Cine se bucură de Brexit ?

Trăim un moment istoric. Prima dată în istoria relativ scurtă a Uniunii Europene când o țară a decis să abandoneze acest proiect invocând articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Mă rog, momentan nu a decis nimic. Doar cetățenii Marii Britanie și-au exprimat opinia pentru a părăsi UE într-un referendum consultativ fără nici o obligație legală. Dar din acest moment orice încercare de a ignora referendumul devine un gest de sinucidere politică.

Multe întrebări se ridică. Rezultatul este de natură să afecteze atât Marea Britanie, cât și Uniunea Europeană. Pe multe căi, pozitive și negative deopotrivă. Pentru UE cel mai important aspect ține de precedentul care ia naștere și o posibilă contagiune printre țările UE. Din fericire geografia și istoria țărilor de pe continent diferă mult de situația Marii Britanii care, de-a lungul istoriei, s-a izolat constant de problemele Europei. Pentru Marea Britanie se ivesc serioase semne de întrebare privind clivajele care au ieșit la suprafață cu ocazia acestui referendum. Scoțienii se pregătesc să iasă din Regatul Unit pentru a rămâne în UE și de data asta scenariul Scotquit devine foarte probabil. Tinerii au votat pentru UE, în timp ce bătrânii și oamenii cu o educație scăzută, în principiu clasa muncitoare, a optat pentru a părăsi UE și a ”rezolva” astfel o presupusă problemă a imigrației.

Despre posibilele consecințe ale unui Brexit am scris într-un articol anterior. Nu am să stăruiesc asupra subiectului. Asta deși sunt multe lucruri de adăugat. În principiu sper ca UE să înțeleagă nevoia de reformă internă și afirmare externă ca soluție la vulnerabilitățile cu care se confruntă. În schimb vreau să abordez alt subiect. Dacă la Londra și la Bruxelles se ivesc griji cu privire la gestionarea situației, în alte părți se bea șampanie sau vodcă, după caz. Se ridică întrebarea: cine se bucură de Brexit ?

Cu siguranță că primul nume care ne vine în minte este cel al Federației Ruse și al elitei conducătoare, în frunte cu fostul ofițer KGB (specializat deci în arta complexă a subversiunii) Vladimir Putin. Marea Britanie rămâne un stat membru NATO. Așa că implicațiile securitare sunt relativ reduse, ridicând probleme doar pe partea de securitate politică și economică a Uniunii ca întreg. Dar tocmai astfel de probleme sunt de natură a-l bucura pe conducătorul autoritar de la Kremlin.

În primul rând deoarece UE s-a dovedit o provocare pentru ”interesele” de politică externă și securitate ale Federației Ruse. Așa cum le percepe elita conducătoare și o populație îndoctrinată. Forța economică a Uniunii Europene este cea care a sancționat Rusia prin importante mijloace economice atunci când aceasta s-a decis să invadeze Ucraina. Din acest punct de vedere orice lovitură adusă proiectului european este un câștig pentru Rusia, cu atât mai mult cu cât ridică probleme de instabilitate economică și parteneriatele cu Rusia redevin atrăgătoare, dar și instabilitatea politică poate genera un avânt forțelor naționaliste, în principiu asociate Moscovei și susținute de aceasta, care să vulnerabilizeze poziția de negociere a Uniunii Europene.

În al doilea rând deoarece Marea Britanie reprezenta un pol de putere aparte în cadrul UE. Fără aceasta construcția europeană rămâne dominată de influența economică și politică a celor două mari puteri europene, Germania și Franța, ambele manifestând o disponibilitate de compromis cu Federația Rusă. Îndeosebi prin ministrul de externe al Germaniei, dl. Steinmeier și fostul președinte francez (cu șanse destul de mari în a-și recăpăta poziția), dl. Sarkozy. Dacă Marea Britanie acționa ca o portavoce a SUA în cadrul UE și un prieten al țărilor din Europa de Est, acum Polonia și România ocupă o poziție privilegiată (de care sper că vom profita) în raport cu SUA prin apartenența la UE.

Teza este veche și cunoscută. Propusă prima dată în lucrările lui Alexander Dughin, interesul național al Rusiei este prezentat drept o dezbinare pe baze subversive a Europei, o disociere a ei de Statele Unite și o susținere constantă a formațiunilor naționaliste. Bucuria este dublată și de modul în care un Brexit ar corespunde, de facto, viziunii despre lume a Rusiei. O lume a statelor dezbinate, a interesului național în termeni de putere și a conflictului. O lume în care Rusia sigur ar avea avantajele sale.

Bucuria aceasta nu este doar a Rusiei. Internetul este o sursă inestimabilă de informații. Unele false, unele adevărate. Unele irelevante, altele relevante. Dar multe. Tot navigând am găsit câteva știri interesante cu privire la comunicate ale ISIL în care se prezintă o aprobare a Brexit-ului și mai ales a modului în care aceasta mișcare scutură stabilitatea economică europeană. Până la urmă este unul din scopurile urmărite de ISIL, ca prin atacuri teroriste să slăbească solidaritatea țărilor occidentale. Într-un alt articol am prezentat terorismul drept o amenințare existențială pentru viitorul UE. Alături de criza refugiaților. Iată și de ce.

Probabil că și China se bucură. Deși cu oarecare indiferență. Rezultatul deschide noi oportunități pe piață. În special dacă statele UE s-ar decide să sancționeze Marea Britanie pentru a preveni o propagare a curentului.

În schimb sunt destui cei care nu se bucură. În primul rând cetățenii britanici. Sau o bună parte dintre ei. Statistic vorbind nu se bucură cei educați, tinerii, populațiile din Scoția și Irlanda de Nord, cetățenii europeni ce locuiesc pe teritoriul Marii Britanii. Pentru aceștia din urmă găsesc imperativă negocierea unor tratate clare și oportune cu Marea Britanie, având în vederea siguranța lor. Nu se bucură nici țările UE, evident. Noi românii nici atât (estul Europei având de profitat de pe urma liberei circulații), dar nici măcar americanii care, iată, și-au pierdut o voce importantă în cadrul UE.

Asta e. Dacă în Ucraina oamenii mor pentru dreptul de a intra în UE și în NATO, în perfidul Albion populismul și ignoranța își spun cuvântul. Ignoranța față de imaginea de ansamblu și modul în care un Brexit afectează nu doar ordinea internațională sau viitorul UE, ci mai ales interesele și puterea în termeni de influență a Regatului Unit. Poate chiar și denumirea de regat unit devină învechită. Asta ținând cont că liderii politici ai Scoției au ales să vorbească despre un nou referendum cu drapelul UE și cel scoțian lângă, dar fără cel britanic.

Apropo. Ce urmează pentru britanici ? S-au lăsat ghidați de teamă și populism. Mai departe ? Nigel Farage chiar nu are nici o viziune pentru Marea Britanie în afară de ieșirea din UE și respingerea imigranților. Bine, i se face loc lui Boris pentru funcția de premier. Boris, ce nume adecvat. Dar pentru noi ? Ne eliberăm de o țară privilegiată, de un veșnic gică-contra. Procesul de integrare poate să meargă mai departe, ar spune câțiva. Deși ignoră aparent țări precum Ungaria sau Polonia. Poate ar fi timpul să punem în discuție și deficitul de democrație la nivelul instituțiilor UE și nevoia consolidării unei identități europene.

Anunțuri

Un Brexit care bate la ușă

brexit

Mai sunt câteva zile până când cetățenii Marii Britanii vor avea de ales între a rămâne parte a Uniunii Europene sau a părăsi un proiect pe care susținătorii ideii de Brexit îl consideră falimentar. Ce vor alege aceștia de fapt este greu de spus. Datele statistice variază, prezentând un scor strâns și în funcție de sursă favorabil cu câteva procente uneia dintre tabere. Nu știu ce rezultat urmează să vină, dar un lucru este cert. Brexitul bate la ușă. Și nu ține doar de Marea Britanie. Face parte dintr-un lanț de tendințe care afectează Uniunea Europeană.

În acest sens devine mai important să ne pregătim pentru ambele posibilități, iar asta implică înțelegerea cauzelor acestui trend ca și înțelegerea consecințelor pe care un Brexit l-ar avea asupra Uniunii Europene și a statelor membre. Consecințe de natură economică, dar și politică/geopolitică, în domenii care variază, inclusiv cel al securității și apărării.

Ideea de Brexit a fost vehiculată ceva timp și implantată în mintea populației înainte ca premierul David Cameron să recurgă la acest referendum pentru a câștiga alegerile împotriva socialiștilor. Ea a fost promovată din toate părțile. Un segment cu tendințe naționaliste în rândurile Partidului Conservator, partidele eurosceptice și anti-imigraționiste care au înflorit în ultima vreme și chiar adepții mai radicali ai stângii social-democrate.

To put it frankly, o bună parte din populația Marii Britanii a început să asocieze Uniunea Europeană cu o povara de care nu au nevoie. Libera circulație și recenta criză a imigranților sunt asociate cu aspecte negative, precum pierderea locurilor de muncă sau o amenințare la adresa securității sociale a poporului britanic. În sfârșit, ideea suveranității este și ea pusă sub semnul întrebării, iar privind situația de astăzi dintr-o perspectivă istorică putem înțelege că pentru britanici identitatea europeană nu este încă una bine conturată.

Deși la nivel rațional există interese comune bine definite între Marea Britanie și statele continentale, cunoașterea comună nu le acordă o foarte mare atenție. Nu posibilitatea de a-și vinde produsele pe piața europeană îi afectează în viața de zi cu zi. Nu vocea mult mai puternică în arena internațională îi face să se simte relevanți. Cel puțin nu la nivel de percepție unde majoritatea britanicilor par a se considera în continuare separați ca interese, ca identitate, ca potențial de restul continentului european.

Așa cum a fost percepția britanicilor de multe ori în timpul istoriei. Nu putem uita că singurele momente când ”perfidul Albion” s-a implicat în afacerile Europei continentale au fost cele când un hegemon amenința să domine continentul și prin asta amenința interesele Marii Britanii. În rest britanicii s-au bucurat de beneficiile geografiei. Într-un mod foarte similar cu Statele Unite.

Rezultatul se vede. Ca și absența unei schimbări serioase de-a lungul timpului. Oamenii văd mai multe dezavantaje în apartenența lor la Uniunea Europeană și nefiind atașați unei astfel de identități sau nefiind capabil să perceapă imaginea de ansamblu aceștia nu acceptă cu ușurință ideea că trebuie să împarte o anumită povară cu restul Europei, mai ales atunci când în condiții normale nu ar fi obligați să o poarte pe umeri. Fie că ne referim la refugiați, fie că ne referim la cetățeni europeni care vin să-și caute un loc mai bun de muncă pe teritoriul Marii Britanii.

Sunt și oameni care percep situația diferit. Care realizează că trăim într-o lume afectată de globalizare, dominată de state imense precum SUA, Rusia sau China și că micuțele puteri ale Europei au devenit aproape irelevante pe cont propriu. Că, de fapt, Marea Britanie capătă un plus de putere și de securitate prin apartenența sa la organizații internaționale de tipul Uniunii Europene sau a NATO. Care tabără este mai puternică vom vedea cât de curând. Până atunci este bine să fim pregătiți pentru acel worse-case scenario: Brexit.

Marea Britanie iese din Uniunea Europeană și își vede de drum. Lucrurile nu sunt într-atât de simple. Complicații vor apărea pentru ambele tabere. Atât Regatul Unit cât și Uniunea Europeană. Referindu-ne doar la câteva dintre ele ne putem întreba: ce se va alege cu cetățenii europeni plecați la muncă în Marea Britanie ? O întrebare pe care România chiar trebuie să și-o pună. Cu afacerile europene de pe teritoriul britanic sau cu cele britanice de pe teritoriul Uniunii Europene ? În sfârșit, ce rol va juca Marea Britanie în relațiile internaționale pe cont propriu, nemaiavând influența de pe vremea vastului ei imperiu ?

Dar o provocare mai mare este cea pentru unitatea comunității europene. Dacă vreți este același tip de provocare care s-a făcut simțită când discutam despre un posibil Grexit datorită situației economice foarte proaste și a unui premier populist ajuns la putere. Ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană ar da naștere unui precedent periculos, ca și unui impuls motivațional pentru formațiunile eurosceptice de pe teritoriul diferitelor state europene.

Spuneam că toată această poveste a Brexitului face parte dintr-un trend. Nu este ceva izolat. Uniunea Europeană trece printr-o perioadă de criză. Nu economică, ci politică. Amenințarea rusească în est, criza refugiaților venind din sudul global, amenințarea terorismului și a rețelelor teroriste care folosesc libera circulație în propriul avantaj.

În mod normal oamenii nu ar avea o problemă cu ideea Uniunii Europene. Ideea de pace, prosperitate, de lucru în comun pentru un viitor mai bun. Dar o regulă a istoriei și a realismului politic pare să propună că ori de câte ori apar amenințări sau complicații comunitățile umane, ca și indivizii, se întorc la pornirile lor primare, la natura lor egoistă, căutându-și de fapt propria supraviețuire.

Cu acest scenariu ne confruntăm, pesemne, astăzi. În Franța un partid naționalist, Frontul Național, a fost aproape să obțină puterea în stat. În Germania, în Italia și în majoritatea statelor care formează nucleul dur al Uniunii Europene (vechiul imperiu carolingean) formațiunile eurosceptice și anti-imigraționiste devin tot mai vocale și tot mai puternice, profitând din plin de temerile oamenilor cu privire la aceste noi provocări. În est situația diferă deoarece nu prea suntem o țintă pentru imigranți, refugiați, teroriști, iar partidele naționaliste sunt în general asociate cu interesele Moscovei, au un discurs blocat în istorie și sunt astfel irelevante în ochii electoratului.

Revenind la subiect. Provocările cu care ne confruntăm astăzi alimentează o tendință înspre euroscepticism. Cel puțin în țările prospere ale Uniunii Europene. O tendință care încă este ținută în frâu, dar pe care un rezultat favorabil ieșirii Marii Britanii din UE o poate alimenta. Ceea ce în schimb va forța state precum Germania să sancționeze cât mai greu Marea Britanie și să arate lumii că ieșirea din UE este, de fapt, costisitoare. Asta pentru ca precedentul să fie unul negativ și deloc atrăgător pentru alți posibili candidați.

Imaginea de față este una a vulnerabilității pentru Uniunea Europeană. O vulnerabilitate încurajată de Rusia și de care aceasta abia așteaptă să profite, UE fiind un pol de putere economică tot mai ”impertinent” în relațiile cu vecinul ”pașnic de la răsărit. De asta putem observa și un traseu al banilor dinspre Moscova înspre lideri politici precum Marine Le Pen, transformând euroscepticii și naționaliștii într-o coloană a V-a similară internaționale comuniste de odinioară (sweet irony).

Până unde vor merge lucrurile rămâne de văzut, dar cred că Uniunea Europeană este un proiect care merită salvat. Pentru prima dată în istorie Europa nu mai este continentul războiului. Statele europene au o voce mult mai puternică în comun, având chiar potențialul de a deveni lideri pe scena internațională. Tratatul cu Iranul a fost un pas în acest sens.

Ori pentru a salva acest proiect UE trebuie să-și elimine vulnerabilitățile. Trebuie să găsească soluții rapide la provocările cu care se confruntă astăzi, înainte ca fobiile europenilor să alimenteze platforme eurosceptice tot mai puternice. Cel mai important aspect, dintr-o perspectivă constructivistă, îl reprezintă construirea pe termen lung a unei identități europene în rândul populației. Cultura, valorile ideologice și chiar istoria comună pot servi în acest sens dacă sunt manevrate în mod corect începând cu procesul de învățământ și înlocuind tendințele naționaliste prezente încă în multe programe de studiere a istoriei.

În ceea ce privește România noi trebuie să ținem cont de natura multipolară a lumii în care trăim. Proiectul european stă sub semnul întrebării. Cu Donald Trump amenințând să măcăie de la Casa Alba aș spune că nici partenerul strategic nu este într-atât de sigur. În momentul de față apartenența la NATO, la UE și parteneriatul cu SUA sunt cei trei piloni ai securității noastre. Merită să depunem eforturi pentru a-i susține. Mă uit la românii din Marea Britanie acum. Dar trebuie să fim pregătiți și pentru scenarii mai puțin favorabile. Ce ne-am face fără UE sau NATO ? Fără superputerea americană ?

Statul român trebuie deci să dezvolte și să consolideze parteneriate cu actori regionali relevanți, state cu care avem interese comune și cu care putem lucra pentru securitatea noastră indiferent de ce se petrece la nivelul acestor organizații internaționale. La orizont pare să se contureze o veritabilă trilaterală Varșovia-București-Ankara și cred că orice eforturi în vederea consolidării acestui ”Intermarium” sunt mai mult decât bine venite, ele asigurând existența un aliați apropiați și care cu avem mai multe interese comune. Geopolitice și economice. Mai ales în raport cu caracterul ostil al Federației Ruse.

Momentan Uniunea Europeană este garantul păcii pe continent. Un Brexit ar pune sub semnul întrebării acest proiect și nu puține sunt statele sau formațiunile politice care așteaptă să profite din plin. Stabilitatea UE pe termen lung ar fi pusă sub semnul întrebării și odată cu asta chiar și comunitatea de securitate care există pe acest continent și care, la nivel de percepție, previne teama dintre state. O teamă care s-ar putea întoarce fără Uniunea Europeană și apartenența comună la această organizație.

Spre o Europă mai unită

Președintele Comisiei Europene, dl. Jean Claude Juncker, a declarat acum câteva zile că Europa trebuie să devină mai puternică, mai unită, ”mai sexy” pentru a nu mai fi depe, dependentă în materie de securitate față de Statele Unite și pentru a-și putea apăra interesele, respectiv valorile, peste tot în lume. Declarația dl. Juncker a fost receptată într-o mulțime de feluri. În România și probabil că în majoritatea statelor din Europa de Est ea a trezit anumite memorii negative cu privire la pactul dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, fiindcă discursul a părut să aibă o conotație anti-americană și una pro-rusă. De aici până la declarații care-l prezintă pe dl. Juncker drept un sclav al intereselor rusești sau un naiv nu a mai fost decât un singur pas și toate astea pentru că a afirmat necesitatea unei Europei mai unite, mai puternice, spre binele tuturor statelor membre.

Am citit și am recitit discursul dl. Juncker. Nu văd o declarație de război împotriva SUA și nici una de atașament față de Rusia. Ceea ce văd este o persoană inteligentă care observă că Uniunea Europeană are un handicap serios când vine vorba de securitate și politică externă. Că statele membre nu au nici o valoare reală pe scena geopolitică actuală, dominată de actori federali sau de dimensiuni imense precum SUA, China și Rusia. Discursul lui Juncker nu a fost un îndemn împotriva Statelor Unite, ci unul pentru o Europă capabilă să-și urmărească propriile interese fără a se află într-un raport de dependență (oarecum lipsit de suveranitate) față de un aliat. Nu a fost nici un îndemn la a închide ochii față de acțiunile Rusiei, tot Juncker condamnând violarea teritoriul Ucrainei și ce s-a întâmplat în Crimeea. Ce a făcut Juncker a fost o simplă periere a orgoliilor rusești. Lucru normal atunci când Atlanticul nu te desparte de Rusia și orice război ar implica distrugeri masive nu pentru aliatul tău, ci pentru tine. pentru toate statele europene.

De ce a fost recepționată greșit această declarație ? Problema există doar în țările Europei de Est. Așa cum am afirmat și mai sus noi, românii și mare parte din vecinii noștri, avem o oarecare sensibilitate când vine vorba de Rusia. Istoria a creat un nivel foarte mare de inamiciție în cadrul complexului de securitate al Europei de Est, cu Rusia în rolul de ”bully”, un bully care și-a găsit o victimă în fiecare stat estic. O declarație care nu prezintă un nivel foarte mare de ostilitate față de Rusia și o mică încercare de pacificare produce, inevitabil, temeri pentru acele state care stau în vecinătatea Rusiei, au anumite experiențe cu politica imperialistă a Rusiei și chiar cu un occident care le-a lăsat întotdeauna pe cont propriu.

Juncker ar fi putut să fie puțin mai atent la această realitate în discursul său. Din păcate mentalitățile, sensibilitățile și experiențele statelor est-europene nu sunt percepute în mod corect în lumea occidentală. Într-una din lucrările lor Hellen Wallace și William Wallace (Policy-Making in the European Union) observă întocmai acest fapt când vine vorba de procesul de integrare și așteptările nerealiste ale statelor occidentale. Europa occidentală gândește diferit de cea răsăriteană și nu pare capabilă să înțeleagă aceste diferențe de gândire, de perspectivă atunci când vine vorba de economie, de justiție și iată, chiar de politică externă și de securitate.

Era deci inevitabil ca prin declarațiile sale Jean Claude Juncker să nu stârnească anumite controverse, dar personal mă îndoiesc că aceste critici ce i se aduc sunt cu adevărat legitime. Deoarece deformează radical ideea de bază a discursului său. Da, Rusia vrea o Europă dezbinată de Statele Unite. Lucru afirmat și de unul din principalii ideologi ai Kremlinului, Alexander Dughin, dar Juncker nu a afirmat deloc un astfel de traseu, ci pur și simplu eliminarea unei dependențe de nedorit în favoarea unui parteneriat între două puteri la fel de capabile să se afirme pe plan global:SUA și UE. Juncker nu a propus sacrificarea statelor estice de dragul Federației Ruse, chiar a criticat politica expansionistă a imperiului. Ce a declarat Juncker diferă foarte mult de interpretările panicarde din presa românească și despre acest lucru vreau să discut de fapt.

Declarația sa a fost un îndemn, o chemare, către o Europă dezbinată pentru a deveni mai unită decât până acum. Un lucru care era la fel de inevitabil ca și reacția multor români, cel puțin conform teoriei interguvernamentaliste și unuia din gânditorii acesteia, Stanley Hoffmann, la a cărei viziune ader. Hoffmann afirmă că în interiorul Europei ca și peste tot în lume când vorbim de relații interstatale domină interesele specifice ale fiecărui stat. Fiecare stat își urmărește în mod inevitabil interesele fiindcă nici un altul nu le va urmări în locul său și fiindcă nu poate să știe dinainte intențiile și acțiunile viitoare ale altor actori statali. Dar tot Hoffmann afirmă că această situație va duce la un moment dat la apariția unui stat european pe baza unei nevoi de securitate majore din partea statelor membre. Nu datorită efectului de ”spillover” conform funcționalismului, ci datorită intereselor și nevoilor urgente ale statelor.

Uniunea Europeană pare a se afla într-o astfel de situație. Amenințările se ivesc din toate părțile, iar vulnerabilitățile sunt evidente. Criza migrației, conflictul armat din Ucraina, apariția Statului Islamic. Putem vorbi și de riscuri mai puțin vizibile. Nu este nici un secret că în timp ce Statele Unite și Rusia se luptă pentru influență un alt stat, China, pare să se plimbe prin Europa și prin Orientul Mijlociu investind și creându-și propria formă de influență globală care la un moment dat s-ar putea să surprindă restul actorilor statali, dar să trecem mai departe. Europa se confruntă cu mai multe crize de o dată. Geografia ne pune chiar în mijlocul acestora. În astfel de momente constatăm cu stupoare că nu suntem capabili să oferim un răspuns concret, o rezolvare concretă și că depindem în prea mare măsură de partenerul nostru transatlantic, iar interesele americane și europene nu sunt întotdeauna aceleași.

Având în vedere că pe cont propriu statele membre ale Uniunii Europene par incapabile să-și asigure interesele vitale și să găsească o rezolvare pentru crizele cele mai importante ale momentului consolidarea UE devine o necesitate. Oameni politici care sesizează asta și sunt dispuși la un mic sacrificiu de popularitate, precum Juncker, folosesc cu talent momentul pentru a pune pe masă unele idei ce se vor discuta în mod serios mai târziu. De la o armată europeană până la o Europă mai apropiată de modelul federal, singura capabilă să joace un rol important în lumea de astăzi. Interesele naționale ale statelor membre rămân în continuare divergente, dar există și interese comune și la un moment dat interesele comune se pot rezuma la un interes vital și anume supraviețuirea, afirmarea, prosperitatea, pe care cu greu le putem avea altfel decât printr-o Europă mai puternică și mai capabilă să se afirme.

Statele din estul Europei nu au prea multe de a face cu această imagine, cel puțin nu încă. Datorită poziției geografice suntem și mai dependenți de parteneriatul strategic cu Statele Unite atunci când vine vorba de securitate. Acest lucru se datorează tocmai faptului că UE nu deține încă o forță serioasă, capabilă să apere interesele comune ale statelor membre. Politica românească, de exemplu, nu poate să meargă în acest moment pe altă axă decât una de tip Washington-Varșovia-Ankara, dar poate în schimb să dezvolte bune relații cu Berlinul și Parisul pentru acel moment în care Europa va deveni un actor mai puternic, capabil de acțiune, un actor în cadru căreia interesele României să stea la un loc cu tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în cadrul unei politici comune de securitate și dezvoltare.

Din punctul meu de vedere declarația lui Juncker a fost mai mult decât bine venită și este un semn bun pentru viitor. Cu un mesaj echilibrat, realist, dar totodată vizionar. Drumul spre o Europă mai unită nu este o opțiune, ci o necesitate. Indiferent cum îl parcurgem: cu o viteză sau două. Este singura noastră posibilitate de afirmare în lumea nouă ce se conturează la orizont și bazându-mă pe opinia lui Hoffmann aș spune că este un o realitate în derulare, un fapt inevitabil care ține deja de mersul istoriei. În această nouă Europă interesele statelor membre trebuie împăcate printr-un interes comun și vital, care să le depășească pe toate celelalte, iar de-a lungul istoriei amenințările externe au reușit să facă asta. Să nu uităm că însăși ideea de stat național este o construcție socială. Oamenii au trăit și în alte forme de guvernare, de la triburi la regate. Statul național este doar un pas înainte, nu ultimul și la fel cum triburile s-au putut uni pe baza necesității și a unor trăsături comune tot așa și statele europene se pot uni pe baza necesității și a unor valori sau trăsături ce sunt comune acestei lumi.

O Europă mai puternică și mai independentă nu implică în mod automat ostilitate față de Statele Unite. Alianța ar rămâne existentă în cadrul NATO. Concomitent nu implică o cedare în fața Rusiei și a politicii sale expansioniste, cât și de prestigiu, ci din contră: Europa ar deveni capabilă să-și protejeze statele membre și interesele geopolitice în mod concret. Fie că vorbim de Ucraina, fie că vorbim de zona Orientului Mijlociu sau de sectorul financiar/monetar unde încă avem nevoie de o politică comună, centralizată, pentru a evita crize precum cea din Grecia. Aș mai spune că singura alternativă la această direcție este disoluția Uniunii Europene. Nu cred că prin stagnarea în situația curentă Europa poate supraviețui, iar urmările dispariției UE ar fi grave pentru acest continent și echilibrul de putere global. Sunt român, sunt patriot și tocmai din acest motiv cred că Europa, din care facem parte, trebuie să devină mai puternică, păstrând o relație de cooperare cu SUA și de vigilență față de Rusia.

Drumul spre o armată europeană

Președintele Comisiei Europene, dl. Juncker, a declarat recent că susține ideea unei armate a Europei. O idee care circulă de ceva vreme, la fel ca și cea a unui serviciu de informații comun și care nu poate fi ignorată. Cu atât mai mult cu cât o figură importantă a UE a decis să aducă acest subiect în spațiul public. Probabil că în perioada imediat următoare vom asista la tot mai multe discuții pe această temă care ne afectează în egală măsură pe toți.

Dar este ideea unei armate europene o idee bună ? Ce riscuri implică aceasta sau, din contră, ce riscuri diminuează ? Statele europene au deja un sistem de apărare colectivă prin apartenența la NATO. În ciuda acestui fapt UE nu a fost capabilă să negocieze de pe o poziție de forță în Ucraina sau în alte părți ale lumii, iar acest lucru este evident. O armată europeană ar putea schimba această situație, dar mai rămâne o întrebare: cât de fezabilă este această idee ?

O idee bună, dar…

Să începem cu începutul. Utilitatea unei armate europene este un lucru pe care l-am susținut de câte ori am avut ocazia și am să-l susțin și acum. Anual fiecare stat membru investește diferite sume pentru apărare, iar aceste sume separat nu reușesc să facă foarte mult. Adunate la un loc ele depășesc cu mult bugetul de apărare al SUA sau al Rusiei. La un loc forța unei armate europene, investițiile în domeniul tehnologiei militare și în managementul trupelor ar crește cantitativ și pozitiv.

Putem spune că o armată europeană ar fi soluția ideală pentru securitatea comună a Uniunii Europene, reducând și dependența noastră față de SUA cu privire la apărare. UE ar putea negocia de pe o poziție reală de forță, nu doar una economică, iar asta ar contribui enorm la posibilitățile noastre de influență globală și de promovare a propriilor interese. De fapt tocmai acest lucru mi se pare foarte important, ca interesele comune ale UE să fie reprezentate inclusiv de pe o poziție de forță reală, hard power.

Am citit și câteva teorii cum că asta ne-ar pune într-o poziție proastă cu americanii și cu NATO. Sunt reticent cu privire la o astfel de idee. O Uniune Europeană mai puternică nu este în dezinteresul Statelor Unite, care nu mai trebuie să vegheze cu toată energia la granițele noastre și pe tot cuprinsul globului, ci din contră, reprezintă un interes comun. O armată europeană poate dubla NATO și armata SUA în diferite teatre de operații precum cele din Africa și în apărarea colectivă a UE.

Cred că SUA mai degrabă ar susține o astfel de idee în contextul în care recent ambasadorul Statelor Unite pe lângă UN a declarat că europenii ar trebui să trimite trupe în proiectele de menținere a păcii din Africa. Această declarație, pusă în context imediat după cea a dl. Juncker, pare să arate o oarecare susținere din partea SUA pentru un astfel de proiect. La urma urmei SUA și UE lucrează împreună, nu una împotriva alteia, chiar dacă în diferite situații susțin idei diferite în funcție de interesele lor specifice. O Europă mai puternică ajută inclusiv poziția partenerilor noștri americani.

Ne lovim de zidul realității

Acestea fiind spuse o armată a Europei ar oferi câteva avantaje relevante pentru apărarea și securitatea noastră colectivă. Ne-ar oferi posibilitatea unei mai bune apărări a spațiului european și a unei mai bun promovări a intereselor noastre în lume, dar se confruntă, la fel ca multe alte proiecte europene, cu o realitate ostilă. Statele membre ale Uniunii Europene au interese diferite, iar foarte puține dintre ele s-au arătat dornice să facă prea multe sacrificii în probleme de suveranitate.

Chiar dacă există unu-două state care să contribuie în mod real la un astfel de proiect avem de a face cu un număr mult mai mare de state care s-ar împotrivi. Puține state sunt dispuse să renunțe la forțele armate proprii în favoarea unei armate comune a Europei și prin asta să rămână permanent dependente de această construcție fragilă, mai ales când vine vorba de apărarea granițelor proprii și a intereselor care nu sunt întotdeauna comune. Exemplul ungar este cel mai elocvent.

Deci chiar dacă ideea în sine este una bună nu văd cât de fezabilă este. Evident, această idee depinde și de format. Ce înțelegem printr-o armată europeană ? Cum s-ar organiza aceasta ? Ar mai permite existența unor armate naționale în paralel ? Aici ar apărea alte dificultăți cu privire la finanțare și management. Vorbim despre o armată federală după modelul celei a SUA sau despre o armată compusă din unități de voluntari care să reprezinte statele membre, activând în paralel cu armatele naționale ?

În loc de concluzie

Realizarea unei armate comune a Europei necesită tact și necesită dispoziția mai multor state membre de a renunța la încă o parte din suveranitatea proprie, chiar capacitatea de apărare pe cont propriu, în favoarea intereselor comune ale UE și a unei apărări colective mai puternice. În esență asta ar implica mai multe interese comune decât interese proprii, ceea ce nu pare să fie cazul încă. Personal îmi doresc ca un astfel de proiect să reușească, cel puțin într-o variantă limitată, de început, dar confruntarea cu zidul realității este întotdeauna una grea pe care foarte puțini reușesc să o dărâme.

Înainte de orice altceva Uniunea Europeană ar trebui să-și întărească ideea de stat, fondul ideologic care îi asigură existența ca și construcție artificială, pentru a putea face un astfel de pas. Națiunile sunt ghidate de interese naționale, iar aceste interese le fac să stea împreună. Un lucru dublat și de existența unor valori comune. Orice proiect al UE trebuie să țină cont de această realitate și de rolul pe care-l joacă atât interesele comune, cât și valorile, în menținerea unității europene.

Cel mai bun model de acțiune este cel al pașilor mărunți. Cercetarea terenului din punct de vedere politic și încercarea de a forma o forță de acțiune comună, un fel de mini-armată europeană formată din unități de voluntari din toate statele membre. Rolul acesteia ar fi să acționeze în misiuni rapide pentru UE, la granițele acesteia sau în afară, acționând în paralel cu armatele statelor naționale. Sigur, nu ar rezolva problema costurilor și investiților pentru apărare cum ar face-o o armată comună reală, dar ar fi un pas înainte.

Mirajul curentelor extremiste


Statului Islamic, organizațiile de extremă dreaptă sau stângă, diferite grupări anarhiste, sunt câteva din formele de manifestare care au reușit să atragă un număr enorm de adepți și aderenți din rândul tinerilor europeni. O mulțime de oameni și în special tineri par să fie atrași de organizații care propun acțiuni extremiste și le oferă acestora un set de credințe absolutiste după care să se călăuzească, fără ca mai apoi să mai pună întrebări. Un set de valori incontestabile pentru viața lor și o menire.

Frica, ura, lipsa unor valori solide și a unei direcții în viață par să fie principala cauză pentru care atât de mulți tineri aleg calea extremismului. Ele servesc drept alimente pentru mișcările și curentele extremiste, reprezentând o amenințare pentru buna dezvoltare a lumii europene. Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc și caută metode de a lupta cu aceste lucruri. Urăsc lucrurile care sunt diferite și trec de limita lor de înțelege și caută să le distrugă, dar cel mai important, au nevoie de un set de valori care să le ofere o menire în viață, iar societatea noastră nu le oferă acest lucru.

Lipsa valorilor ca punct de plecare

Dintre toți factorii pe care-i putem lua în considera anomia pare să fie cel mai relevant și cel mai des întâlnit. O idee dezvoltată de sociologul francez Emile Durkheim, ea ține de modul în care absența normelor morale la nivelul societății sau al individului îl duce pe acesta din urmă la sinucidere. Sinuciderea nu este singura consecință a anomiei, ea fiind varianta cea mai extremă. O consecință mult mai vizibilă în zilele noastre ține de căutarea și găsirea unor repere morale.

Într-o societate dominată de relativism și incapabilă să ofere valori sigure, fără semne de întrebare, o bună parte din tineri caută o alternativă pe care o găsesc în diferite curente extremiste sau în cadrul altor religii. Acestea oferă, de cele mai multe ori, răspunsuri sigure și cu pretenții absolutiste care atrag prin natura lor lipsită de incertitudini. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne mire faptul că tot mai mulți tineri aleg să se alăture Statului Islamic sau unor organizații extremiste de dreapta când, de fapt, aceste organizații sunt capabile să le ofere o viziune stabilă, un rol și un set de valori.

Omul nu este doar o ființă materială sau instinctuală, deși fiecare o să caute să-și asigure condiții cât mai bune de viață. El este și o ființă rațional-spirituală. Are nevoie de idei, de valori, pentru a-și dezvolta gândirea și viața, pentru a-și întemeia speranțele pe ceva superior. În lipsa lor el va căuta alternative cât mai radicale și va abandona comunitatea din care face parte pentru o alta, aderând la ideile cele mai radicale din comunitatea respectivă pentru a-și dovedi credința. Acest lucru este cel mai valabil pentru tineri, mult mai idealiști și mai atrași spre astfel de curente.

Când problemele vin la pachet…

Situația devine și mai complicată atunci când individul duce lipsă atât de posibilitatea unor condiții bune de trai, dar și de un set de valori sigure pe care să-și construiască viața. Un astfel de duo radicalizează și mai mult individul și-l puteam vedea în toate ideologiile totalitare și utopice ale trecutului. Comunismul și nazismul s-au dezvoltat pe baza unor condiții similare. O societate lipsită de valori sigure și condiții foarte proaste de trăi au permis unor ideologii extremiste și utopice să preia puterea în stat mizând, în primul rând, pe sufletele tinerilor.

Același lucru este valabil și pentru sentimentele de tip negativ precum frica și ura. Acestea se pot dezvolta ca și o consecință ulterioară a anomiei sau se pot dezvolta independent de anomie, dar când sunt puse la un loc cu aceasta problema se intensifică. Ura pentru ceea ce nu putem înțelege, ca produs al fricii, duce oamenii la măsuri și mai radicale decât în mod normal și îi face capabili să calce în picioare alți oameni, cu atât mai mult cu cât își găsesc justificarea în sistemul lor de valori.

Rândurile Statului Islamic, de exemplu, nu sunt formate doar din musulmani de origine arabă, ci și dintr-un număr foarte mare de tineri din vestul Europei. Aceștia s-au convertit la islam și au ales calea extremistă a islamismului în condițiile în care nu reușeau să găsească un set de valori solide în lumea lor, iar acest lucru se amesteca cu incertitudinile de tip material datorate crizei economice. Adăugând acestor probleme sentimente de frică și ură vedem cum se dezvoltă și mișcările de extremă dreaptă sau extremă stângă.

Astfel de persoane nu reușesc să se adapteze din punct de vedere social. Caută ceva ce nu mai există, ceva din trecut, sau poate ceva din viitor. În orice caz, starea de facto nu le este pe plac și atunci caută să o schimbe. Golul valorilor morale este umplut cu valorile unei alte culturi sau ideologii, iar societatea în care au trăit devine ceva care trebuie schimbat, intervenind pretenția adevărului absolut. De aici ia naștere și o parte din caracterul violent al membrilor unor astfel de organizații.

O provocare care necesită un răspuns

Extremismul este alimentat de o serie largă de aspecte sociale, politice și psihologice. Condițiile de trai, atmosfera unei societăți, toate joacă un rol de bază în implantarea ideologiilor extremiste în rândul tinerilor. Întrebarea este cum putem noi, ca societate, răspunde unei astfel de provocări. Criza economică globală, lipsa unor valori absolute în cadrul societății democratice și liberale. Cum putem preveni înmulțirea tinerilor cu idei extremiste, membri ai unor grupări teroriste, în astfel de circumstanțe ?

În mod cert trebuie să reparăm ceea ce nu funcționează. Să ne uităm la societatea noastră și să vedem unde s-a greșit și cum putem îndrepta orice greșeli existente. Un lucru de care se pare că uităm, stagnând în timp ce grupurile de natură anti-socială se dezvoltă. Condițiile de trai nu pot fi îndreptate decât printr-un proces de reparare a sistemului economic actual, cu dispariția crizei economice. O problemă mai complexă este cea de ordin moral.

Trăim într-o societate liberală și democratică, fără valori totalitare sau absolute, altele decât chiar libertatea cetățenilor. Cum facem să oferim tinerilor un sistem moral bine definit fără să călcăm în picioare tocmai aceste valori ? Relativismul și nihilismul nu funcționează. Nu atrag un număr imens de adepți, nu oferă răspunsurile dorite și așteptate de toți. Dacă-i educăm pe tineri doar pentru a-și dezvolta condiții materiale bune și nu ne gândim la aspectele de ordin moral/spiritual, atunci permitem existența unui vid care va fi umplut de orice altceva când condițiile materiale bune dispar.

Clasa politică, mass-media, familia, mediul social și educația joacă cel mai important rol în această direcție. Ele trebuie să dezvolte în rândul tinerilor o serie de valori morale după care aceștia să se ghideze, nu să-i lase într-un deșert doar cu experiența calculelor matematice sau a comentariilor literale. Care sunt valorile care pot fi dezvoltate, valorile specifice societății europene ? O societate care nu este nici religioasă, nici ideologică. Ei bine, libertatea, respectul pentru drepturile și demnitatea celor din jur, toleranța, respectul pentru proprietate, dragostea față de țară și față de țara mai mare, Europa.

Integrarea reală a imigranților

În cadrul acestui articol m-am referit strict la felul în care tinerii europeni sunt atrași de curentele extremiste, dar cum m-am legat în mare măsură de exemplul Statului Islamic cred că merită să fac o scurtă paranteză și să mă refer și la un alt nucleu de recruți pentru această organizație: imigranții musulmani de pe teritoriul european.

Fie că ne place sau nu Uniunea Europeană și-a deschis porțile pentru un număr masiv de imigranți, iar acest lucru este vizibil în occident, unde imigranții dobândesc un număr covârșitor și devin chiar un target electoral major pentru partidele politice. Mulți dintre aceștia sunt musulmani, oamenii din lumea arabă fiind cei mai atrași de acest vis european. Mulți vin în căutarea unei vieți mai bune, alții chiar cu intenția de a distruge lumea europeană, dar primii sunt majoritari și dintre ei o parte găsesc acest tip de viață, o alta nu.

Cu această a doua parte avem problemă integrării reale a imigranților. Imigranți care vin în căutarea unei vieți mai bune, dar găsesc taman opusul. Nu reușesc să se integreze în societatea europeană, nu reușesc să dobândească condiții de trai adecvate și nici nu acceptă valorile specifice acestei societăți. Mulți se trezesc izolați de societatea căreia doresc să i se alăture, iar faptele unor frați de credință mult mai extremiști contribuie la această izolare.

Ei bine, în urma izolării astfel de oameni devin o țintă pentru discursul ISIS și mai apoi militanți în cadrul acestei organizații, sau a altor grupări islamiste. O astfel de situație trebuie prevenită. Guvernele europene, dacă vor să menține o politică pro-imigraționistă, trebuie să adopte măsuri prin care să asigure integrarea imigranților pe piața de muncă, dar și integrarea din punct de vedere social. Măsuri de reducere a discriminării și intoleranței, pe de o parte, dar și de adaptare a comunităților de imigranți la valorile și legile țărilor în care decid să se stabilească.

Concluzie

Revenind la problema valorilor pentru tinerii europeni, acestea trebuie dezvoltate pentru ca ei să nu fie mai târziu atrași de altele mai radicale, absolute, în lipsa unui sistem după care se pot ghida. Mass-media le poate promova prin programe televizate și articole scrise, școala prin ore de etică și educație civică, clasa politică prin modelul propriu și familia, ca nucleul dezvoltării oricărei societăți, prin tot ceea ce se discută și ce se învață în cadrul ei.

Nu sună puțin a îndoctrinare ? Oarecum, dar toți suntem îndoctrinați într-un fel sau altul. A te forma cu o serie de valori este ceva natural și de care sistemul public trebuie să se ocupe tocmai pentru a preveni anomia, pentru a oferi indivizilor dintr-o societate un sistem moral adecvat, aceștia fiind îndemnați altfel să caute alternative de cele mai multe ori radicale.

Nazismul, comunismul și actualmente islamismul înfloresc în cadrul unor societăți lipsite de valori morale puternice, publice. Unde totul e lăsat pe seama individului, iar acesta este lăsat în deșertul nihilismului. Singura cale pentru a evita acest lucru și a le oferi tuturor o șansă de integrare într-un sistem de valori comune este tocmai prin propagarea acestor valori în societate și mai ales în jurul celor tineri, care trebuie să primească astfel de valori înainte ca vocea unor grupări extremiste să ajungă la ei. Altfel vom continua să vedem europeni care devin membri ISIS.

Axa Moscovei în Europa


Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.
În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.
România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 
Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 
Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 
Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime. 

Ideile contează, dar nu cum am crede

O caracteristică importantă a tezei liberale în domeniul relațiilor internaționale este cea că ideile ghidează politica statelor. Acestea joacă un rol primar în tot ce ține de relațiile internaționale, iar statele care împart valori comune se reunesc pentru apărarea și promovarea valorilor respective, chiar dincolo de ceea ce se numește interes național. De asemenea liberalismul susține că politica internă trebuie să se identifice cu cea externă, iar valorile publice trebuie să fie vizibile în aceasta.

Desigur, dintr-o perspectivă ideală nu putem decât să susținem o astfel de perspectivă. Totuși realitatea diferă. Nu în totalitate cum ar pretinde adepții realismului clasic, mereu porniți să vadă, dar și să susțină, partea mai rea a firii umane, dar totuși suficient cât să conteze. Putem spune că da, ideile contează în tot ceea ce ține de politica internă, respectiv externă, a unui stat, dar nu sunt dominante, ele găsindu-se, de cele mai multe ori, într-un echilibru cu interesele reale ale statului respectiv.

Exprimarea suprastatală a ideilor

Dacă ne uităm la Uniunea Europeană, respectiv NATO, vedem că o serie de state care împart idei și valori comune s-au unit în cadrul acestor structuri suprastatale tocmai pentru apărarea acestor valori. În egală măsură pute observa că aceste alianțe nu funcționează doar în virtutea valorilor respective, ci și a intereselor pe care aceste state le au. Practic vorbim de o serie de state care au format o familie, având pe post de ADN moștenirea istorică și politică, dar care încearcă, împreună, să-și apere interesele.

Lucru similar cu ce se petrece în partea mai haotică a lumii, la răsărit și în orient, unde state precum Rusia, China și Coreea de Nord, care împart ideologii diferite, dar se asemănă în perspectiva lor asupra lumii, au ales să-și satisfacă interesele în comun. Valoarea comună în cazul de față este tocmai haosul caracteristic lumii lor, politica dură, necontrolată de legi internaționale, ci doar de puterea adversarului. Și era normal ca aceste valori comune să-i facă să conlucreze pentru interesele lor.

În ciuda acestui fapt vedem că fiecare stat, indiferent de familia sa ideologică, își urmărește, cu precădere, interesele proprii. Nimeni, nici Germania, nici Franța și nici SUA nu vor face vreodată ceva care să dăuneze interesului național al statului propriu, mandatul clasei politice fiind cel de servire a interesului național mai presus de oricare altul. O foarte mică parte din acest interes, cel conflictual între europeni, să zicem, este cedat pentru o mai bună înțelegere și conlucrare în apărarea unor interese comune și a unor valori specifice.

Două paradigme cu deficiențe

Vorbim, de fapt, despre păstrarea unui echilibru între două paradigme ale relațiilor internaționale, una ideală, adică paradigma liberală, și o alta realistă. Ambele paradigme se regăsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce numim politica externă a fiecărui stat. Vedem că ideile joacă un rol important în deciziile și acțiunile statelor, dar nu suficient de important încât să oprească statele de la a lua decizii care contrazic valorile asumate în favoarea unor interese specifice.

Este o realitate vizibilă. Recenta criză din Irak ne confirmă asta. Vedem cum Germania și Franța, care au interes economice față de Rusia, au acționat ghidate de aceste interese și mai puțin, dar nu lipsite de valorile pe care și le asumă. Idealul păcii în Europa a fost un factor, la fel a fost și păstrarea libertății ucrainiene, dar la fel de importantă a fost și natura economică a relației germano-ruse. Același lucru îl putem spune și despre SUA, a căror politică externă îmbină atât de des apărarea și promovare valorilor asumate cu interesele naționale ale Americii. O idee enunțată și de geopoliticianul Robert D. Kaplan.

Unde ne găsim de fapt ? Într-un stadiu în care realismul politic și liberalismul par a se îmbina, iar o conlucrare a acestora devine tot mai necesară. Toți par să recunoască în ce fel de lume trăim, una anarhică, dar toți dorim să facem o schimbare. Iar aceste două perspective devin din ce în ce mai unite. S-ar putea ca în viitorul apropiat să vedem o altă paradigmă a RI rezultate din acestea două, una care să țină cont de ambele realități, cea ideală și cea concretă, și să le utilizeze împreună.

Exemplul crizei din Ucraina

Ce s-a întâmplat în Ucraina reprezintă cea mai bună dovadă a felului în care ideile joacă un rol important în politică, unul concomitent cu cel jucat de interese și putere. Conflictul ucrainean nu este doar unul de tip realpolitik între Rusia și SUA pentru o poziție geopolitică utilă. Are și o latură ideologică vizibilă prin gura unor oameni ca Dughin. Vorbim de un conflict realist între state cu interese în zone la fel de mult cum vorbim de un conflict între două lumi, două paradigme.

Ordinea și haosul se confruntă în Ucraina, iar statele care tind spre o anumită paradigmă conlucrează pentru ajutorarea uneia dintre forțele implicate. Această conlucrare este limitată, totuși, de interesele fiecăruia. De aceia nu vom vedea trupe chineze intrând în Ucraina de partea Rusiei, la fel cum nu vom vedea țări precum Franța sau Germania riscând totul în relația lor cu Rusia, adică mai mult decât ar trebui pentru a obține condiții minime favorabile unui stat care vrea să meargă pe calea democrației.

Perspectiva euroatlantică este că trebuie să ajutăm Ucraina. Înfrângerea acesteia este înfrângerea Euromaidanului, a eliberării unui stat de sub corupție și ocupație, a trecerii sale la democrație. Apărând Ucraina ne apărăm valorile și paradigma. În ciuda acestui fapt nimeni nu-și riscă interesele reale, oferind mai degrabă un ajutor echilibrat cu satisfacerea acestor interese. America și țările din estul Europei au cele mai mari interese cu privire la Ucraina, eventual temeri, pe când țări precum Germania și Franța sprijină Ucraina mai mult de dragul valorilor comune asumate, decât de dragul intereselor, care necesită mai degrabă liniște în est.

La urma urmei tocmai acest lucru ar fi ideal.

Atât paradigma realistă, cât și cea liberală, au deficiențe destul de evidente. Perspectiva mult prea idealistă a liberalismului ignoră natura anarhică a lumii și faptul că dacă noi adoptăm un alt tip de politică asta nu înseamnă că și restul lumii o va face, iar paradigma realistă pune prea mult preț pe stat și puterea sa, crezând că totul se rezumă la conceptul de hard-power și negând, totodată, posibilitatea de schimbare și evoluție în RI.

Ideile și puterea, cooperarea și politica interesului național, sunt lucruri care alcătuiesc împreună ghidul politic necesar oricărui stat din lume. O perspectivă sănătoasă are nevoie de ambele. Un stat are nevoie de valori în politica externă care să-i ofere certitudini, o destinație finală de urmărit, la fel de mult cum are nevoie de o privire realistă pentru a ajunge la destinația respectivă, iar interesele sale, mai ales în lumea contemporană, sunt interdependente de noțiune de cooperare cu alte state.