Adevărata miză a redefinirii familiei

Zilele astea spațiul public a fost umplut din nou de subiectul redefinirii familiei și căsătoriei în termeni religioși. O inițiativă a coaliției pentru familie (și alte asociații legat de BOR) care vizează redefinirea familiei în conformitate cu valorile specifice credinței creștin-ortodoxe și anume drept rezultatul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Această inițiativă a reușit să adune un număr oarecare de susținători și atenție din partea presei, dar oamenii par să omită cu bună știință sau din ignoranță adevărată miză a subiectului în cauză, atât pentru BOR, cât și pentru opozanții acestei instituții perimate.
Care este această miză ? Abordând problema dintr-o perspectivă realistă (de obicei aplicată în sfera relațiilor internaționale) și pe baza teoriei jocurilor (un câștig pentru altul este o pierdere pentru mine) putem spune că cuplurile de același sex nu afectează cu nimic viața zilnică a creștinului ortodox ori a bisericii. Se poate spune că astfel de cupluri nu sunt conforme cu legile morale ale religiei creștine (discutabil în funcție de cum ne raportăm la Vechiul Testament), dar aceste legi sunt aplicabile doar în cadrul cultului creștin și nicidecum în spațiul public. Cel puțin într-un stat care se definește prin neutralitatea sa față de religie și prin legi distincte de cele religioase.
Aici este și problema. Inițiativa BOR de redefinire a familiei ține de un conflict mai vechi. Conflictul dintre dorința Bisericii Ortodoxe Române de a deține putere și influență în societate, pe de o parte și dorința forțelor seculariste de a evita acest scenariu, pe de alta, menținând astfel separația dintre biserică și stat, dintre morala religioasă și legile aplicate în spațiul public.
Știm că în ultimii ani Biserica Ortodoxă a pierdut foarte mult din influența ei inițială (sondajele INSCOP sunt relevante în acest sens). Separația dintre biserică și stat nu a priit intereselor celei dintâi, limitând numărul de adepți, influența publică și implicit capacitatea de satisfacere a intereselor proprii pe plan financiar și politic. Ce se încearcă acum nu este altceva decât un efort pentru a demonstra că BOR ca și instituție are forță, are putere, că poate determina o bună parte din cetățeni la acțiune (întâmplător aceștia au și drept de vot), că poate să-și impună valorile proprii în spațiul public.
Redefinind căsătoria după criteriile moralității religioase Biserica Ortodoxă Română ar reuși să modifice Constituția, legea fundamentală a statului și să-și implementeze propriile valori drept legi ale cetății. Ar da astfel o lovitură ideii de stat laic/secular, de neutralitate față de culte, impunând statului nici mai mult nici mai puțin decât oficializarea propriilor norme.
Din acest punct de vedere susținerea comunității LGBT nu se limitează doar la câteva drepturi fundamentale, precum cel de a întemeia o familie, ci și la limitarea puterii religioase, a influenței acesteia în viața statului. Întrebarea reală este cum vrem să arate România de mâine. Vrem să fim un stat secular în care fiecare își poate desfășura viața în conformitate cu propriile valori cât timp nu aduce atingere libertății și vieții semenilor săi ? Sau vrem o țară condusă de o simbioză cler-clasă politică în care biserica ortodoxă își redobândește puterea în stat și valorile ei sunt impuse altor cetățeni care nu au nici o treabă cu ele ? O întrebare la care merită să cugetăm.
Suntem deci pregătiți să ne trăim viața după precepte religioase cu o biserică militantă pregătită să ne dea în cap dacă mergem duminică la biserică ? Dacă avem o viață sexuală în afara căsătoriei sau dacă nu începem dimineața prin a mânca anafură ?
În încheiere am să-mi adaug opinia proprie cu privire la căsătoria dintre persoane de același sex. Voi folosi aici un text pe care l-am publicat și pe Facebook și care rezumă problema argumentelor celor care contestă acest drept:
”Privitor la căsătorie. Căsătoria este o construcție socială. O unealtă pentru conveniență, legată de diferite percepții sociale de unde derivă și diferite norme, reguli și noțiuni privind instituția căsătoriei, respectiv a familiei.Nu este o instituție religioasă. Antropologic vorbind precede religia și se redefinește cu trecerea timpului. Dacă era o instituție religioasă ateii nu s-ar putea căsători. Dar pot să o facă prin intermediul oficializării acesteia de către singura autoritate reală, cea a statului.

Dacă era o instituție construită în primul rând pentru a crește copii atunci oamenii sterili nu s-ar putea căsători, dar o pot face.

Din acest punct de vedere nu există nici un argument solid împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex. Toate argumentele de natură homofobă tind să aibă inconsistențe logice și ceva denumit ”double standards”, iar încercarea de a defini căsătoria și instituția familiei pe criterii religioase este la rândul ei perimată.”

Anunțuri

Subversiune în numele Domnului

646x404

Atunci când vorbim despre subversiune ne gândim la o activitate, o măsură activă, derulată de către serviciile de spionaj în vederea subminării ordinii de stat. Într-o abordare mai restrânsă ne putem referi la ”un sistem care are capabilitatea de a influența subsisteme ale altui sistem , cu scopul de a le controla evoluția”. Aceasta este una dintre definițiile pe care le-am întâlnit pe fișele de curs de la facultate. Dar plecând de la această definiție și de la realitatea istorică vom vedea că subversiunea nu este ceva specific doar serviciilor de spionaj. De multe ori tindem să omitem felul în care diferite organizații transnaționale sau intrastatale folosesc activități subversive pentru a influența un sistem în vederea împlinirii unor interese proprii.

Pe aceeași fișă de curs menționată mai sus este dat și un exemplu concret în acest sens: Biserica Catolică. Într-adevăr, de-a lungul istoriei papalitatea a derulat fie prin intermediul unor ordine precum cel al iezuiților, fie prin intermediul cadrelor proprii ori a credincioșilor, activități care abordate obiectiv pot să fie considerate subversive. Infiltrarea unui călugăr iezuit în cercurile cele mai apropiate ale unui monarh, lupta continuă a unor credincioși catolici împotriva suveranilor proprii în vederea satisfacerii intereselor Romei. Acestea sunt realități bine documentate istoric, dar care nu țin doar de istorie, ci și de prezent. Nu țin doar de Biserica Catolică, ci și cea de cea ortodoxă, iar aceasta este tema articolului de față.

Dacă în trecut Biserica Catolică desfășura activități cu un caracter subversiv pentru pentru a influența monarhi și state pe drumul dorit de aceasta, Biserica Ortodoxă a jucat o carte diferită. Ea s-a legat într-un mod aparte de entitatea națională contopindu-se cu aceasta și cu cauza naționalistă în spațiul est-european. Ortodoxia a fost în permanență un aliat al puterii. O schimbare foarte interesantă survine odată cu apariția secularizării în acest areal geografic și în special în prezent. Religia este tot mai alungată din spațiul public înspre cel privat. Educația, dreptul, politicul, nu mai sunt dependente de aceasta, dar nici ea nu asistă pasiv.

Cel puțin în cazul României putem vorbi despre exemple concrete. Putem vorbi despre felul în care Biserica Ortodoxă Română, o simplă organizație non-guvernamentală, derulează eforturi considerabile pentru a-și introduce oamenii proprii în funcții cheie. Oameni precum Romeo Moșoiu care lucrează în Ministerul Educației fără a avea nici o legătură concretă cu educația, ci doar cu religia. Dacă nu știați de Romeo Moșoiu acesta este individul care stă în spatele platformelor împotriva educației sexuale în școli, a alianței părinților pentru ora de religie și altele de acest tip. Toată activitatea sa în cadrul învățământului se rezumă, iată, la susținerea religiei și a intereselor BOR în raport cu o lume nouă, aflată în continuă schimbare.

O astfel de activitate se încadrează perfect în definiția subversiunii. Și nu este singurul caz. Oarecum este inevitabil. Biserica Ortodoxă Română simte că este tăiată treptat de orice legătură cu centrul puterii în statul modern și anume politicul. A introduce oamenii proprii în diferite instituții de stat devine un efort natural de conservare, de protejare a unor interese specifice. Tot așa au procedat și catolicii când Anglia devenea un regat protestant sau când alte influențe ”nefaste” apăreau la partenerii lor comerciali de pe continentul asiatic. Problema apare când acest lucru vine în opoziție directă cu interesele statului și ale populației.

Este clar că acești oameni servesc alte interese decât cele ale statului pe care au jurat să-l slujească. Este de la sine evident că ei lucrează după o agendă bine definită încercând să contracareze orice acțiune ostilă intereselor BOR. Doar că o astfel de situație este inadmisibilă când un funcționar public trebuie să fie loial în primul rând țării sale, lăsând la o parte orice alte interese de grup. Cu atât mai mult cu cât opinia publică pare să-și contureze tot mai mult o poziție îndreptată împotriva instituției bisericești și a corupției care a definit-o în ultimii ani. Cu atât mai mult cu cât în contextul amenințării rusești de la granița de est a Europei religia ortodoxă devine, culmea, o vulnerabilitate în fața războiului informațional care se derulează, iar ghidați de o motivație religioasă anumite persoane aleg să acționeze în calitatea de idioți utili ai unui stat ostil intereselor românești.

Nu spun că un creștin-ortodox nu poate să facă politică. În istorie un prinț al Bisericii Catolice a lăsat de-o parte interesele papalității pentru a sluji intereselor coroanei franceze, mă refer la cardinalul de Richelieu. Ceea ce afirm este că cei care lucrează în instituții publice sau care își asumă o vocație politică trebuie să poată sluji interesul național și nicidecum o agendă cu totul diferită. Dacă interesul național îți cere o politică ostilă altor state ortodoxe atunci religia trebuie să fie irelevantă. Dacă interesul național îți cere progresul societății printr-o educație seculară, din nou, agenda religioasă devine irelevantă. Doar că interesul național nu poate să fie slujit atunci când singura ta activitate este de a promova biserica și a lovi în acțiunile ostile acesteia.

Îmi reîndrept atenția către oameni ca Romeo Moșoiu care pe parcursul carierei lor nu s-au distins cu nimic altceva decât cu ieșiri în favoarea pozițiilor Bisericii Ortodoxe Române. Învățământul se află într-o stare degradabilă, dar problema cuiva care ar trebui să-și aducă contribuția la rezolvarea acestei probleme stă în facerea sau nefacerea educației sexuale în școli. O problemă care ține iarăși de interesul cetățenilor, de siguranța și viitorul lor într-o lume cu mult diferită de basmele religioase a dl. Moșoiu, dar de care acesta nu ține cont deoarece este prea ocupat să slujească o agendă decât să observe dovezile concrete.

Ceea ce face BOR prin oameni ca Moșoiu este, de fapt, subversiune în numele Domnului. Își infiltrează proprii oameni în cadrul statului, iar aceștia slujesc ulterior agenda bisericii indiferent de problemele reale. Poate nu pare ceva foarte grav, dar atunci nici infiltrarea unor tovarăși de la răsărit, angajați ai FSB în cadrul MAPN n-ar trebui să fie o problemă. Dar este, nu fiindcă aceștia ar fi ruși, ci fiindcă aceștia slujesc deja un grup de interese, o agendă specifică și nu vor lucra în nici un caz pentru interesul național al României pe care, prin lege, orice funcționar public ar trebui să-l slujească.

Rusia și ortodoxismul

Rusia%3A+serviciu+multimedia+interna%C5%A3ional+care+s%C4%83+combat%C4%83+%22propaganda%22+occidental%C4%83_493275

Spațiul virtual colcăie de articole și dezbateri cu privire la legătură dintre Federația Rusă și ortodoxie sau mai exact ortodoxism. Am urmărit câteva discuții interesante în care vedeam cum mulți acuză Biserica Ortodoxă Română că este o susținătoare a Kremlinului, un fel de coloană a nu știu câta, iar pe de altă parte alții afirmă cu nonșalanță că între cultul ortodox și manevrele de război informațional ale Federației Ruse nu există nici o legătură. Opinia mea este că ambele tabere greșesc și au dreptate în egală măsură, ignorând câteva aspecte ale realității din motive mai mult sau mai puțin subiective.

Biserica Ortodoxă Română ca și instituție nu pare să susțină politica Kremlinului, acest lucru mi se pare evident, iar în sânul instituției bisericești există oameni care au scris și au vorbit împotriva lui Vladimir Putin. Într-un mod destul de similar cu ortodoxii ucrainieni. În schimb ortodoxia românească are o legătură cu Rusia, nu prin instituția bisericească, ci prin diferiți teologi/ideologi ortodoxiști care-și asumă un fel de stindard al creștinătății, atacă de dimineața până seara ”occidentul decadent” și laudă politica ”ortodoxă” a Rusiei, ”sora noastră” cu care ar trebui să formăm ”o axă ortodoxă”.

Ar trebui să știu mai bine. Am o lungă experiență cu astfel de oameni și le cunosc ideile, psihologia. Ei nu reprezintă instituția Bisericii Ortodoxe Române, o instituție care rămâne în esență neutră și a cărei angajați se împart în tabere diferite și cu opinii diferite. În schimb reprezintă un curent foarte prezent în rândul creștinilor ortodocși din România și anume curentul ortodoxist, iar prin ortodoxism înțelegem o întreagă ideologie, nu doar credința ortodoxă propriu-zisă.

Oameni precum Dan Puric, Iulian Capsali sau diferiți bloggeri anonimi apără și susțin politica Rusiei, aducând o critică constantă față de tot ce reprezintă occidentul. Motivația lor este relativ simplă și se rezumă la ideea că Rusia apără valorile tradiționale, creștin-ortodoxe, în timp ce occidentul le calcă în picioare. Evident, în politică nu mai există loc pentru altceva. Totul se rezumă la valorile relative ale unui cult religios printre multe altele. Concepte precum interesul național nu au importanța în opinia domnilor mai sus menționați, ci doar faptul că lui Putin nu-i plac homosexualii, iar lui Merkel da.

Când politica se reduce la așa ceva este trist, mai ales că astfel de oameni au în jurul lor un nucleu de simpatizanți și au totuși o influență în rândul cultului religios de care aparțin, chiar dacă nu una oficială. Dar cred că ar trebui să fac o mică paranteză și să pun în discuție și problema legăturii lui Putin cu ortodoxia. Lui Vladimir Putin îi displac homosexualii ? Sincer, nu știm. Dar îi place puterea, îi plac voturile, iar într-o țară cu o populație profund homofobă nu poți face politică fiind pro-LGBT.

De fapt pentru Putin valorile religioase nu contează deloc, iar acest lucru a fost dovedit în repetate rânduri. Nu a părut să-i pese de faptul că Georgia este o țară cu o populație majoritar ortodoxă, sau de faptul că Ucraina este o țară majoritar ortodoxă. Nu l-a interesat nici că divorțul reprezintă un păcat în teologia creștin-ortodoxă. În schimb Putin ne-a arătat că politica sa se reduce la ceea ce consideră drept interes național/strategic/geopolitic. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Cu totul altă mentalitate decât cea a bieților teologi de carton de la noi, care au devenit peste noapte și politologi.

Din fericire acești teologi nu reprezintă instituția bisericească într-un mod oficial, dar fac partea din ea. La fel cum fac parte și oameni respectabili precum Mihail Neamțu, a căror opinii pro-occidentale și anti-rusești sunt cunoscute. Nu există o legătură oficială și absolută între BOR, cultul ortodox și Federația Rusă, iar a spune altfel mi se pare o exagerare, dar la fel de exagerată și naivă este asumpția că în rândul cultului ortodox nu există oameni care susțin Rusia și îi fac servicii, voluntar sau involuntar, în acest război informațional, iar ortodoxia nu este folosită, de fapt, ca și o unealtă propagandistică. Un război informațional în care Federația Rusă se folosește de tot ce are la îndemână: ideologii politice, credințe religioase, temeri identitare,etc.

România este o țară cu o populație majoritară creștin-ortodoxă. Evident, mai mult nepracticantă, dar asta nu taie foarte mult din influența unui discurs religios peste sutele de oameni care, deși nu-și trăiesc religia, au o sensibilitate psihologică pentru aceasta. Organele de propagandă moscovită încearcă să folosească această realitate, iar ortodoxia devine o simplă unealtă propagandistică (nu o valoare a statului rus cum crede dl. Capsali) cu sau fără voia clerului ortodox din România.

Mai interesant este totuși faptul că susținătorii ortodoxiști ai Rusiei sunt gata să calce pe interesul național și alte valori în favoarea a ceea ce ei consideră interesul cultului de care aparțin. Să facă ce vor, e dreptul lor. Totuși să nu asume că statul are obligația de a servi interesele unuia din cultele prezente pe teritoriul său. Statul urmărește doar două tipuri de interese: cele naționale și cele individuale, ale cetățenilor care compun totalitatea unei națiuni. În momentul de față nici unul din aceste două tipuri de interese nu impun o viziune moscovită și nu, drepturile comunității LGBT nu sunt o problemă serioasă când vine vorba de relațiile internaționale. Statul român are alte interese decât tradiționaliștii ortodocși și alte valori decât cele religioase.

Putin pare să înțeleagă aceste lucruri cel mai bine. Face alianțe cu Coreea de Nord, un stat comunist și ateu, cu China sau cu lumea islamică. Religia contează pentru el în măsura în care este utilă ca unealtă politică pe plan intern, respectiv extern, iar acesta este cazul la majoritatea oamenilor politici. Dacă politica s-ar face exclusiv pe baza credințelor religioase trebuia să trăim într-un singur imperiu ortodoxist pus pe a cuceri lumea ”păgână”. Statul român și-a asumat alte valori, seculare și liberale, iar interesele sale naționale nu sunt în conformitate cu cele ale Rusiei, mai ales când vorbim de suveranitate, prosperitate economică, situația Basarabiei și așa mai departe.

Religia păcii și religia războiului


Nu mă consider o persoană anti-religioasă și nici nu vreau să fiu. În egală măsură nu sunt nici susținătorul unei religii care să le domine pe altele sau să joace un rol important în viața societății românești. Părerea mea cu privire la religie este că reprezintă o alegere personală a fiecărui individ, iar educația religioasă reprezintă mai mult datoria familiei care aparține de un cult și a comunității religioase în sine. Religia se poate dovedi utile în unele circumstanțe, iar oamenii pot însuși o serie de valori pozitive din aceasta, dar în egală măsură își pot însuși valori negative. 

Dacă fiecare religie vorbește de dragoste, de un viitor mai bun sau de ajutorarea semenilor putem să vedem că fiecare religie are și o umbră, un caracter extremist în sine. Islamul iese cel mai bine în evidență prin ideologia islamismului, prin conceptul de jihad, dar nici alte religii nu sunt cu mult mai inocente. Creștinismul în sine, ca și Iudaismul, au o întreagă istorie de conflicte pentru apărarea propriei religii sau pentru cucerirea și distrugerea altora. Popoarele păgâne din nord-estul Europei știu mai bine, ca și creștinii-ortodocși din Republica Novgorod afectați de furia otomană.

Ură și ignoranță

În mare parte religia se poate dovedi calea spre împlinirea individului și prin asta spre fericire, dar poate fi la fel de bine calea spre ignoranță și ură. Acest lucru se datorează unei realități specifice oricărei religii și anume conceptul de adevăr absolut gata deținut, apărat prin impenetrabilul zid al dogmei. Conceptul respectiv acționează pe mai multe căi. Pe de o parte naște conflictul între oameni și între religii, fiecare asumând că deține adevărul, iar cel care gândește diferit minte, deci trebuie să fie rău și prin extensie convertit sau distrus. Pe de altă parte interzice evoluția, cercetarea, căutarea de noi răspunsuri care nu sunt în concordanță cu dogma, oferind deja un adevăr absolut și irevocabil.

Să ne referim în primul rând la nașterea conflictului. Este ceva natural pentru ființa umană să-și construiască idei, iluzii despre lume și să încerce a transforma lumea după aceste idei. E o încercare de a face o lume mai bună. De obicei astfel de idei nu dau naștere de violență, oamenii realizând că sunt supuse greșelii, că sunt relative, dar religia are un caracter diferit. Ea naște în psihicul individual, cât și în cel colectiv, o iluzie mult mai puternică. Este o idee care se transformă în realitate. Un creștin nu-l vede pe Dumnezeul său ca pe ceva relativ, la fel cum nici un musulman nu-l vede.

Consecința firească a unui astfel de lucru este că acea realitate este absolută. Un adevăr absolut și incontestabil. Orice altă idee cu privire la Divinitate este în mod automat falsă și de cele mai multe ori rea. Într-un astfel de context ce poate face omul religios dacă nu să distrugă minciuna cea rea și să-i aducă la adevăr, prin forță dacă nu se poate altfel, pe cei rătăciți în deșertul ideilor ? Sigur, este bine să-ți iubești aproapele, dar la fel de important este să aperi ceea ce consideri a fi adevărat. Un adevăr absolut care nu este supus întrebării, ci trebuie permanent întărit.

În al doilea rând să luăm acest aspect al ignoranței promovate, involuntar, de religie. Religia nu înseamnă ignoranță în totalitate, dar acest lucru este totuși promovat. ”Căutați adevărul și adevărul vă va face liberi” este un citat din Biblie și se regăsește, sub forme diferite, în mai multe religii. Și totuși există alte texte care afirmă taman opusul și interzic căutarea adevărului. Adevărul trebuie deci căutat doar în interiorul religiei respective unde deja se află adevărul. Mă rog, probabil Iisus când a zis asta nu fondase o religie, ci o idee de filozofie primitivă transformată mai apoi într-o religie, iar adevărul a fost limitat la aceasta prin dogmă.

Dogma este de fapt cea mai mare problemă. Este un zid menit să-i țină în siguranța curții pe credincioșii unui cult religios, dar în același timp îi ține și în ignoranța. Un zid care blochează accesul la mărul cunoașterii. Dogma ne spune ce este adevărat și ce nu, ce putem face și ce nu. Iar membrul unui cult nu poate cerceta, nu poate căuta în afara acestei dogme și, evident, nu se poate contrazice cu dogma, cu însăși esența cultului respectiv. Evident, ea nu reprezintă în realitate altceva decât o iluzie pe care mai mulți lideri ai unui cult au ales să o întrețină la un moment dat, din motive mai mult pragmatice.

O monedă cu două fețe

Religia trebuie privită ca o monedă cu două fețe. O față luminoasă, pozitivă, dar și una umbrită, negativă. Mesajului iubirii și al toleranței poate fi la fel de bine dat la o parte de cel al urii și al ignoranței. Ambele mesaje se regăsesc în religie și în trăsăturile sale fundamentale. Balanța se înclină în funcție de alegerea individului, format în cadrul comunității, cu o aplecare spre liniște sau spre violență, iar ea este adesea influențată de liderii religioși, care pot alege în ce direcție să-și îndrume turma. Nu există, de fapt și de drept, o religie a păcii, la fel cum nu există o religie a războiului. Există doar religie, iar ea poate duce un om în nenumărate direcții.

Religia a dat un Torquemada, un Stat Islamic, a dat băbisme prostești și idioțenii nemaivăzute. A dat și o teorie a Big Bang-ului, a dat prețul pus de lumea europeană astăzi pe noțiunea demnității umane. Depinde din ce perspective decidem să abordăm această dimensiune religioasă. Ea nu este un produs al Divinității, ci un produs al psihicului uman. Ca atare ea este făcută după chipul și asemănarea omului, având o latură pozitivă și una negativă. O umbră care se regăsește în toată istoria religiilor și chiar în prezent, deși modernizarea și evoluția umană au pun în lanțuri această umbră, dar nu peste tot.

Sunt oameni care preiau din religie mesajul bun și reușesc să obțină ceea ce am numi evoluție spirituală. Astfel de oameni se bucură de viață într-o măsură destul de mare și suferă de dorința de a-și ajuta semenii. La fel de bine există oameni care preiau umbra religiei și doresc să cucerească întreaga lume în numele crucii, a semilunii sau a stelei lui David. Religia este un produs al psihicului și suferă de aceleași boli ca și psihicul uman, un lucru inevitabil în orice creație umană. Religia în sine poate ajuta oamenii în condiții grele, dar la fel de bine îi poate arunca în întunericul ignoranței.

De multe ori reprezintă și un aspect cultural, un produs al psihicului colectiv al poporului. Vedem asta în special la religiile primitive, de tip tribal, unde religia nu face decât să întruchipeze diferite temeri, dorințe și arhetipuri specifice gândirii triburilor în care s-a născut. Caracterul ei este unul relativ, de interpretare primitivă, acordată într-un moment istoric și într-un spațiu geografic misterelor lumii pe care strămoșii noștri primitivi nu reușeau să le înțeleagă, dintre care unele au rămas la fel de neînțelese și astăzi, iar liderii religioși se mulțumesc să răspundă cu dogme și că nu putem știi, dar sigur nici o descoperire științifică majoră nu a plecat de la această premiză. Evident, nu a plecat nici de la premiza că știm că o Divinitate nu există, dar ce pare să devină clar este natura relativă a religiilor.

Utilitatea orei de religie


Parcurgând astăzi diferitele titluri de pe un site de știri foarte cunoscut am găsit un articol care la început m-a amuzat, doar ca mai apoi să-mi provoace greață. Patriarhul Daniel și-a exprimat opinia în legătură cu ora de religie, lucru dealtfel inevitabil, într-un mod cu totul grețos. CEO-ul Bisericii Ortodoxe Române este de părere că ora de religie nu poate fi înlocuită, ea reprezentând știința legăturii cu Dumnezeu, lucru care o face cea mai importantă și cea mai utilă dintre științe.

Dincolo de terminologia absolut penibilă, demnă doar de evul mediu timpuriu, discursului cetățeanului Daniel Ciobotea este eronat din start. Ora de religie nu doar că poate fi înlocuită, dar nu are nici importanța atribuită de patriarh. Discursul său poate fi valabil pentru credincioșii creștini de rit ortodox, dar dincolo de această graniță el nu mai este valabil pentru nimeni. Dincolo de această graniță vorbim de cetățeni cu credințe diferite și de una dintre multele credințe existente.

Sistemul de educație publică are menirea de a asigura buna dezvoltare a elevilor, de a-i educa și a-i forma pe tineri. Materiile care se predau în școală trebuie să se adreseze tuturor elevilor, indiferent de etnie sau de credința religioasă, iar ele trebuie să fie utile în viața de zi cu zi și pentru viitorul lor. În acest context religia reprezintă o problemă personală și nu-i ajută pe elevi, alții decât cei care practică cultul respectiv, rolul educației religioase nefiind unul de utilitate publică.

De fapt și de drept singurele instituții care au datoria de a asigurare dezvoltarea spirituală și învățătura religioasă a credincioșilor sunt cultele în sine și familiile, ca nucleu al acestor culte. Adevărata școală religioasă își are locul în cadrul bisericii fiecărui cult și nu într-o instituție publică, a unui stat laic sau secular, care se adresează tuturor elevilor săi și nu doar celor care aparțin de un anumit cult.

Natura opțională a orei de religie, care se pare că-i nemulțumește așa mult pe reprezentanții BOR, ține de o cedare a statului în fața diferitelor culte. Statul permite cultelor să asigure educația religioasă a credincioșilor în cadrul unor instituții publice, fără să-i oblige pe elevii prezenți în acele instituții să participe la această educație dincolo de voința lor și de apartenența la diferite culte. Un lucru perfect normal și care nu ar trebui să nemulțumească liderii BOR, ci din contră.

Ora de religie în sine, indiferent despre care cult este vorba, nu are o utilitate publică reală. Ea se adresează exclusiv membrilor cultului, Știința legăturii cu Dumnezeu despre care vorbește cetățeanul Ciobotea nu este în primul rând o știință, fiindcă nu lucrează cu argumente, dovezi, cu metode științifice și de cercetare, ci cu credințe, iar importanța ei este relativă. Ce se predă la ora de religie pentru cultul ortodox este irelevant pentru un cetățean de altă religie sau care nu are nici o credință.

Din acest punct de vedere ora de religie nu are ce căuta în școli. Locul ei este mai degrabă în cadrul lăcașurilor de cult și nu al instituțiilor publice de învățământ. Predarea religiei ca și materie opțională reprezintă o concesie a statului față de cultele religioase, pentru ca membri acestor culte să aibă șansa de a-și dezvolta înțelegerea asupra propriei credințe și a credințelor din jur, nimic mai mult și nimic mai puțin.

Există oameni care susțin că religia majoritară reprezintă un aspect al vieții publice, ținând cont de legătura istorică dintre popor și religia creștin-ortodoxă. Situația istorică este puțin mai complicată de atât și nu are rost să intrăm într-o discuție prea detaliată pe acest subiect, dar realitatea clară este că lumea se schimbă. Indiferent ce a fost în trecut acest lucru nu poate obliga un stat să facă niște lucruri aberante și care se contrazic cu valorile socio-politice actuale.

În egală măsură putem vorbi despre valorile civice care se pot învăța în cadrul orei de religie. Personal îmi aduc aminte că în liceu la această oră se vorbea și despre patriotism, comportament civic și alte cele dintr-o perspectivă creștin-ortodoxă. Nimic rău în asta, dar din nou, viziunea se adresează strict membrilor cultului creștin-ortodox și nu este utilă pentru toți elevii. În schimb educația civică și etică poate deprinde elevii cu valorile societății în care trăiesc și cu înțelegerea acestor valori.

Utilitatea orei de religie este un lucru relativ, iar dacă vorbele Patriarhul Daniel pot fi adevărate și legitime în cazul cetățenilor români ce aparțin cultului ortodox, ele sunt irelevante pentru restul. Vorbim de un stat format din cetățeni cu religii și credințe diferite. Sistemul de învățământ trebuie să ține cont de realitatea aceasta și să se adreseze tuturor în egală măsură, natura orei de religie fiind una opțională, iar utilitatea ei pentru predarea unor valori fiind una relativă și ușor de înlocuit cu o variantă seculară, adresată tuturor.

Relația dintre biserică și stat într-o Românie modernă


Relația dintre biserică și stat reprezintă unul din subiectele cele mai discutate din ultima perioadă. Acest lucru se datorează în primul rând unor importante schimbări pe plan social. Generațiile ce vin nu mai sunt conectate la diferitele cultele religioase așa cum erau generațiile precedente. De fapt asistăm la un proces destul de interesant. Imediat după revoluția din Decembrie 89 România s-a ales cu o scurtă perioadă de revigorare religioasă, de renaștere a diferitelor forme de spiritualitate reprimate de către ideologia totalitară comunistă. De la acel punct întregul proces a fost unul de limitare treptată a influenței religioasă, tinerii adoptând, treptat, o viziune tot mai sceptică față de religie.

De la punerea sub semnul întrebării a legăturii între Dumnezeu și instituția bisericească s-a ajuns ca întreaga teză a unei religii să fie puse sub semnul întrebării, iar Dumnezeu să fie considerat o entitate fără nici o legătură cu religia în sine. O altă etapă este cea a propagării ateismului, care devin tot mai viral printre cei tineri. Era inevitabil ca o astfel de schimbare la nivel social să nu afecteze și realitatea politică. La urma urmei cele două forme de putere, socială și politică, sunt interdependente și se afectează reciproc, mai ales într-un sistem democratic, unde votul reprezintă calea spre putere. Toți mai mulți oameni doresc o relație mai limitată între biserică și stat, iar politicul trebuie să se ocupe de asta.

Peisajul românesc

Întrebarea este cum facem asta ? Sigur, este o situație complicată. Elementul religios, majoritar ortodox nu este încă irelevant la voturi, dar semnele sunt clare, vorbim de o descreștere a influenței religiei în sfera publică, identitatea religioasă fiind mai mult o formalitate a tradiției familiale și naționale decât o realitate în viața cetățenilor. Oamenii politici depind încă de voturile unui important segment de cetățeni care se identifică cu poziția diferitelor culte, iar asta împiedică o reformă radicală în ceea ce privește relația dintre stat și biserică. Orice reformă trebuie să ține cont de realitățile socio-politice și de valorile specifice statului de drept, democrației, statului laic.

Laicitatea și caracterul secular al statului român nu este pusă sub semnul întrebării, ci modelul de laicitate. Fiindcă peste tot în lume vorbim de modele diferite, lucru prezentat și de prof. Radu Carp într-un eseu din cartea ”Religie, politică și statul de drept”. Laicitatea și secularismul turcesc înseamnă dominarea bisericii de către stat. În Franța nu există nici o legătură, nici de dominare, între stat și biserică. Între timp SUA adoptă un model în care statul apără diferitele culte, drepturile și libertățile lor, fără a se implica în mod direct în viața acestora, iar Germania adoptă un model de colaborare între stat și culte. Toate modele sunt valabile într-un stat laic și secular, păstrând separația dintre biserică și stat, doar că în forme diferite. Care este situația României ?

România recunoaște libertatea și drepturile diferitelor culte religioase de pe teritoriul său. În egală măsură statul român pare să adopte modelul german, cel de colaborare între stat și culte. Colaborarea reprezintă dispoziția de a întreprinde proiecte comune la nivelul societății, dar ea se manifestă și prin finanțarea cultelor, un statut special fiind oferit Bisericii Ortodoxe Române. BOR-ul se identifică de foarte mult ori cu națiunea și folosește cartea istoriei și cea a majorității printre cetățeni pentru a șantaja elementul politic, la fel cum elementul politic folosește finanțarea cultelor ca pe o metodă de a ține sub control BOR-ul, aproape dependent de finanțarea de la stat.

Această situație este una criticată de majoritatea tinerilor, care sunt deranjați de felul în care banii publici se duc la diferitele culte religioase și în special la BOR. La fel de criticate sunt și diferitele feluri prin care BOR își transmite mesajul în spațiul public, colaborând cu statul în acest sens. Până acum ceva timp orele de religie erau opționale, dar doar la cere, ele fiind incluse automat în orarul elevilor, iar acestora li se preda la fel de automat un set de valori și principii specifice cultului ortodox. O astfel de situație nu mai este deloc acceptată de un număr foarte important de cetățeni, iar în ritmul ăsta, ca și repercursiune a corupției din cadrul principalului cult religios, oamenii vor deveni tot mai sceptici cu privire la relația dintre stat și biserică.

Modelul ardelean și independența reală

Situația pare să impune o schimbare de paradigmă. În ce constă o astfel de schimbare ? Opinia mea este că relația dintre stat și biserică trebuie să urmeze principiul șagunian, ca să mă exprim așa. Puțină lume știe că după realizarea Marii Uniri în 1918 problema relației dintre cultul ortodox și stat a trezit un mic conflict în sânul bisericii. Biserica din Țara Românească, subordonată statului și trăind de pe resursele statului, urmărea o continuare a stării de fapt într-o biserică unită în cadrul regatului unit. Acest lucru nu a fost aprobat, la început, și de către cultul ortodox din Transilvania reunită cu patria mamă. Moștenirea istorică era alta, iar acest segment ortodox a militat pentru o separare clară a bisericii de stat, pentru independența de facto a cultului ortodox față de stat și o simplă colaborare socială între cele două.

Modelul respectiv ar trebui pus în aplicare astăzi când, iată, majoritatea românilor par să ceară un model diferit de ce a fost până acum. Dacă situația interbelică era altfel, iar majoritatea cetățenilor doreau o legătură activă și clară între stat și biserica dominantă, situația prezentă este una net diferită. Relația dintre stat și biserică ar trebui redusă la o simplă colaborare pe plan social, care să se manifeste, de fapt, în relația cu toate cultele existente, iar pe plan economic cultele să nu mai primească finanțare de la stat decât pentru proiecte de folos public clar definite. Fiecare cult religios ar trebui să se descurce pe cont propriu în ceea ce privește finanțarea, iar acest lucru este în avantajul ambelor părți, atât a statului, cât și a cultelor. Excepție ar trebui să facă, așa cum am zis, finanțarea unor acțiuni de utilitate publică, lucru la care putem adăuga finanțarea bisericilor ce pot fi clasificate drept monumente istorice.

O astfel de schimbare avantajează statul, care-și poate redirecționa resursele în domenii unde acestea sunt cu adevărat necesare. În egală măsură avantajează cultele, în special BOR, care prin găsirea unor metode de finanțare proprie nu vor mai fi dependente de stat, câștigând o libertatea reală față de stat, nu doar una formală. Acesta a fost și cazul Bisericii Catolice în occident, iar el a funcționat destul de bine, sau a Bisericii Episcopale în SUA. Păstrarea unei interdependențe între stat și culte nu este necesară, fiecare se poate descurca pe cont propriu și fiecare poate colabora pentru binele social atunci când este cazul.

Educația religioasă în școli, o problemă pe care am mai abordat-o, reprezintă o problemă la fel de relevantă și la fel de ușor de rezolvat. De fapt, putem spune că această problemă este oarecum rezolvată. Transformarea orei de religie într-o oră opțională reprezintă un punct de echilibru pentru ambele părți implicate. O oră opțională la care se participă prin cerere. Ce s-ar putea îmbunătăți ar fi transformarea opționalului de religie într-o oră suplimentară care să se desfășoare după orele obișnuite, într-o clasă pentru cei care au ales să participe la acest opțional. Astfel opționalul nu poate interfera cu restul orelor și programul normal al elevilor. Plus că elevii sunt avantajați în ceea ce privește discriminarea. Cei care nu practică o religie nu sunt discriminați de profesori sau o majoritate de elevi religioși, iar cei religioși nu sunt discriminați de o majoritate de colegi atei, putând discuta la ore printre cei care gândesc la fel asupra problemelor de ordin religios.

Aici îmi permit să fac o paranteză. Spațiul liber lăsat printr-o astfel de modificare a opționalului de religie ar putea fi umplut cu o oră mai relevantă, cea de educație etică și civică. O oră de care sistemul nostru educațional are nevoie în momentul de față, fiindcă elevii memorează foarte multe lucruri irelevante, dar învață foarte puține despre lume în care trăiesc, despre normele sociale și valorile specifice statului în care trăiesc. O astfel  de oră ar ajuta la acumularea unor informații foarte relevante și, practicată cum trebuie, la dezvoltarea simțului civic a elevilor, care reprezintă, de fapt, elitele de mâine ale națiunii românii.

Concluzie: o stare de echilibru

Cred că este relativ sigur să închei afirmând că lumea se află într-o continuă schimbare. La fel și societatea. Factorul politic, dar și cel religios, trebuie să țină cont de schimbările care au loc la nivel social și să se adapteze în mod constant. Dacă majoritatea cetățenilor sunt nemulțumiți de starea actuală atunci este de la sine înțeles că undeva există o problemă, iar acolo unde există o problemă este nevoie de o schimbare. În egală măsură schimbarea nu este bine venită unde lucrurile funcționează în mod adecvat fără ca nimeni să se plângă. Separarea bisericii de stat reprezintă un aspect fundamental pentru orice stat modern și democratic, iar această separare se face printr-o relație care să reflecte și relația dintre societate, ca întreg, și diferitele culte religioase. În momentul de față se impune o relație mai rece între stat și culte, una care să asigure, de fapt, o situație mult mai bună pentru ambele, o situație care asigură o stare de echilibru real.

România și extremismul

În ultimul meu articol am abordat riscul reprezentat de mișcările, respectiv partidele, extremiste pentru stabilitatea internă a Uniunii Europene. Criza economică oferă acestora fondul necesar pentru a-și lărgi nucleul electoral, iar la rândul ei, această criză politică de instabilitate pune sub semnul întrebării coeziunea europeană în fața crizelor de securitate care se ridică și care amenință toate statele membre.

Am încercat o abordare generală, referindu-mă la cazul general al Uniunii deși la cele mai evidente exemple: extrema dreaptă care domină spațiul politic în Ungaria și extrema stângă care a câștigat ultimele alegeri din Grecia, ambele oferind un precedent și chiar un suport moral pentru organizațiile extremiste din restul Europei, precum Frontul Național din Franța. În articolul de față vreau să încerc o abordare redusă la spațiul nostru, cel românesc, și să analizez situația mișcărilor extremiste acasă.

Din acest punct de vedere și comparativ cu restul Europei România se află într-o poziție mult mai bună. În ciuda problemelor de natură economică, socială și politică tendințele extremiste sunt destul de reduse la câteva tipologii sociale. Pe de altă parte populismul prinde la oameni, dar nu într-o măsură care să ne sperie și fără tangențe cu discursul exclusiv naționalist sau radical de stânga.

Când ne gândim la tipurile de ideologii extremiste din România două tipologii ne vin în minte: naționalismul, în extrema dreaptă și neo-comunismul, în extrema stângă. Aceste ideologii atrag câteva tipuri de oameni care sunt predispuși să răspundă la un discurs sau altul. Baza lor, ca și peste tot în lume, este o retorică bazată pe frică, ură, sărăcie, promisiuni utopice sau o formă exacerbată de idealism.

În cazul extremismului de dreapta vedem că principalii exponenți sunt fie cei atrași de un discurs al urii sau al fricii, oameni care au aderat la ideologia respectivă datorită faptului că doresc să scape de un anumit grup etnic, sau romantici întârziați care doresc să construiască o societate după chipul și asemănarea lor, sau a ideilor lor, ignorând realitatea unei ființe umane.

Foarte puțini din exponenții acestui curent au de fapt idei despre schimbări practice și pozitive pentru societate. Nu au programe, doar ceva foarte vag și lipsit de sens care atrage oamenii din cele două categorii mai sus menționate. Același lucru se petrece și în extrema stângă, unde doar forma variază, regăsindu-se romantici întârziați sau oameni motivați de utopia egalității și a unui trai mai bun, chiar dacă metodele pentru atingerea unui trai perfect lipsesc sau sunt complet criminale.

În adaos organizațiile extremiste reprezintă o atracție pentru persoanele anti-sociale, izolate de restul lumii. Acestea se regăsesc în orice curent sau organizație care li se asemănă prin felul în care sunt respinse de societate și resping, la rândul lor, cutumele societății. La fel ca și-n cazurile anterioare ei nu reprezintă o forță majoritară sau capabilă să determină o schimbare serioasă.

Partidulețele comuniste, organizațiile neo-legionare și câteva grupuri neo-naziste reprezintă curentul extremist în România. În toate cele trei cazuri vorbim de organizații minuscule, care militează în spațiul public pentru diferite idei, organizând un marș, o comemorare sau o conferință. Atrag un număr limitat de persoane, nereușind să apeleze la majoritatea cetățenilor care, cel puțin în cazul României, nu par să fie motivați de retorica grupărilor extremiste.

Acest lucru se datorează și faptului că la noi condițiile sunt cu totul diferite de cele din alte state precum Grecia, Ungaria sau cele occidentale. Nu avem o problemă a imigranților, iar criza economică nu a atins nivelul celei din Grecia. Avem o problemă cu anumite minorități etnice, dar ea nu este una majoră, limitându-se la anumite grupuri social sau la o simplă opinie ascunsă de către majoritate.

Rasismul împotriva cetățenilor români de etnie rromă și spiritul anti-separatist care se leagă de retorica anti-maghiară sunt relativ limitate, iar schimbul de generații pare să reducă aceste sentimente, atât din partea românilor, cât și din partea unor cetățeni minoritari care înțeleg să nu mai lanseze provocări la un conflict interetnic (cum a fost cazul cetățenilor maghiari până acum).

Conviețuirea cu restul minorităților nu pare să ridice probleme, din contră. Victoria recentă a unui minoritar etnic și religios la alegerile pentru funcția supremă în stat confirmă faptul că majoritatea românilor, în special tinerii, nu sunt atât de interesați de discursul naționalist, un discurs folosit de rivalul lui Klaus Iohannis, dl. Victor Ponta și care nu a reușit să-i aducă nici o victorie, din contră, a stârnit chiar o reacție adversă, un puternic curent anti-naționalist și anti-ortodoxist (nu anti-ortodox).

Această referire la ortodoxism mă aduce la aspectul religios al extremismului. Într-adevăr, extremiștii de dreapta reușesc să-și atrag simpatizanți și prin intermediul unui discurs religios, construit pe confundarea națiunii române cu religia creștin-ortodox. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul grupărilor neo-legionare, iar de aici pare să vine un prim nucleu al extremei drepte românești.

Nucleul respectiv este unul dependent de credința religioasă a românilor. Dacă aceasta scade atunci vorbim și de o scădere automată a numărului celor atrași spre extrema dreaptă în virtutea ortodoxismului. Aici și cultelor religioase le revine rolul de a-și educa credincioșii în spiritul toleranței, dar momentan se pare că legionarismul are o influență puternică în cadrul cultului ortodox și prin asta printre credincioși, ceea ce ar putea reprezenta o problemă în anumite circumstanțe.

Sentimente naționaliste sau comunistoide există printre anumite persoane, dar nu într-o formă organizată și majoritatea evită astfel de lucruri. Sunt mai degrabă niște sentimente ascunse și, sperăm, pe cale de dispariție odată ce societatea românească intră pe drumului evoluției sale occidentale. Asta nu înseamnă că grupările extremiste nu trebuie supravegheate, fiindcă aceste grupuri pot organiza acțiuni care să contravină ordinii și liniștii publice sau chiar interesului național, dar amenințarea extremistă nu este nicidecum similară cu cea din restul occidentului, românii adoptând o atitudine mai pasivă în majoritatea cazurilor.

Dacă România este sensibilă la o creștere a extremismului această creștere ar veni pe un segment etnic și religios, dar în circumstanțe deosebite, precum creșterea imigrației în România. În momentul de față nu putem vorbi de o problemă majoră în direcția asta, din contră, comparativ cu restul statelor europene noi nu ne confruntăm cu o problemă majoră a extremismului, cel puțin nu organizat.