Privilegii de clasă în România sec. XXI

third-world-class-pyramid-220x180

Corupția și lupta justiției împotriva acesteia reprezintă realități bine cunoscute ale societății românești. Primul este un fenomen cu care ne confruntăm de moarte multă vreme, iar eforturile justiției pentru a combate sau cel puțin a reduce corupția sunt relativ recente, fiind legate de implicațiile corupției pentru securitatea națională și sprijinul acordat instituțiilor de justiție din partea unor parteneri străini.

În acest sens lupta împotriva corupției se ciocnește constant de piedici. Mai ales când vine vorba de clasa politică. Una din piedicile tot mai evidente este și conceptul de imunitate parlamentară. Faptul că un parlamentar poate să scape de presiunea unor instituții precum DNA (spre deosebire de un simplu cetățean) ridică serioase semne de întrebare cu privire la potențialul acestor eforturi, dar și cu privire la inegalitatea socială de pe plaiurile mioritice. În plin secol XXI ai impresia că societatea este în continuare împărțită în clase distincte și fiecare dintre aceste își urmărește propriile interese, defavorizându-le pe altele.

Această viziuni este specifică conflictualismului și teoriei marxiste din sfera sociologiei, respectiv a economiei. Pentru Marx mișcările tectonice ale societății se regăsesc în diferența dintre clase și lupta fiecăreia pentru satisfacerea propriilor interese. Inegalitățile sociale (dar și de altă natură) sunt o realitate a lumii în care trăim. Cu atât mai mult cu cât toți oamenii sunt diferiți și inegali prin însăși natura lor. Dar tendința generală peste tot în lume este de reducere a unei astfel de condiții și de diminuare a diferențelor dintre clase.

Țara noastră dragă pare să facă totuși excepție. Folosind un serie de scuze sofiste parlamentarii, teoretic reprezentanți ai cetățenilor, își canalizează eforturile pentru a-și proteja propriile interese. Principalele legi care par să treacă prin Camera Deputaților (atunci când aceștia sunt prezenți la serviciu) servesc mai degrabă lor decât populației. Imaginea de ansamblu este a unei clase aparte, care se bucură de puteri speciale și își acordă singură privilegii în raport cu restul populației.

Bunăoară Parlamentul României a dovedit că seamănă cu o Cosa Nostra veritabilă. Prea des auzim cum parlamentari urmăriți de către DNA sunt protejați prin vot de colegii lor. Tribalismul instituției parlamentare iese în evidență, iar mâna organelor de justiției ajunge să fie adesea legată. Parlamentarii își întrețin privilegiul imunității parlamentare, asta deși mai nici un cetățean nu agreează acest lucru. O fac să se protejeze. Păcat că un jurnalist sau un cetățean obișnuit nu se bucură de același privilegiu, fiind vulnerabil în fața unei justiții aparent ”corupte” (dacă ne luăm după premisa deputaților și senatorilor).

Titus Corlățean, ministrul de externe responsabil pentru dezastrul voturilor din Diaspora, este cel mai recent exemplu. Dar Parlamentul nu se limitează la imunitate. Modul în care creează legi favorabil propriei clase (fiindcă par să devină o clasă aparte) este vizibil și în proiecte de lege care vizează salarii, indemnizații sau pensii aparte pentru parlamentari. Ori, ceva mai recent, angajarea rudelor la Parlament, defavorizând astfel ideea de competiție și meritocrație.

În plin secol XXI trăim sub zodia conflictualismului. Dacă diferențele dintre clase par a se diminua peste tot în lume, îndeosebi datorită internetului, educației publice și accesului tot mai mare la informație, România conservă vechi obiceiuri. Moșierul rămâne moșier, chiar dacă poartă costum și se erijează în reprezentant al poporului, iar un vot al colegilor poate să-l salveze de o acțiune a justiției, asta în timp ce un cetățean obișnuit poate să fie aruncat după gratii oricând, pe drept sau nu.

Consecințele nu au cum să fie faste pentru parlamentari. Ori pentru clasa politică. Astfel de realități alimentează retorica populistă și apariția de noi partidulețe. Mai rău este că (alături de toate procesele aflate pe rol) diminuează încrederea populației în cei care ar trebui să-i reprezinte și să servească drept fundament al vieții democratice în polis. Lipsa de legitimitate a Parlamentului este cel mai bine reflectată de sondajele existente.

Parlamentarii sunt parlamentari în lipsă de alternative. Oamenii nu au încredere în ei și nici în instituția unde lucrează. Nu au încredere din prostie, ci datorită realității pe care o văd. A faptului că legile trecute prin parlament tind să favorizeze o clasă anume și prea rar răspund nevoilor populației. A faptului că majoritatea reprezentanților poporului sfârșesc drept urmăriți sau condamnați penali. Ce legitimitate poți obține astfel ? Ce acțiuni concrete poți demara neavând încrederea populației pe care teoretic o reprezinți ?

Și în mod destul de ciudat nu am norocul de a găsi cetățeni care sunt de acord cu imunitatea parlamentară. Doar aceia care lucrează în cadrul acestei instituții. Din nou se afirmă tribalismul chiar și dacă la nivel micro.

Anunțuri

Iohannis, Antena 3 și alte porcării

Gadea-Voiculescu-Badea-Antena-3

Timpul nu mi-a permis să mai scriu pe blog atât de des pe cât mi-am propus odată cu începerea noului an, dar iată că apar evenimente în viața unui om care ne obligă să le abordăm. Cum să nu scriu nimic despre suferința și jalea care a cuprins comunitatea religioasă a antenelor în ultimele zile, mă întreabă un prieten. Și inițial chiar aș fi preferat să nu scriu ceva prea complex pe această temă, subiectul este bun doar pentru persiflare. Asta până patimile lui Gâdea au ajuns în Camera Deputaților, în atenția premierului și a președintelui, iar într-o greșeală masivă de comunicare politică președintele Iohannis a reușit să-și dea singur un pumn. Ghinion, cum s-ar spune.

Ce-i cu tot tărăboiul ăsta ? În studiourile Intact este jale. Se țin parastase, se acuză noul terorism de stat, se arată ”băsiștii” vechi și noi. Asta pentru că frații întru Voiculescu urmează să fie evacuați din sediu. Așa cum le este specific aceștia au reușit să transforme totul într-o adevărată campanie mediatică și să se prezinte drept martiri publicului fidel, ieșit la pensie, al antenelor. O simplă evacuare dintr-un sediu care nu le mai aparține (fiindcă aparține statului, ce să-i faci, nea Dan, dacă furi mai trebuie să și dai înapoi) a devenit sinonimă cu închiderea Antenei 3, dovadă incontestabilă a faptului că spectrul băsist încă mai bântuie în instituțiile statului. Sau cel puțin așa ar lătra Mugur Ciuvică.

În realitate nu închide nimeni Antena 3, chiriașii sunt pur și simplu dați afară și pot să-și găsească foarte bine alte locuri de emisie. Doar că atunci când lucrezi în televiziune dobândești o anumită experiență în a manipula informația și prin ea publicul larg. Și de ce să nu o faci atunci când astfel îți poți crește rating-ul, poți forma un curent de solidaritate bazat pe o minciună și prin asta poți pune presiune pe guvern sau pe instituțiile statului ? Nu doar atât, dar ai și oportunitatea de a-ți ajuta beneficiarul politic (PSD), pentru care ai făcut propagandă și dezinformare o bună perioadă de timp, să scape de un subiect neplăcut în aceste zile. Minunata lege a tovarășului Dragnea privind libertatea de exprimare.

Nu vreau să discut legea în sine, dar mă mir că foarte puțină lume a sesizat ironia sorții în cazul de față. PSD face lobby în Camera Deputaților pentru Antena 3. Nu ar putea altfel, cine le-ar mai face propagandă dacă nu se ajută reciproc aici și acum ? Liviu Dragnea apare foarte frumos în fața micului ecran pentru a critica guvernul, pentru a critica instituțiile statului fiindcă nu respectă dreptul la liberă exprimare. Asta după ce imaginea omului cu mustață a fost echivalată cu interzicerea acestui drept prin proiectul de lege pe care la promovat. Dintr-o dată nu se mai discută despre legea împotriva defăimării, sau împotriva libertății de exprimare așa cum a fost numită de alții, ci despre dreptul la liberă exprimare al A3. Un drept pe care-l apără bravul apărător al statului de drept, tovarășul Liviu Dragnea.

Îmi imaginez că este o situație convenabilă pentru acesta. Se mai schimbă puțin subiectul. Primește și el puțină pace, puțină liniște. În fond, nu este bine ca exact înainte de alegeri președintele unui partid politic să fie asociat cu interzicerea libertății de exprimare. Antena 3 face o treabă bună în a exploata propria situație neplăcută în virtutea comunicării politice. O nouă imagine se impune în media, deși povestea în sine nu are nimic de-a face cu libertatea de exprimare, ci doar cu respectarea legii și a unei sentințe judecătorești. Doar că atunci când lucrezi în presă deformarea realității îți vine la îndemână. Chiar sunt curios dacă PSD ar fi făcut același lobby în Parlamentul României și pentru alte posturi TV dacă acestea și-ar pierde sediul. Oh, OTV, dar nimeni nu a făcut pentru ei. Din nou, ghinion.

Și că tot vorbim de ghinion povestea merge puțin mai departe. După ce 300 de spartani au apărat spiritul antenist în Camera Deputaților a venit rândul domnilor Cioloș și Iohannis să discute pe această temă care, deși una minoră, a devenit deodată prima problemă a țării. Poate ar trebui să o includem chiar în Strategia Națională de Securitate. Glumesc, să nu vă vină idei. Dacă prestația lui Cioloș a trecut cum a trecut, președintele Klaus Iohannis a reușit să facă o mare greșeală de comunicare politică. Sfătuit de consilieri sau nu, acesta a ținut să-și arate solidaritatea cu Antena 3. La urma urmei este o oportunitate bună pentru a mai câștiga un electorat și pentru a-i convinge pe prea cucernicii frați întru Dan să nu-l mai atace așa de mult. Nici un președinte nu vrea să aibă o televiziune criticându-l toată ziua pentru poliție politică sau băsism.

Din păcate pentru domnul Iohannis această strategie s-a dovedit deficitară și inutilă. Nu doar că nu a reușit să câștige bunăvoința antenelor, unde încă este criticat și nici nu va putea fura din electoratul ieșit la pensie al PSD (principalul public al A3), dar a reușit să trezească un curent de opinie împotriva sa din rândul propriului electorat. Mă rog, nu neapărat electoratul său propriu, specific liberal, cât alți votanți de-ai săi cu simpatii pentru Monica Macovei, Traian Băsescu și ceea ce-mi place să numesc ”dreapta mică”. Pentru aceștia este o trădare din partea dl. Iohannis care, iată, critică o acțiune a justiției și se solidarizează cu inamicul etern. Chiar dacă totul este un simplu joc de comunicare și nu are nici o treabă cu realitatea sau cu opiniile reale ale dl. Președinte.

Timpul trece și le rezolvă pe toate. Pentru Liviu Dragnea și PSD această vorbă a funcționat de minune. Subiectul de pe prima pagină a ziarelor nu mai este legea nepopulară pe care acesta a dorit să o promoveze, ci patimile antenelor pe care necromantul din Teleorman încearcă să le protejeze (să le protejeze dreptul la liberă exprimare, e clar ?) și nu, de data asta fără a invoca legiuni de morți din morminte. Pentru Antena 3 este un moment trist, dar și o șansă bună de marketing. Chemăm oamenii în stradă, ne înghesuim toți într-un studio TV, plângem și ne smiorcăim, ceva trebuie să iasă. Măcar rating să fie. Cât despre Iohannis… are nevoie de un nou consilier pentru PR.

Subversiune în numele Domnului

646x404

Atunci când vorbim despre subversiune ne gândim la o activitate, o măsură activă, derulată de către serviciile de spionaj în vederea subminării ordinii de stat. Într-o abordare mai restrânsă ne putem referi la ”un sistem care are capabilitatea de a influența subsisteme ale altui sistem , cu scopul de a le controla evoluția”. Aceasta este una dintre definițiile pe care le-am întâlnit pe fișele de curs de la facultate. Dar plecând de la această definiție și de la realitatea istorică vom vedea că subversiunea nu este ceva specific doar serviciilor de spionaj. De multe ori tindem să omitem felul în care diferite organizații transnaționale sau intrastatale folosesc activități subversive pentru a influența un sistem în vederea împlinirii unor interese proprii.

Pe aceeași fișă de curs menționată mai sus este dat și un exemplu concret în acest sens: Biserica Catolică. Într-adevăr, de-a lungul istoriei papalitatea a derulat fie prin intermediul unor ordine precum cel al iezuiților, fie prin intermediul cadrelor proprii ori a credincioșilor, activități care abordate obiectiv pot să fie considerate subversive. Infiltrarea unui călugăr iezuit în cercurile cele mai apropiate ale unui monarh, lupta continuă a unor credincioși catolici împotriva suveranilor proprii în vederea satisfacerii intereselor Romei. Acestea sunt realități bine documentate istoric, dar care nu țin doar de istorie, ci și de prezent. Nu țin doar de Biserica Catolică, ci și cea de cea ortodoxă, iar aceasta este tema articolului de față.

Dacă în trecut Biserica Catolică desfășura activități cu un caracter subversiv pentru pentru a influența monarhi și state pe drumul dorit de aceasta, Biserica Ortodoxă a jucat o carte diferită. Ea s-a legat într-un mod aparte de entitatea națională contopindu-se cu aceasta și cu cauza naționalistă în spațiul est-european. Ortodoxia a fost în permanență un aliat al puterii. O schimbare foarte interesantă survine odată cu apariția secularizării în acest areal geografic și în special în prezent. Religia este tot mai alungată din spațiul public înspre cel privat. Educația, dreptul, politicul, nu mai sunt dependente de aceasta, dar nici ea nu asistă pasiv.

Cel puțin în cazul României putem vorbi despre exemple concrete. Putem vorbi despre felul în care Biserica Ortodoxă Română, o simplă organizație non-guvernamentală, derulează eforturi considerabile pentru a-și introduce oamenii proprii în funcții cheie. Oameni precum Romeo Moșoiu care lucrează în Ministerul Educației fără a avea nici o legătură concretă cu educația, ci doar cu religia. Dacă nu știați de Romeo Moșoiu acesta este individul care stă în spatele platformelor împotriva educației sexuale în școli, a alianței părinților pentru ora de religie și altele de acest tip. Toată activitatea sa în cadrul învățământului se rezumă, iată, la susținerea religiei și a intereselor BOR în raport cu o lume nouă, aflată în continuă schimbare.

O astfel de activitate se încadrează perfect în definiția subversiunii. Și nu este singurul caz. Oarecum este inevitabil. Biserica Ortodoxă Română simte că este tăiată treptat de orice legătură cu centrul puterii în statul modern și anume politicul. A introduce oamenii proprii în diferite instituții de stat devine un efort natural de conservare, de protejare a unor interese specifice. Tot așa au procedat și catolicii când Anglia devenea un regat protestant sau când alte influențe ”nefaste” apăreau la partenerii lor comerciali de pe continentul asiatic. Problema apare când acest lucru vine în opoziție directă cu interesele statului și ale populației.

Este clar că acești oameni servesc alte interese decât cele ale statului pe care au jurat să-l slujească. Este de la sine evident că ei lucrează după o agendă bine definită încercând să contracareze orice acțiune ostilă intereselor BOR. Doar că o astfel de situație este inadmisibilă când un funcționar public trebuie să fie loial în primul rând țării sale, lăsând la o parte orice alte interese de grup. Cu atât mai mult cu cât opinia publică pare să-și contureze tot mai mult o poziție îndreptată împotriva instituției bisericești și a corupției care a definit-o în ultimii ani. Cu atât mai mult cu cât în contextul amenințării rusești de la granița de est a Europei religia ortodoxă devine, culmea, o vulnerabilitate în fața războiului informațional care se derulează, iar ghidați de o motivație religioasă anumite persoane aleg să acționeze în calitatea de idioți utili ai unui stat ostil intereselor românești.

Nu spun că un creștin-ortodox nu poate să facă politică. În istorie un prinț al Bisericii Catolice a lăsat de-o parte interesele papalității pentru a sluji intereselor coroanei franceze, mă refer la cardinalul de Richelieu. Ceea ce afirm este că cei care lucrează în instituții publice sau care își asumă o vocație politică trebuie să poată sluji interesul național și nicidecum o agendă cu totul diferită. Dacă interesul național îți cere o politică ostilă altor state ortodoxe atunci religia trebuie să fie irelevantă. Dacă interesul național îți cere progresul societății printr-o educație seculară, din nou, agenda religioasă devine irelevantă. Doar că interesul național nu poate să fie slujit atunci când singura ta activitate este de a promova biserica și a lovi în acțiunile ostile acesteia.

Îmi reîndrept atenția către oameni ca Romeo Moșoiu care pe parcursul carierei lor nu s-au distins cu nimic altceva decât cu ieșiri în favoarea pozițiilor Bisericii Ortodoxe Române. Învățământul se află într-o stare degradabilă, dar problema cuiva care ar trebui să-și aducă contribuția la rezolvarea acestei probleme stă în facerea sau nefacerea educației sexuale în școli. O problemă care ține iarăși de interesul cetățenilor, de siguranța și viitorul lor într-o lume cu mult diferită de basmele religioase a dl. Moșoiu, dar de care acesta nu ține cont deoarece este prea ocupat să slujească o agendă decât să observe dovezile concrete.

Ceea ce face BOR prin oameni ca Moșoiu este, de fapt, subversiune în numele Domnului. Își infiltrează proprii oameni în cadrul statului, iar aceștia slujesc ulterior agenda bisericii indiferent de problemele reale. Poate nu pare ceva foarte grav, dar atunci nici infiltrarea unor tovarăși de la răsărit, angajați ai FSB în cadrul MAPN n-ar trebui să fie o problemă. Dar este, nu fiindcă aceștia ar fi ruși, ci fiindcă aceștia slujesc deja un grup de interese, o agendă specifică și nu vor lucra în nici un caz pentru interesul național al României pe care, prin lege, orice funcționar public ar trebui să-l slujească.

Cel mai urât dintre generali

Numele lui Gabriel Oprea nu a primit niciodată prea multă atenție. A fost doar individul din umbră, cel cu partidul de care oricine avea nevoie pentru a obține o majoritate în parlament și a forma un guvern stabil. Pentru cei care-i acordau atenție era fie ”un om de cuvânt, un militar, individul care menține ordinea în politica românească”, fie un individ care nu are prea multe în cap, dar care este necesar multora. Situația s-a schimbat radical în ultimele zile când generalul Gabriel Oprea a devenit ținta unui amplu atac mediatic pentru moartea unui polițist ce făcea partea din escorta domniei sale.

Ce s-a întâmplat concret ? Vicepremierul Gabriel Oprea a cerut o escortă așa cum pare să facă de fiecare dată. Poliția Română ia oferit această escortă. Dl. Oprea a insistat să meargă cu viteză pe străzile Bucureștiului pentru a-și etala importanța. Nimeni nu știa că printre oamenii meniți să-l apere pe general de un posibil atac terorist asupra celui mai puternic om din lune se afla și un agent de poliție obosit, care a mai făcut parte din câteva escorte oficiale în ziua respectivă. Ca tragedia să aibă loc ABS-ul nu funcționa, plăcuțele de frână nu au fost schimbate, astfel încât atunci când a văzut o groapă agentul de poliție a frânat și s-a dezechilibrat, a căzut pe o parte, iar motorul a venit peste el într-una din multele gropi ce se găsesc în capitala țării noastre.

Urmările le cunoaștem. Le auzim și le vedem până astăzi. Din generalul care menține ordinea în stat, prietenul cel mai bun al PSD, PNL și al americanilor, Gabriel Oprea a devenit cel mai urât dintre pământeni (sau dintre generali). Oarecum pe bună dreptate și oarecum nu prea. Situația este puțin mai complexă decât pare la prima vedere și oricât de criticabil poate să fie Gabriel Oprea trebuie observat că vina reală pentru moartea tragică a subinspectorului Bogdan Gigină nu-i aparține exclusiv vicepremierului. Undeva în cadrul Poliției Române cineva este de vină pentru situația motocicletei și organizarea coloanei oficiale. Undeva printr-o firmă care se ocupă de drumurile din București cineva este de vină pentru acele gropi.

În ceea ce-l privește pe Gabriel Oprea nu este prima dată când merge cu o coloană oficială pe urmele sale. Din declarațiile și mărturiile prezentate de presă putem spune că generalul are o pasiune pentru așa ceva. O chestiune pe care, din punct de vedere psihologic, aș lega-o de narcisism, egocentrism, aroganță și prin extensie dorința de compensare și afirmare, chiar un complex de inferioritate reprimat în subconștientul generalului dornic să domine, dornic de respect și slavă deșartă, în limbaj bisericesc. Ce s-a întâmplat este un accident, iar cauzalitatea primară nu stă în coloana oficială a dl. Oprea, ci în cu totul alte lucruri.

Ura la adresa lui Oprea a izbucnit fiindcă el este o persoană, chiar o persoană publică. Pe cine putem blama din cadrul Poliției Române ? Nu știm cine s-a ocupat de motociclete și organizare. Pe cine putem blama de la drumuri ? Muncitorul anonim ? Oprea este cel mai ușor de blamat, cel mai ușor de criticat în acest momente. Numele lui este asociat în mod inevitabil cu moartea agentului de poliție. Critica nu este sută la sută nefondată, doar exagerată. O cauză a criticii stă în aroganța și disprețul pe care generalul pare să le afișeze față de restul lumii. CTP-ul (Cristian Tudor Popescu) spunea odată că românii reacționează emoțional, reacționează atunci când se simt insultați și iată, acum se simt insultați de opulența unui vicepremier care insistă să poartă o coloană oficial după el cu orice ocazie, chiar și când trebuie să meargă la un interviu cu presa sau la un restaurant pentru a-și lua micul dejun.

Ceea ce provoacă ura oamenilor nu este accidentul în sine, acesta este doar un factor declanșator, ci opulența, aroganța, felul în care Gabriel Oprea pare să insulte omul simplu, cetățeanul obișnuit. Și pe bună dreptate aș spune. În timp ce în restul lumii persoane politice mult mai importante (premieri sau președinți) se plimbă folosind mijloace de transport în comun, biciclete sau doar mașina propria, având un singur bodyguard alături, domnul Gabriel Oprea insistă să-și facă cunoscută prezența pe străzile Bucureștiului. Lumea trebuie să știe că generalul este acolo. Că salvatorul națiunii române în situații de criză se află în apropiere.

Generalul are și el o vină cel puțin morală pentru moartea lui Bogdan Gigină. Cu siguranță că dacă nu ar fi folosit convoiul oficial șansele ca o astfel de tragedie să se petreacă erau mai mici. Dacă nu ar fi gonit pe străzile Bucureștiului cu toată cazarma după el. Dar tragedia se putea petrece și fără Oprea. O motocicletă nefuncțională, un om obosit, o stradă plină de gropi. Aroganța vicepremierului este doar o parte din această ecuație.

Indiferent de această tragedie cariera politică a lui Gabriel Oprea are foarte mult de suferit. Atacat din toate părțile, detestat de tot mai mulți cetățeni care-l văd drept o nulitate și se simt la rândul lor ofensați de opulență, Gabriel Oprea a devenit o piatră la gâtul PSD. O piatră de care Partidul Social-Democrat are nevoie pentru a rămâne la guvernare, dar care-l trage în jos pe termen lung cu privire la alegerile parlamentare. Din acest punct de vedere asocierea de imagine cu Gabriel Oprea devine o problemă. Soarta lui Oprea (și a lui Ponta) stă în mâinile lui Liviu Dragnea care trebuie să decidă ce contează mai mult: guvernul sau situația la alegerile parlamentare ? Până acum tace.

Societatea civilă cere demisia vicepremierului, dar părerea mea este că nu vom avea o astfel de demisie. De fapt, în momentul în care scriu acest articol Gabi Oprea trebuie să dea o declarație. Probabil chiar asta declară, că nu va demisiona. Probabil, așa cum am scris și pe Facebook, nici nu conștientizează în mod clar unde a greșit. Ce a făcut rău. Pentru el este perfect normal să meargă cu coloana oficială în fiecare zi și nu are nici o legătură, cât de mică, cu accidentul. O situație care nu poate decât să-i exaspereze pe români. La fel ca și încercările de a-l apăra pe Oprea făcute de colegii săi din cadrul UNPR. Nu cred că românii vor aprecia să fie făcuți agenți ai lui Soroș pentru simplul fapt că-l critică pe vicepremier.

Pentru Gabriel Oprea cea mai bună strategie este a pasa vina către Poliție și firmele de drumuri. Către neglijența din cadrul acestor instituții și să manifeste compasiune pentru familia victimei. Dar nici așa nu ar reuși să împace apele. Întotdeauna este mai ușor să ataci o persoană, un chip, decât o imagine relativă pentru ceva anume. Iar în cazul lui Gabriel Oprea asocierea cu tragedia este inevitabilă. Oamenii insistă să-l atace fiindcă numele său este asociat cu mediocritatea care se afirmă în mod opulent pe străzile din București. Partidele de opoziție nu vor ezita să-l atace, chiar și cele care odată i-au făcut curte, știind că acum Oprea nu poate decât să-i tragă în jos din punct de vedere electoral, iar a-l ataca înseamnă a câștiga încă niște votanți.

O problemă mai serioasă a fost menționată de jurnalistul Cristian Unteanu într-un articol pentru blogul Adevărul. Uităm că Gabriel Oprea nu este doar vicepremier, ci și ministru de interne. Uităm că el a reprezentat România în discuțiile cu Uniunea Europeană privind criza refugiaților și că tot el trebuie să se ocupe mai departe de acest lucru. Cu ce legitimitate va purta discuții, negocieri, în continuare ? În ce măsură se va putea concentra asupra acestora când în țară se află permanent sub atac ? Migrația reprezintă o provocare pentru toate țările din cadrul Uniunii Europene și în special pentru cel de graniță și de tranzit, precum România. Ministerul de internet trebuie să fie capabil pentru a gestiona cu atenția necesară și cu legitimitate în față partenerilor externi orice provocare posibilă.

Rezolvarea problemei acesteia devine absolut necesară. Lucrurile trebuie clarificate și la fel trebuie clarificată poziția pe care stă Gabriel Oprea. A trece cu vederea această tragedie devine imposibil fiindcă lucrurile nu se vor calma de la sine, cel puțin nu pe termen scurt. Poziția vicepremierului pe probleme de securitate națională și ministru de internet deopotrivă devine una ingrată, iar pentru interesul național (la care face Oprea trimitere cu fiecare ocazie) apar anumite complicații. Aș încheia cu o observație privind întregul guvern Ponta. Nu știu dacă există vreun ministru în acest guvern care nu a fost aspru criticat de opinia publică, de societatea civilă, pentru ceva anume sau care nu a insultat în vreun fel o bună parte din români.

Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist

image-resizer

Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu  (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

  1. Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.
  2. Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.
  3. Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

 Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Legea ”anti-legionară” – normală și necesară

miscarea_legionara

Timpul nu mi-a permis să mai public atât de des pe cât aș fi vrut, astfel că nu am reușit să abordez unele teme importante care s-au aflat în atenția opiniei publice aceste zile. O astfel de temă este și foarte contestata, dar și foarte necesara lege ”anti-legionară”. Legea, propusă de Crin Antonescu și promulgată de către președintele Iohannis, vine ca și o completare pentru ordonanța de urgență a guvernului condus de Adrian Năstase, extinzând sfera legii în lumea virtuală și adăugând alături de fascism, rasism, nazism, xenofobie și ideologia legionară.

Proiectul de lege a fost criticat în principal de către adepții acestei ideologii, cum era de așteptat, iar printre argumente putem sesiza apelul la libertatea de expresie, lipsa necesității într-o țară cu un sentiment anti-semit redus, diferența dintre fascism și legionarism, cultul unor personalități precum Petre Țuțea sau Mircea Eliade și apelul la memoria celor care au suferit în munți și-n închisori sub regimul comunist. Din punctul meu aceste argumente sunt trase de păr și nu au nimic de a face cu ce vizează legea de fapt. Includerea legionarismului pe lista de ideologii ”interzise” este atât normală, cât și necesară.

Când vorbim despre libertatea conștiinței și libertatea de expresie trebuie să ținem cont de faptul că în nici un stat democratic nu există o libertate absolută. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia și, în egală măsură, unde afectează securitatea și integritatea altor cetățeni. Indiferent ce ar susține neo-legionarii ideologia lor a afectat în trecut libertatea și integritatea unor cetățeni a căror singură vină a fost apartenența la o etnie diferită și poate să o facă din nou. Mulți oameni aud de legionarism și Codreanu pe internet și de aici ajung să dezvolte sentimente ostile față de anumite minorități, formând o posibilă amenințare pentru acești cetățeni români. Nu există libertate de exprimare atunci când îndemni la uciderea unui om, la fel nu există nici când promovezi o ideologie care îndeamnă, direct sau indirect, în această direcție.

Acest lucru este afirmat și în Constituție unde există contexte în care libertatea de exprimare poate să fie restrânsă pentru interesele statului și binele tuturor cetățenilor. Tot acolo se afirmă că orice restrângere trebuie să fie în proporție cu situația reală. Avocații legionarismului afirmă că în România nu există un curent legionar/anti-semit puternic. Sigur, poate nu există unul cu adevărat puternic, dar există un curent, iar acesta este în creștere. De fapt cunosc bine lumea legionară și pot afirma că este în creștere. Propaganda online, corupția în spațiul public, lipsa de valori și căutarea unei identități împing mulți tineri dezordonați sufletește în această direcție.

Din acest punct de vedere putem spune că legea ”anti-legionară” are și un vădit caracter preventiv. Dorim să prevenim o situație din care s-ar putea să nu mai avem cale de întoarcere. Dorim să prevenim propagarea unei ideologii periculoase și aproape anarhice, a căror exponenți se consideră aleși de Divinitate și prin asta pot avea dreptul să afirme orice și, în sfârșit, să facă orice. Legile și măsurile cu caracter preventiv nu sunt ceva nou, ci din contră, ceva perfect normal în multe state, inclusiv cele democratice. Germania, de exemplu, este printre cele mai intolerante state cu extremismul de dreapta și cu propagarea urii.

Românul de rând este vulnerabil la legionarism, la o ideologie extremistă care apelează la sentimentele de patriotism și credință creștinească specifice multor români, cât și la nemulțumirile față de situație curentă a țării. Deci posibilitatea creșterii unei astfel de ideologii și a unor organizații exponente este cât se poate de reală și nu este de dorit. În primul rând pentru că ar amenința securitatea și integritatea unor cetățeni români ce aparțin diferitelor minorități, în al doilea rând pentru că ar reprezenta o problemă și pentru interesele statului.

Deși se proclamă naționaliști mulți exponenți ai extremei drepte din Europa și din România sunt astăzi o simplă coloană a 5-a pentru mașina de propagandă a Federației Ruse. Aderența Rusiei la valorile tradiționale o face atrăgătoare pentru naționaliști, iar naționalismul european este atrăgător pentru Rusia datorită capacității subversive față de guvernele europene. În România majoritatea legionarilor se prezintă drept fani ai lui Vladimir Putin și critici ai unei ”oculte mondiale” invizibile, conduse de americani și … evrei. Dacă legionarismul este util pentru cineva acel cineva este președintele Rusiei care se bucură, asemeni predecesorilor săi sovietici, de idioții utili de pe tot cuprinsul pământului.

Avocații legionarismului apelează și au apelat mereu la diferența dintre ideologia fascistă și cea legionară. Ca și student la științe politice aș înclina să spun că nu există o astfel de diferență, nu în mod real, ci vorbim de fapt despre o formă de fascism clerical fiindcă ideologia legionară prin noțiunile sale de bază corespundă noțiunilor de bază ale fascismului. Dar nu este nevoie, fiindcă acest argument nu mai stă în picioare. Tocmai pentru a evita acest argument sofist legea face o diferență între fascism și legionarism, menționându-le ca două ideologii diferite, dar la fel de negative în istorie și periculoase în prezent pentru viitor.

Nu mă credeți ? Să recapitulăm deci ce scria Corneliu Zelea Codreanu în cartea sa, Pentru Legionari. Acolo își afirma cu mândrie anti-semitismul, fiind bucuros de faptul că a călăuzit studenți germani pe calea aceasta. Și-a afirmat în repetate rânduri susținerea pentru Hitler și pentru Mussolini, iar mulți neo-legionari nu sunt cu nimic diferiți. Dacă în fața altora neagă astfel de lucruri, în cercuri restrânse își arată ura, dorințele reale și admirația pentru tot ce înseamnă național-socialism, fascism, cu legionarismul fiind, desigur, românesc, deci pe o treaptă superioară.

Acest lucru mi se pare cel mai hilar. Ideea că a interzice promovarea legionarismului este un act anti-românesc… cum naibii definim anti-românismul ? Mi se pare o aberație în adevăratul sens al cuvântului. De când românitatea este identică cu o organizație temporală din sec.XX și cu câteva personalități care au aderat la această doar ca apoi să se căiască, din cauza contextului istoric ? Și cum rămâne totuși cu acei titani ai istoriei noastre uciși de legionari ? Nicolae Iorga, istoric și naționalist luminat, Virgil Madgearu, geniu al economiei interbelice ? Aceștia nu sunt și ei oameni de valoare ai istoriei noastre ? Mult mai valoroși aș spune decât majoritatea legionarilor (să ne aducem aminte că cei mai mulți legionari erau țărani frustrați și copii idealiști ori teribiliști, cum este cazul și astăzi, intelectualii au fost puțini și au aderat mai degrabă din atracția spre ceva simplu, îmbrăca în haina romantismului, ceva ce reușea să-ți ofer un sens, o menire).

Mulți văd legionarismul altfel nu pentru că ar cunoaște istoria, fiindcă în mod clar nu o cunosc, ci pentru că este ceva românesc. Îl consideră al lor și excesul de naționalism iată, ne face ignoranți cu privire la realitate. Credem că tot ce producem este altfel decât ce-i în afară, mai bun. Lucru cât se poate de absurd. Fascismul românesc e altfel, comunismul românesc e altfel, feudalismul românesc e altfel, barbarii daci sunt altfel decât barbarii germanici, totul într-un sens pozitiv. Sigur, au existat diferențe datorate geografiei și culturii, dar asta nu înseamnă automat ceva pozitiv.

Trebuie spus și că dacă ai pătimit în închisorile comuniste sau în munți asta nu schimbă istoria, asta nu șterge cu buretele masacrul de la Jilava, crimele împotriva evreilor, soldații români uciși în timpul rebeliunii legionare, asasinatele comise de și sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii au fost arestați de comuniști la fel ca și țărăniștii și liberalii (adversari ai Mișcării Legionare) pentru că reprezentau o altă ideologie, de neacceptat într-un regim totalitar precum comunismul sau precum legionarismul înainte. Asta nu înseamnă automat că legionarii au fost oameni buni, iar a invoca memoria unui Ogoranu nu curăță istoria legiunii și ideologia legionară de crimă.

Sunt și lucruri criticabile la această lege sau la promotorii ei, desigur. Mi se pare prea vagă, lasă prea mult loc pentru interpretări, dar ideea în sine este bună. Îmi displace de asemenea felul în care anumite persoane se raportează la sentințele date de un tribunal de ocupație sovietic pentru a defini criminalii de război, dar a interzice promovarea unor ideologii extremiste și cultul unor persoane care se fac vinovate de crime împotriva umanității este în sine un lucru bun, iar apelul acesta stupid la naționalism îmi displace. Îmi displace să aud că ne atacă eroii. Încă nu suntem o națiune suficient de matură încât să acceptăm faptul că istoria noastră nu este perfectă, că poveștile din basme nu sunt reale și că suntem o simplă națiune printre națiuni.

Mă îngrijorează totodată felul în care opinia publică va reacționa la această lege. Există oricând posibilitatea ca ea să-i coaguleze pe exponenții și adepții extremismului de dreapta, deși aș spune că șansele sunt mici. Neo-legionarii au fost și sunt dezbinați de propriile orgolii. Vom asistat la reacțiile unor persoane izolate și o serie de istericale. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Legea ”anti-legionară” a fost adoptată într-un context geopolitic specific. Vedem cum în lume extrema dreaptă începe să se afirme datorită erorilor politice și economice ale occidentului. Vedem cum aceasta acționează peste tot ca o forță subversivă, ca o coloană a 5-a pentru un stat care reprezintă o amenințare față de România. A pune legionarismul alături de fascism și a stopa propaganda online odată cu asta este un lucru normal și necesar. Este normal și necesar să protejăm toți cetățenii României indiferent de etnie sau religie și să apărăm interesele statului de orice vulnerabilități.

Cred că legea anti-legionară este bună, normală și necesară în contextul actual. Mai cred că națiunea română și istoria noastră, valorile noastre, nu se identifică cu o ideologie ce s-a născut doar ca o reacție la altă extremă, cea comunistă și care era menită să piară odată cu aceasta. Cred că ne putem construi identitatea și pe altceva decât pe ură și că în Legiune Eliade era minoritatea, țăranul analfabet și ucigaș fiind majoritatea. Pentru prezent și pentru viitor acest naționalism retrograd care refuză evoluția speciei umane nu-și are nici un rost, este doar o piedică peste care trebuie să trecem. Încă atrage oameni fiindcă există o dorință de identitate și-n epoca globalizării, dar tot ce mai poate produce este război și suferință.

P.S. Și nu, nu ne interzice nimeni să studiem istoria sau să-l citim pe Eliade, ce interzice această lege, de fapt, este promovarea ideologiilor extremiste în public și cultul celor care se fac vinovați de crime împotriva umanității sau crime de război. Sigur că un istoric poate să citească Pentru Legionari. Ce nu poate să facă este să vină cu cartea respectivă în Piața Universității și să proclame că aici este biblia națiunii române, o carte în care se întâmplă să existe îndemnuri la ură de rasă.

Vulnerabilitatea lui Alexis Tsipras

TOPSHOTS The leader of the leftist Syriza party, Alexis Tsipras, listens to a question during a televised press conference on January 23, 2015 at the Zappion Hall in Athens. Greeks vote on January 25 in a general election for the second time in three years, with radical leftists Syriza leading the polls with a promise to renegotiate the international bailout that has imposed five years of austerity on the country.   AFP PHOTO/LOUISA GOULIAMAKI

Premierul grec Alexis Tsipras a ajuns la putere pe baza unei platforme populiste care abuza de situația foarte proastă a Greciei, de teama și de nemulțumirea generală ce domnea și încă domnește în țară. Promisiunile sale de schimbare și puternicul discurs anti-austeritate s-au lovit repede de o realitate tristă. Economia Greciei nu era funcțională, dependentă complet de creditorii europeni și singura metodă de a reface această economie, plătind totodată datoriile din trecut, era austeritatea. Populismul s-a ciocnit cu realitatea, iar Tsipras a trebuit să revină la modelul politicii pragmatice, după multe ciocniri cu creditorii europeni acceptând până la urmă condițiile impuse de aceștia pentru o altă sumă de bani care să țină economia Greciei în picioare.

Grecia a supraviețuit pentru moment, dar situația lui Tsipras nu este la fel de fericită. Premierul grec se confruntă cu o scădere a popularității și cu un conflict în interiorul propriului partid. Grecii și în special radicalii din cadrul Syriza nu par să înțeleagă pe deplin mersul economiei și situația în care se află. Nu par să priceapă că nimeni nu este dispus să-i dădăcească. Pentru ei Tsipras a comis o trădare inacceptabilă a dogmei ideologiei stângiste prin compromisul făcut cu Germania și Uniunea Europeană, prin revenirea la austeritate și la o politică a reformelor și privatizării. Ultimele proiecte de lege au trecut prin parlamentul grec, dar cu o opoziție tot mai vizibilă din partea partidului de la guvernare, ca și cu proteste populare în stradă.

 Un partid instabil

Alexis Tsipras se confruntă cu un conflict în interiorul propriului partid. Figuri importante din cadrul Syriza adoptă un discurs tot mai vocal împotriva premierului și a opțiunilor sale politice. Când propriul partid nu-ți susține pe deplin proiectele de lege știi că unele lucruri nu funcționează, iar în timp o astfel de situație se poate agrava dacă un opozant al lui Tsipras, tot din interiorul Syriza, ar reuși să canalizeze nemulțumirea și să formeze o opoziție solidă. Syriza și-a adunat adepții și și-a construit platforma pe un discurs cu totul împotriva oricărei forme de austeritate. Acum, confruntându-se cu o realitate care nu se pleacă teoriilor, partidul este pus într-o situație jenantă.

Ultimele proiecte de lege trecute prin parlamentul grec au fost susținute doar de o parte din membri Syriza, pe când o altă partea s-a manifestat dur împotriva premierului și a votat împotriva reformelor, respectiv austerității. De fapt legile au trecut datorită sprijinului de care s-au bucurat din partea opoziției. Partide precum Noua Democrație au dat un vot pentru acestea în timp ce din interiorul Syriza se auzeau voci de opoziție. Se pare deci că guvernul pare să depină de opoziție, opoziția susține guvernul sau măcar măsurile luate de acesta în timp ce partidul de guvernare este indecis ce să facă, având o tabără pro-Tsipras, mai moderată și o tabără mult mai radicală și care se manifestă precum ar trebui să o facă opoziția.

Situația de față nu-i este deloc favorabilă premierului grec. Este foarte probabil ca în viitor guvernul să depindă tot mai multe de opoziție în cazul în care radicalii de stânga vor continua să se opună măsurilor dure cerute de creditorii europeni. Tsipras este vulnerabil. Nu se mai bucură de susținerea integrală a propriului partid și depinde de alte forțe politice pentru a reuși în întreprinderile sale. Aici se lasă loc pentru șantaj, dar și un semn de întrebare cu privire la următoarele alegeri sau la alte proiecte de lege pe care guvernul ar vrea să le treacă. Chiar în fața creditorilor nu se mai poate lăuda, cum a făcut până acum, cu o susținere deplină acasă. Propriul partid nu mai susține guvernul, nu pe deplin.

 Butoiul cu pulbere și protestele care vin

Asta ne duce la o altă problemă. Vulnerabilitatea politică a lui Tsipras nu vine doar din cadrul propriului partid, unde se confruntă cu opoziția taberei radicale. Nici populația Greciei nu pare să mai fie mulțumită. Tsipras s-a întors la Atena având o înțelegere cu creditorii și primind un nou împrumut pentru a repune economia Greciei în funcțiune. Continuarea reformelor și a austerității a fost condiția esențială pentru aceasta. Cu alte cuvinte exact opusul a ceea ce Syriza promisese electoratului. Psihologia maselor, bine definită de Le Bon, nu ține cont de calcule pragmatice și de realități economice ori politice, ci de moment. O să o ducă mai rău cu austeritatea ? Da. Prin urmare nu este bine, în logica lor, iar asta lasă loc de proteste.

Deja au avut loc câteva proteste. Popularitatea lui Tsipras este în scădere. Dacă s-ar organiza un referendum care ar putea să fie rezultatul ? Oamenii s-ar putea reorienta spre alte forțe mai radicale, iar aici consider că fostul ministru, Varoufakis, ar avea potențialul de a se prezenta drept alternativa mai radicală (a se citi mai țăcănită). Nici extrema dreaptă nu stă prost în sondaje și ar putea să folosească momentul, iar șansele sunt relativ mici ca populația înfierbântată și nemulțumită a Greciei să revină la partidele moderate care au condus în trecut. Într-un context favorabil aceste nemulțumiri s-ar putea să lovească guvernul Tsipras.

În loc de încheiere

Grecia nu are un drum ușor înainte și nici în trecut nu a avut. Comportamentul pueril al radicalilor de stânga a complicat lucrurile și mai multe, iar acum chiar aceștia stau pe un butoi cu pulbere. Cu un partid divizat și cu o populație nemulțumită care protestează constant contra guvernului și a măsurilor luate ne putem întreba în mod legitim: cât timp mai are Tsipras la putere ? Realitatea economică îl obligă să accepte dorințele creditorilor, iar realitatea politică îl face dependent de susținerea opoziției, altminteri s-ar confrunta cu o incapacitate vădită în a lua decizii și a le pune în practică. Dar cum ar putea să potolească opinia publică, dezamăgită după ce nu a fost servită cu miraul promis ?