepția valorii a ceva în funcție de utilitatea sa reală, sunt noțiuni de bază ale acestui curent filosofic. Noțiuni de care omul modern, ca și cel antic, are atâta nevoie într-o societate interconectată și producătoare de stres și nervozitate.

Spiritualitatea științei

The-universe-the-universe-10732134-1728-1152

Știința este deseori văzută ca și ceva rece. O adunătură de calcule și cercetări seci a lumii naturale așa cum o vedem, a materiei. Lecturând operele lui Carl Sagan, Asimov sau Richard Dawkins un om nu poate decât să realizeze cât de greșită este această opinie. Știința este spirituală, cunoașterea științifică nu ne lasă lipsiți de mister, de căutarea adevărului și de un scop în viață ci, din contră, oferă astfel de lucruri. Știința nu este ceva rece, ci ea înseamnă căutarea adevărului, contemplarea la misterul universului în care trăim și a tot ce se află în jurul nostru. 

Cum am putea să privim știința altfel ? Ce este mai spiritual decât această foame infinită pentru cunoașterea unui univers care, as far as we know, este la rândul său infinit ? Același lucru se poate spune și cu privire la informațiile pe care ni le oferă știința. Teoria evoluționismului propusă de Charles Darwin este un exemplu foarte bun, la fel ca și teoria Big Bang-ului. Două teorii care sunt adesea prezentată drept ceva sec, simplu, lipsit de orice profunzime, dar care au la rândul lor o cantitate enormă de spiritualitate pentru cel care nu încetează să fie uimit de câteva lucruri foarte speciale.

În ceea ce privește evoluția speciilor mulți critică această teorie, care pe zi ce trece devine o realitate incontestabilă, încercând să o prezinte ca și ceva lipsit de frumusețe, de profunzime. Ne tragem din maimuțe, ce sec, ce penibil. Dar chiar este așa penibil ? Nu văd nimic penibil în faptul că ne înrudim cu alte vietăți, ca și în faptul că la origine toate speciile de pe Terra împart un strămoși comun, iar acest lucru se poate confirma prin simpla constatare a felului în care diferite celule din ADN-ul nostru sunt exact la fel ca și cele din ADN-ul alte specii, chiar a unui copac.

Există un anumit grad de rudenie între toate ființele vii, iar acest lucru este, în sine, uimitor. La fel de uimitor ca și faptul că din toate speciile de pe Terra noi, oamenii, suntem singurii care am evoluat în felul în care am făcut-o și am devenit un mijloc pentru univers de a se cunoaște pe sine. Un caz unic printre speciile de pe pământ și, pe baza informațiilor pe care le deținem până la momentul actual, în univers.

O altă teorie, Big Bang, este deseori prezentată drept ceva simplu. O explozie pe ici, pe colo, materie, praf și am început toți să evoluăm. Dar celebrul astrofizician, Carl Sagan, a enunțat lucrurile cu totul altfel. Pentru el era evident că toți, toate formele de viață, ne tragem de fapt din stele, suntem, de fapt, praf de stele. Pentru că începutul vieții zace în acea explozie primară de unde a început totul, iar originile vieții se găsesc de fapt în spațiu și nu aici, în praful de stele de unde venim toți… în cele din urmă.

Viața de după moarte este una din marile întrebări ale oamenilor și subiectul cel mai des abordat când vorbim de spiritualitate, dar nici știința nu este departe de asta. Deși nu confirmă sau infirmă viața de după moarte într-o formă tradițională putem să găsim diferite forme de reîncarnare prin știință. Reîncarnarea prin intermediul ADN-ului transmis din tată în fiu, prin intermediul atomilor care se descompun când murim și formează alte forme de viață.

Știința este spirituală. Cunoașterea realității despre univers, despre noi înșine și simpla căutare a unei astfel de cunoașteri, a adevărului, este în sine un lucru fascinant și spiritual. Isaac Asimov spunea că el găsește suficient spiritualitate în știință, în cunoașterea universului, iar acest lucru este de înțeles. Asta nu respinge religia la fel cum nici nu o confirmă, ci infirmă o misconcepție cu privire la natura strict materialistă a științei. O greșeală care face nedreptate unor lucruri profunde ce se ascund în fiecare întrebare, în fiecare răspuns și descoperire.

Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog… sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.
Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.
Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.
Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.
Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.
Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.
Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.
Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.
Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.
Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.
Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.
Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali… ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.
Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.
Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.
În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.
Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.
Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.
Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.
Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.
Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.
Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.
Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.
Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.
Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.
Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.
Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.
Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.
Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.
Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este… unic.
Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.
Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.
Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.
Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.
Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.
Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.
Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.
  
Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.
Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.
Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.
Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.