Un Brexit care bate la ușă

brexit

Mai sunt câteva zile până când cetățenii Marii Britanii vor avea de ales între a rămâne parte a Uniunii Europene sau a părăsi un proiect pe care susținătorii ideii de Brexit îl consideră falimentar. Ce vor alege aceștia de fapt este greu de spus. Datele statistice variază, prezentând un scor strâns și în funcție de sursă favorabil cu câteva procente uneia dintre tabere. Nu știu ce rezultat urmează să vină, dar un lucru este cert. Brexitul bate la ușă. Și nu ține doar de Marea Britanie. Face parte dintr-un lanț de tendințe care afectează Uniunea Europeană.

În acest sens devine mai important să ne pregătim pentru ambele posibilități, iar asta implică înțelegerea cauzelor acestui trend ca și înțelegerea consecințelor pe care un Brexit l-ar avea asupra Uniunii Europene și a statelor membre. Consecințe de natură economică, dar și politică/geopolitică, în domenii care variază, inclusiv cel al securității și apărării.

Ideea de Brexit a fost vehiculată ceva timp și implantată în mintea populației înainte ca premierul David Cameron să recurgă la acest referendum pentru a câștiga alegerile împotriva socialiștilor. Ea a fost promovată din toate părțile. Un segment cu tendințe naționaliste în rândurile Partidului Conservator, partidele eurosceptice și anti-imigraționiste care au înflorit în ultima vreme și chiar adepții mai radicali ai stângii social-democrate.

To put it frankly, o bună parte din populația Marii Britanii a început să asocieze Uniunea Europeană cu o povara de care nu au nevoie. Libera circulație și recenta criză a imigranților sunt asociate cu aspecte negative, precum pierderea locurilor de muncă sau o amenințare la adresa securității sociale a poporului britanic. În sfârșit, ideea suveranității este și ea pusă sub semnul întrebării, iar privind situația de astăzi dintr-o perspectivă istorică putem înțelege că pentru britanici identitatea europeană nu este încă una bine conturată.

Deși la nivel rațional există interese comune bine definite între Marea Britanie și statele continentale, cunoașterea comună nu le acordă o foarte mare atenție. Nu posibilitatea de a-și vinde produsele pe piața europeană îi afectează în viața de zi cu zi. Nu vocea mult mai puternică în arena internațională îi face să se simte relevanți. Cel puțin nu la nivel de percepție unde majoritatea britanicilor par a se considera în continuare separați ca interese, ca identitate, ca potențial de restul continentului european.

Așa cum a fost percepția britanicilor de multe ori în timpul istoriei. Nu putem uita că singurele momente când ”perfidul Albion” s-a implicat în afacerile Europei continentale au fost cele când un hegemon amenința să domine continentul și prin asta amenința interesele Marii Britanii. În rest britanicii s-au bucurat de beneficiile geografiei. Într-un mod foarte similar cu Statele Unite.

Rezultatul se vede. Ca și absența unei schimbări serioase de-a lungul timpului. Oamenii văd mai multe dezavantaje în apartenența lor la Uniunea Europeană și nefiind atașați unei astfel de identități sau nefiind capabil să perceapă imaginea de ansamblu aceștia nu acceptă cu ușurință ideea că trebuie să împarte o anumită povară cu restul Europei, mai ales atunci când în condiții normale nu ar fi obligați să o poarte pe umeri. Fie că ne referim la refugiați, fie că ne referim la cetățeni europeni care vin să-și caute un loc mai bun de muncă pe teritoriul Marii Britanii.

Sunt și oameni care percep situația diferit. Care realizează că trăim într-o lume afectată de globalizare, dominată de state imense precum SUA, Rusia sau China și că micuțele puteri ale Europei au devenit aproape irelevante pe cont propriu. Că, de fapt, Marea Britanie capătă un plus de putere și de securitate prin apartenența sa la organizații internaționale de tipul Uniunii Europene sau a NATO. Care tabără este mai puternică vom vedea cât de curând. Până atunci este bine să fim pregătiți pentru acel worse-case scenario: Brexit.

Marea Britanie iese din Uniunea Europeană și își vede de drum. Lucrurile nu sunt într-atât de simple. Complicații vor apărea pentru ambele tabere. Atât Regatul Unit cât și Uniunea Europeană. Referindu-ne doar la câteva dintre ele ne putem întreba: ce se va alege cu cetățenii europeni plecați la muncă în Marea Britanie ? O întrebare pe care România chiar trebuie să și-o pună. Cu afacerile europene de pe teritoriul britanic sau cu cele britanice de pe teritoriul Uniunii Europene ? În sfârșit, ce rol va juca Marea Britanie în relațiile internaționale pe cont propriu, nemaiavând influența de pe vremea vastului ei imperiu ?

Dar o provocare mai mare este cea pentru unitatea comunității europene. Dacă vreți este același tip de provocare care s-a făcut simțită când discutam despre un posibil Grexit datorită situației economice foarte proaste și a unui premier populist ajuns la putere. Ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană ar da naștere unui precedent periculos, ca și unui impuls motivațional pentru formațiunile eurosceptice de pe teritoriul diferitelor state europene.

Spuneam că toată această poveste a Brexitului face parte dintr-un trend. Nu este ceva izolat. Uniunea Europeană trece printr-o perioadă de criză. Nu economică, ci politică. Amenințarea rusească în est, criza refugiaților venind din sudul global, amenințarea terorismului și a rețelelor teroriste care folosesc libera circulație în propriul avantaj.

În mod normal oamenii nu ar avea o problemă cu ideea Uniunii Europene. Ideea de pace, prosperitate, de lucru în comun pentru un viitor mai bun. Dar o regulă a istoriei și a realismului politic pare să propună că ori de câte ori apar amenințări sau complicații comunitățile umane, ca și indivizii, se întorc la pornirile lor primare, la natura lor egoistă, căutându-și de fapt propria supraviețuire.

Cu acest scenariu ne confruntăm, pesemne, astăzi. În Franța un partid naționalist, Frontul Național, a fost aproape să obțină puterea în stat. În Germania, în Italia și în majoritatea statelor care formează nucleul dur al Uniunii Europene (vechiul imperiu carolingean) formațiunile eurosceptice și anti-imigraționiste devin tot mai vocale și tot mai puternice, profitând din plin de temerile oamenilor cu privire la aceste noi provocări. În est situația diferă deoarece nu prea suntem o țintă pentru imigranți, refugiați, teroriști, iar partidele naționaliste sunt în general asociate cu interesele Moscovei, au un discurs blocat în istorie și sunt astfel irelevante în ochii electoratului.

Revenind la subiect. Provocările cu care ne confruntăm astăzi alimentează o tendință înspre euroscepticism. Cel puțin în țările prospere ale Uniunii Europene. O tendință care încă este ținută în frâu, dar pe care un rezultat favorabil ieșirii Marii Britanii din UE o poate alimenta. Ceea ce în schimb va forța state precum Germania să sancționeze cât mai greu Marea Britanie și să arate lumii că ieșirea din UE este, de fapt, costisitoare. Asta pentru ca precedentul să fie unul negativ și deloc atrăgător pentru alți posibili candidați.

Imaginea de față este una a vulnerabilității pentru Uniunea Europeană. O vulnerabilitate încurajată de Rusia și de care aceasta abia așteaptă să profite, UE fiind un pol de putere economică tot mai ”impertinent” în relațiile cu vecinul ”pașnic de la răsărit. De asta putem observa și un traseu al banilor dinspre Moscova înspre lideri politici precum Marine Le Pen, transformând euroscepticii și naționaliștii într-o coloană a V-a similară internaționale comuniste de odinioară (sweet irony).

Până unde vor merge lucrurile rămâne de văzut, dar cred că Uniunea Europeană este un proiect care merită salvat. Pentru prima dată în istorie Europa nu mai este continentul războiului. Statele europene au o voce mult mai puternică în comun, având chiar potențialul de a deveni lideri pe scena internațională. Tratatul cu Iranul a fost un pas în acest sens.

Ori pentru a salva acest proiect UE trebuie să-și elimine vulnerabilitățile. Trebuie să găsească soluții rapide la provocările cu care se confruntă astăzi, înainte ca fobiile europenilor să alimenteze platforme eurosceptice tot mai puternice. Cel mai important aspect, dintr-o perspectivă constructivistă, îl reprezintă construirea pe termen lung a unei identități europene în rândul populației. Cultura, valorile ideologice și chiar istoria comună pot servi în acest sens dacă sunt manevrate în mod corect începând cu procesul de învățământ și înlocuind tendințele naționaliste prezente încă în multe programe de studiere a istoriei.

În ceea ce privește România noi trebuie să ținem cont de natura multipolară a lumii în care trăim. Proiectul european stă sub semnul întrebării. Cu Donald Trump amenințând să măcăie de la Casa Alba aș spune că nici partenerul strategic nu este într-atât de sigur. În momentul de față apartenența la NATO, la UE și parteneriatul cu SUA sunt cei trei piloni ai securității noastre. Merită să depunem eforturi pentru a-i susține. Mă uit la românii din Marea Britanie acum. Dar trebuie să fim pregătiți și pentru scenarii mai puțin favorabile. Ce ne-am face fără UE sau NATO ? Fără superputerea americană ?

Statul român trebuie deci să dezvolte și să consolideze parteneriate cu actori regionali relevanți, state cu care avem interese comune și cu care putem lucra pentru securitatea noastră indiferent de ce se petrece la nivelul acestor organizații internaționale. La orizont pare să se contureze o veritabilă trilaterală Varșovia-București-Ankara și cred că orice eforturi în vederea consolidării acestui ”Intermarium” sunt mai mult decât bine venite, ele asigurând existența un aliați apropiați și care cu avem mai multe interese comune. Geopolitice și economice. Mai ales în raport cu caracterul ostil al Federației Ruse.

Momentan Uniunea Europeană este garantul păcii pe continent. Un Brexit ar pune sub semnul întrebării acest proiect și nu puține sunt statele sau formațiunile politice care așteaptă să profite din plin. Stabilitatea UE pe termen lung ar fi pusă sub semnul întrebării și odată cu asta chiar și comunitatea de securitate care există pe acest continent și care, la nivel de percepție, previne teama dintre state. O teamă care s-ar putea întoarce fără Uniunea Europeană și apartenența comună la această organizație.

Anunțuri

Terorismul ca și amenințare existențială pentru Uniunea Europeană

ISIS-Islamic-State-flag-militants-extremists-terrorism-600528

Două atacuri teroriste au lovit Bruxelles în această dimineață. Două atacuri a căror victime nu au fost militari, nici oameni politici, ci în primul rând cetățeni obișnuiți și care se încadrează într-un lung șir de atentate ce au plasat Europa sub zodia terorii. Despre caracterul simbolic al acestor atacuri și nevoia de solidaritate am scris pe pagina mea de facebook și am să scriu și aici în rândurile ce urmează. Despre cauzele terorismului și urmările inevitabile ale unor astfel de evenimente tragice am discutat într-un editorial în limba engleză pentru blogul Politicorekt, ca și despre cât de important este să nu cădem în frică și ignoranță, ci să rămâne vigilenți și să facem distincția între musulmanii radicali și cei moderați. Subiectul pe care vreau să-l abordez dintr-o perspectivă mult mai pragmatică este unul mai îngrijorător și ține de amenințarea existențială a fenomenului terorist pentru viitorul Uniunii Europene.

În primul rând trebuie spus că atacurile care au avut loc în această dimineață (două la număr, unul pe un aeroport, iar altul la o stație de metrou) vin ca și o consecință după arestarea unuia dintre autorii atacurilor de la Paris. Singurul supraviețuitor conform presei internaționale. Autoritățile belgiene se așteptau la acest lucru, dar iată, în ciuda informațiilor și analizelor disponibile prevenția nu a reușit. Pentru că, într-adevăr, este dificil să oprești un atentat terorist atunci când autorii sunt oameni indiferenți față de riscurile ulterioare, ca să nu mai vorbim de vulnerabilitățile interne pe care state precum Franța, Belgia sau Olanda le au în raport cu acest tip de amenințări (de la numărul foarte mare al comunității musulmane, îndeosebi cei neintegrați pe deplin până la piedicile puse serviciilor secrete de către elementul politic).

Atacul în sine este unul simbolic. Nu este doar o afirmare a furiei pe care prietenii atacatorului din Paris o au față de arestarea acestuia. Ci și un atac menit să ne arate cât de vulnerabili suntem. Căci iată, capitala Uniunii Europene, inima Europei de fapt, este atât de ușor indusă într-un stadiu de frică și teroare. Inevitabil ne întrebăm câte locuri precum Molenbeek există în Belgia și în vestul Europei ca întreg ? Câte cartiere rău famate și câte comunități musulmane a căror integrare nu a reușit, devenind acum veritabile centre de recrutare pentru adepții islamismului radical ?

Răspunsul nu poate decât să ne alarmeze, dar nu trebuie să cădem victime unor temeri mai mult sau mai puțin raționale. Nu trebuie să facem loc politicilor discriminatorii față de musulmani știind că există și musulmani moderați și dorind să evităm o segregare continuă care ar da naștere și mai multor adepți pentru ISIS. În schimb trebuie să fim vigilenți și realiști, să conștientizăm că da, în sânul comunității musulmane există această amenințare teroristă, dar ea nu însumează islamul și toți adepții acestei religii. Mai mult, trebuie să fim conștienți de eșecul integrării multora dintre cei care astăzi au ales o cale extremistă și să evităm aceleași erori pe viitor.

Ce putem face aici și acum este să respingem orice abordare extremistă, discriminatorie, rasistă sau xenofobă a problemei. Ignoranța, teama și ura sunt factorii care produc terorismul. Perpetuarea acestora nu ne ajută cu nimic. Concomitent trebuie să respingem teroarea pe care adepții Statului Islamic doresc să o impună asupra noastră și să folosim acest moment pentru a arată, din nou, solidaritatea care există între oameni și între europeni împotriva unei amenințări comune. Împotriva unui fenomen care a vizat și vizează uciderea inocenților.

Cele afirmate mai sus au o relevanță deosebită pentru subiectul de facto al acestui articol. Terorismul în sine, ca și fenomen, ca și unealtă a unor organizații sau a unor state, reprezintă o amenințare evidentă pentru oricine. Acest tip de amenințare este adesea atribuit securității umane fiindcă vizează în primul rând securitatea indivizilor și mai puțin aspectele ce țin de hard politics, de securitatea națională (deși le poate afecta și pe acestea).

Doar că în momentul de față fenomenul terorist reprezintă o amenințare mult mai amplă nu doar pentru cetățenii Uniunii Europene, ci pentru proiectul european în sine. Plecând de la această premisă aș defini terorismul în stadiul său și în contextul geopolitic actual ca și o amenințare existențială pentru Uniunea Europeană ca și entitate politică, economică, culturală și socială.

Dar de ce ? Pentru că acțiunile teroriste nu reprezintă o amenințare doar pentru viața cetățenilor. Deși această problemă ar trebui să ne și ne îngrijorează cel mai mult. Există o mulțime de articole și analize care prezintă o legătură directă sau indirectă între Vladimir Putin, interesele rusești și Statul Islamic. Nu sunt adeptul legăturii directe, dar cu siguranță Rusia profită enorm de pe urma atentatelor comise de ISIS în Europa. Cu siguranță la Kremlin fiecare atac de acest fel aduce un zâmbet pe buzele oligarhilor ruși.

Vizând în primul rând viața cetățenilor și răspândirea terorii printre oameni, terorismul are și consecințe pe termen lung care se pot dovedi nefaste. Una dintre acestea este sentimentul de teamă care se propagă printre cetățenii unui stat. Consecința directă de unde pornesc alte consecințe indirecte. Ascensiunea unor formațiuni extremiste de dreapta, presiunea publică asupra decidenților de a adopta politici mai degrabă naționaliste decât europene (precum închiderea granițelor).

Ce înseamnă de fapt aceste lucruri pentru Uniunea Europeană ? Să le luăm pe rând.

Pe fondul fricii care se creează cu privire la comunitățile musulmane din spațiul european o bună parte din cetățenii obișnuiți, nativi, își îndreaptă votul și susținerea electorală către formațiunile de extremă dreaptă. Chiar dacă acestea nu vin nici cu programe serioase, nici cu soluții reale, discursul lor este suficient pentru a coagula sentimentele de ură și de teamă generate în urma unui atac terorist precum cele de la Paris sau cel care a avut loc astăzi la Bruxelles.

Vedem de fapt cum organizații precum Frontul Național (Franța), AfD (Germania), UKIP (Marea Britanie) continuă să crească din punct de vedere electoral și să devină tot mai vocale în rândul populației. Un principiu clar al tuturor acestor formațiuni politice este euroscepticismul. Programul lor încurajează limitarea sau chiar destrămarea Uniunii Europene, discursul lor vizează politici isolaționiste din perspectiva securității, ca și din cea economică (protecționism).

Nemulțumirile generale care se produc pe tot acest fond și ascensiunea inevitabilă a formațiunilor naționaliste, rasiste sau xenofobe creează și o presiune publică evidentă în direcția partidelor de centru, moderate, care pentru propria supraviețuire politică trebuie să adopte un anumit set de politici. Închiderea granițelor în Franța a fost o măsură luată de socialiști, chiar dacă venea din discursul ideologic al extremei drepte. Brexit-ul devine mai popular în rândul britanicilor datorită fricii care se propagă cu privire la libera circulație și posibilitatea unui atac terorist prin intermediul acesteia, lucru ce poate obliga guvernul să meargă înspre o ieșire din UE indiferent de dorințele reale ale decidenților (în cazul de față, David Cameron).

Tot acest ansamblu de consecințe ale atacurilor teroriste care afectează Europa centrală și de vest se poate dovedi fatala pentru viitorul proiectului european. Încurajează, de fapt, scindarea Uniunii, scăderea continuă a eficienței acesteia, scăderea încrederii dintre actorii statali și prin urmare vulnerabilizarea ulterioară a securității și a economiei europene față de alte forțe externe precum Federația Rusă, pentru care o Europă dezbinată și incapabilă să i se opună nu poate să fie decât un lucru benefic. Cu atât mai mult cu cât statele mici ale Europei vor avea și mai multă nevoie de o colaborare cu actori externi acestui areal geografic și cultural.

Un scenariu alternativ și mult mai favorabil este cel al solidarității și colaborării crescute între state, dar și la nivel instituțional, ca și urmare a acestor atacuri. Desigur, aici intră în conflict două tendințe ale oamenilor. Egoismul și dorința de supraviețuire care susține primul scenariu și rațiunea unită cu o dorință de supraviețuire mai luminată, care susține un al doilea scenariu, mai multă colaborare tocmai în virtutea acestei supraviețuiri și a intereselor comune. Desigur, nu știm dacă ne-am dezvoltat suficient încât să mizăm pe rațiunea semenilor noștri în orice context, în special atunci când pornirile emoționale și instinctuale predomină în fața celor de tip rațional.

Din acest motiv reacția factorilor politici și a societății civile contează. Ca și cea a presei. Felul în care abordăm atacurile de tip terorist și soluțiile promovate pot afecta viitorul proiectului european. Terorismul devine o amenințare existențială pentru UE, iar combaterea acestei amenințări capătă prioritate. Eliminarea vulnerabilităților interne, consolidarea cooperării privind combaterea terorismului și o acțiune de amploare pentru a lovi Statul Islamic la el acasă, pentru a consolida stabilitatea statelor din Orientul Mijlociu, se impun de la sine.

Principalele vulnerabilități interne sunt legate de proasta integrate culturală, socială și economică a minorității musulmane în statele europene, ca și resursele, respectiv permisiunile limitate pe care serviciile de informații și securitate le au pentru a-și derula activitatea.

Nu putem ignora faptul că în majoritatea țărilor vest-europene musulmanii se trezesc adesea considerați drept un element străin și afectați de ceea ce sociologul francez, Emile Durkheim, numea fenomenul de anomie. Aceștia sunt lipsiți de o identitate proprie. Lucru la care se adaugă și starea materială precară, dominantă în cartierele rău famate unde trăiesc de obicei aceste comunități prost integrate. Pe cale de consecință acești oameni devin susceptibili în fața ideologiilor radicale, precum jihadismul, care le oferă o identitate și un rost (ori ființa umană are o nevoie permanentă de sens pentru satisfacerea sinelui), cât și un mijloc de exprimare a propriilor frustrări alături de promisiunea unei vieți mai bune.

Rezolvarea problemei stă, evident, în intensificarea procesului de integrare. Uniunea Europeană a pus un accent deosebit pe multiculturalism și protejarea culturilor, respectiv a identităților diferite de pe teritoriul ei. Doar că tocmai prin intermediul acestui proces s-a consolidat și percepția unor identități diferite. Comunitățile de o anumită etnie sau religie s-au grupat în spații restrânse ajungând, de multe ori, să refuze integrarea. Ori politicile publice trebuie să încurajeze tocmai răspândirea acestor indivizi în sânul societății și o mai bună integrare socială, ori o integrare pe piața muncii, care să asigure metamorfoza identitară în timp cât și stabilitatea economică.

Doar că până una alta eșecul integrării a reușit să ducă deja la radicalizarea unor indivizi din cadrul comunității musulmane. Chiar și europeni nativi au ales o astfel de cale tocmai datorită propriilor nemulțumiri și eșecului tot mai constant al societății europene în a oferi oamenilor satisfacerea acelor nevoi fundamentale: prosperitatea economică, sensul existențial, simțul de apartenență la comunitate și așa mai departe. Ceea ce ne duce la importanța serviciilor de informații și la vechea dihotomie dintre securitate și libertate.

Securitatea și libertatea sunt la rândul lor nevoi fundamentale ale persoanei umane și cu siguranță nu vrem să le pierdem nici pe una, nici pe alta. Tocmai de aceea securitatea absolută și libertatea absolută sunt imposibile și de nedorit, cel puțin pentru o ființă rațională. Când vine vorba de permisiunile oferite serviciilor de informații orice discuție trebuie să acorde atenție acestor sensibilități, existând teama de a nu oferi prea multă putere care mai apoi să fie folosită în mod nedrept de către oamenii ce conduc aceste instituții, ori de către guverne. Totodată nu poți lăsa serviciile de informații fără uneltele și permisiunile necesare desfășurării activității lor. Mort fiind, libertatea îți devine inutilă.

Este evident că aceste structuri trebuie să-și îndrepte atenția asupra comunităților de musulmani din fiecare țară europeană, acestea fiind principalele locuri unde se găsesc, iată, jihadiștii și țintele lor de recrutare. Pe Abdeslam l-au găsit, după multe căutări, tocmai acolo de unde a plecat. În comunitate sa de origine. Nu este nici o formă de discriminare la mijloc, ci o simplă constatare a realității, iar pentru serviciile de informații este normal să supravegheze membri și reprezentanți ai acestor comunități.

Principalele lor unelte sunt cele care țin de sursele umane. Infiltrare, recrutare, menținerea observației. Dar și în acest sens resursele (financiare și umane) sunt puține. Mai ales dacă ne gândim la țări precum Belgia cu resurse umane destul de limitate. Apoi intervine problema legiferării. Ce pot și ce nu pot să facă serviciile de informații pentru a strânge datele de care au nevoie ? Pot să facă interceptări ? Au nevoie de mandat sau nu ? Pentru a obține mandat au nevoie tocmai de acele date pentru care intenționează să facă interceptări ?

Opinia mea este că întotdeauna trebuie să ținem cont de context și să acționăm în proporție cu realitatea, nevoile și dorințele cetățenilor. Serviciile de informații ar trebui să primească acele fonduri de care au nevoie, cel puțin în prezent, pentru a-și desfășura activitatea, iar interceptările sunt o metodă foarte bună pentru a limita nevoia de resurse umane. Fără doar și poate că nu trebuie să picăm în exces, iar acestea nu trebuie folosite la liber, cum s-ar spune, fără o analiză prealabilă a motivațiilor. Dar odată ce se obține mandatul judecătoresc necesar serviciile trebuie să fie liberă a acționa cum cred de cuviință.

Mai importantă este cooperarea dintre serviciile de informații la nivel european. Atentatele care au avut loc la Paris demonstrează că rețelele teroriste desfășoară acțiuni dincolo de granițele naționale ale unui stat și folosesc dreptul la liberă circulație ca și unealtă de acțiune. Libera circulație este un avantaj din punct de vedere economic și contribuie la formarea identității comune, europene, eliminând treptat ideea de graniță. Motiv pentru care nu putem renunța la acest principiu pe termen lung.

Soluția stă în intensificarea cooperării la nivel de combatere a terorismului prin transmiterea de date și analize relevante către o structură centrală, europeană, menită tocmai pentru combaterea fenomenului terorist. Se încearcă formarea unei astfel de structuri în cadrul Europol, dar dispoziția comunității de informații europene pentru a oferi la timp informațiile relevante este foarte importantă, ca și eficiența internă a serviciilor. Odată centralizate informațiile în cadrul Europol acestea trebuie să servească unor specialiști care supraveghează fenomenul terorist și trebuie să fie accesibile sau trimise structurilor naționale de securitate în funcție de necesități, pentru a le ajuta în activitatea lor.

În sfârșit, încercarea de a trata simptomele terorismului nu rezolvă nimic atâta timp cât nu tratăm cauzele acestuia. Terorismul este un fenomen amplu, dar în cazul de față ne referim cu strictețe la terorismul islamic (politic și religios deopotrivă) și îndeosebi la organizația ”Stat Islamic”. Care sunt cauzele care au dus la apariția acesteia ? Pentru ce motiv se desfășoară toate aceste atacuri asupra spațiului european ? Ce putem face pentru a rezolva problema la rădăcini ?

Statul Islamic a luat naștere în Irak ca și o filieră a organizației al-Qaeda. Cu timpul a evoluat în cu totul altă direcție prin asumarea unui scop diferit. Primatul nu mai era cel al jihadului mondial, ci construirea unui stat islamic în Orientul Mijlociu, în lumea arabă. Inamicul principal devenea astfel orice stat secular din zonă. Eliminarea lui Saddam Hussein și mai apoi fenomenul numit ”Primăvara Arabă” au permis dezvoltarea continuă a organizației, încurajată de un vaacum de putere și de conflictele sectare din regiune, ori de loviturile unor dictatori precum Bashar al-Assad împotriva propriului popor care, dornic de răzbunare, s-a regrupat sub umbrela unor organizații capabile să le ofere protecție, precum ISIS. De fapt ISIS apare și crește tocmai pe fondul incapacității actorilor statali de a-și proteja și de a-și ajuta proprii cetățeni.

În mod normal nu ar trebui să ne deranjeze, dar se întâmplă. Conflictul continuu care afectează zona Orientului Mijlociu, haosul ce a luat naștere în lumea islamică au dus la un puternic val al migrației ce vine înspre Europa. Concomitent Statul Islamic acționează și împotriva Europei din moment ce această refuză să-i acorde recunoaștere datorită încălcărilor dreptului internațional, mai presus de toate datorită crimelor comise împotriva umanității de această organizație formată din fanatici (ignoranța ucide).

Procesul de globalizare și poziția geografică a continentului european (în mijlocul tuturor evenimentelor majore) ne fac afectați și direct interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană nu se consideră un imperiu, dar în realitate se confruntă cu problemele tipice marilor imperii și trebuie să acționeze în conformitate cu această realitate. Trebuie să fie conștientă de cum este afectată din afară, de faptul că ordinea europeană funcționează doar pe plan intern, iar pe plan extern are obligația să intervină pentru a-și apăra interesele și valorile.

Statul Islamic trebuie înfrânt la el acasă. Condițiile care au permis apariția acestuia trebuie schimbate. Ori acest lucru necesită stabilizarea Orientului Mijlociu prin forță armată, prin misiuni de peacekeeping și peacebuilding, prin susținerea unor lideri politici ori a unor regimuri capabilă să-și menține ordinea internă și nu, Assad nu este un astfel de lider în momentul de față, dar este mai bun decât alte alternative pentru moment.

Ce poate să facă Uniunea Europeană este ce a făcut și până acum. Să susțină militar trupele care luptă împotriva ISIS. Kurzii, rebelii moderați, dar și să stopeze apariția ISIS în alte spații dominate de instabilitate (vezi cazul Libiei) și accentuarea implicită a crizei refugiaților. Avem, de exemplu, unități de luptă ale Uniunii Europene (EU Battlegroups) care pot să intervine în acele zone unde Uniunea Europeană este direct interesată (cu acordul statelor respective, desigur) și să contribuie la eliminarea ISIS și munca de peacebuilding, cu alte cuvinte la stabilizarea necesară eliminării acelor precondiții care au dat naștere Statului Islamic.

Acestea fiind spuse revin la tema principală a articolul și anume amenințarea existențială pe care fenomenul terorist o reprezintă față de Uniunea Europeană. Suntem direct interesați să stopăm acest fenomen care ne afectează din multiple puncte de vedere. Felul în care reacționăm la aceste acțiuni ce vizează tocmai destrămarea UE este foarte important. Atât la nivel social, cât și politic, trebuie să se reafirme în mod constant nevoia solidarității și a cooperării, iar discursul extremiștilor trebuie respins, fără însă a nega miezul problemei. Terorismul este un fenomen și o unealtă. O unealtă folosită de diferite grupuri umane pentru atingerea unor țeluri precise.

 

 

Inconștientul colectiv și atracția liderilor autoritari

leadership-styles

Ce au în comun personalități precum Donald Trump, Adolf Hitler, Vladimir Putin ? Păstrând proporțiile, mai ales în ceea ce privește ideologiile acestora, putem să ne uităm la copilăria lor pentru a vedea că în școala generală sau în liceu comportamentul acestora nu a fost cu mult diferit de ceea ce am numi astăzi ”bully”. Violența, abuzul față de cei mai slabi, a fost o constantă pentru ei și alte figuri (istorice sau prezente) similare în comportament și personalitate.

Astfel de oameni nu și-au schimbat foarte mult comportamentul odată cu vârsta. Uitându-ne la viața lui Adolf Hitler sau la comportamentul actual al unui Trump, respectiv Putin, vom găsi exact aceleași trăsături doar că la un alt nivel. Un nivel la care, culmea, reușesc să atragă. Foarte mulți oameni par să-și îndrepte simpatia și susținerea către astfel de figuri politice. Să fie carisma pe care o aduce încrederea de sine specifică bully-ului, sau condițiile favorabile discursului de tip naționalist, care glorifică națiunea și demonizează diferite etnii, religii sau elemente considerate străine ? Se prea poate, dar o explicație mai interesantă și mai profundă se poate găsi și într-un concept de psihanaliza dezvoltat de către Carl G. Jung, respectiv cel de inconștient colectiv.

Inconștientul colectiv reprezintă un aspect al psihicului uman pe care, teoretic, îl au în comun toate persoanele. Arhetipuri, instincte și porniri inconștiente ce caracterizează nu doar un individ, ci grupuri mai largi de oameni. De la națiuni până la specia umană ca întreg. Validitatea unei astfel de teorii poate să fie pusă sub semnul întrebării deoarece se bazează strict pe observațiile lui Jung asupra pacienților săi, dar ca și concept rămâne de interes, iar dacă ne raportăm la felul în care diferite trăsături de caracter sau trăsături fiziologice sunt transmise mai departe prin intermediul ADN-ul, mergând mai departe spre similaritățile între ADN-ul unor grupuri umane sau chiar între oameni și alte forme de viață, inconștientul colectiv nu pare o teorie atât de improbabilă, ci din contră.

De-a lungul existenței noastre ca specii ne-am adaptat la diferite condiții exterioare într-o luptă continuă pentru supraviețuire. Atât a indivizilor, cât și a grupurilor ce au rezultat tocmai din această luptă și legăturile formate între indivizi. Un aspect interesant al acestui proces este tendința omului primitiv (pe care o regăsim și la primate în prezent) de a se regrupa în jurul celor mai puternici, o putere care la momentul respectiv se manifesta în primul rând prin violență. Violența era legată de putere prin capacitatea unui individ de a se afirma peste alții, de a-și impune autoritatea, dar și de a le oferi protecție acestora față de amenințări exterioare.

Plecând de la această premisă evoluționistă nu putem ignora posibilitatea destul de interesantă ca, de-a lungul timpului, în inconștientul colectiv al speciei umane să fii luat naștere o tendință, un instinct natural de atracție față de tipologia liderului violent. Acel lider care este foarte vocal, care manifestă indiferență față de alții și care manifestă ceea ce cunoașterea comună vede ca putere prin violența cuvintelor, faptelor și ideilor sale.

Nu este o întâmplare faptul că astfel de lideri se bucură de o ascensiune aparte în momente de criză. Ei apar și urcă în politică atunci când orgoliul național are de suferit, când anxietățile colective devin predominante și tot mai vizibile. Realitate ce poate să fie corelată cu o tendință inconștientă a oamenilor de a se regrupa în jurul celor mai puternici dintre ei atunci când se simt în pericol, știind că aceștia oferă cea mai mare șansă de protecție și supraviețuire în raport cu pericolele care pândesc la tot pasul.

Cu ce este diferit, în fond, Donald Trump de omul primitiv care-și domina adversarii din interiorul tribului prin forță brută ? Doar prin faptul că nu folosește o bâtă pentru a-i lovi, limitându-se în schimb la atacuri verbale și la un discurs extravagant, care nu țin cont de valorile sau sensibilitățile altora, de corectitudinea politică sau de bunul simț. Cultura politică americană a fost și este una bine formată în spiritul democrației, al toleranței și statului de drept, dar în contextul scăderii orgoliului național și al amplificării unor temeri cu privire la diferite probleme publice (amenințarea teroristă, ciocnirea civilizațiilor, imigranții mexicani, locurile de muncă) această cultură pare să nu mai fie atât de importantă pentru o bună parte din electoratul american.

O simplă schimbare sau pornire de moment ? Să fie aceasta explicația ? Sau poate vorbim de fapt despre o tendință ce zace acolo cu mult dinainte și este un rezultat inevitabil al procesului de evoluție în raport cu noțiunile de contract social și inconștientul colectiv ? Imaginea lui Donald Trump, ca și cea a lui Vladimir Putin sau a lui Adolf Hitler înaintea lor, corespunde unei imagini arhetipale din cadrul acestui inconștient colectiv. Figura liderului puternic, periculos chiar și pentru cei care i se supun, dar capabil totodată să le ofere protecția de care au nevoie față de amenințările reale sau percepute la adresa propriei supraviețuiri/securități sau a valorilor specifice, amplificându-le totodată orgoliul ca și comunitate în raport cu altele.

Nu este un secret faptul că securitatea este una din nevoile fundamentale ale oricărui om și prin urmare mulți sunt dispuși să sacrifice drepturi sau libertăți pentru a o obține pe aceasta. Un lucru ce s-a petrecut destul de de în istorie și se află în concordanță cu viziunea lui Hobbes privind un ”Leviatan” puternic dominând societatea ca întreg și oferind în schimb ordine, respectiv stabilitate. Această tendință ține de un instinct primar, un rezultat al procesului de evoluție, iar imaginea arhetipală a liderului puternic și violent transmisă prin inconștientul colectiv se află în corelație cu dorința de supraviețuire a indivizilor și a comunităților.

Întrebarea care se ridică de aici este ce se poate face pentru a evita astfel de scenarii, ale ascensiunii unor figuri cu tendințe despotice pe care rațiunea, în mod normal, ne-ar îndemna să le evităm ? Ținând cont de faptul că acest arhetip corespunde unei reacții la frică, la percepția amenințărilor (iar Donald Trump se bazează fix pe acest lucru, după logica specifică unui antreprenor de cerere și ofertă) soluția constă, desigur, în modul de gestionare al problemelor specifice fiecărei națiuni.

Clasa politică, mass-media și tot ceea ce se încadrează într-un segment al societății ce deține influență publică sau care are o responsabilitate în sectorul securității trebuie să găsească mijloace competente de gestionare a amenințărilor și riscurilor ce se ivesc. Minimalizarea lor, atât ca realitatea, dar și ca percepție, reprezintă un pas necesar în evitarea ascensiunii unor astfel de lideri. La fel ca și evitarea nemulțumirilor la nivel societal în raport cu nivelul de trai, corupția sau alte condiții ce țin de economie, respectiv politică.

Ascensiunea liderilor de forță devine inevitabilă în anumite condiții, atunci când incompetența sau corupția generează prea multă nemulțumire la nivelul populației, iar teama devine o constantă a vieții publice (ca și a vieții de zi cu zi). Vedem, de fapt și în Europa astfel de porniri. Atentatele teroriste, criza imigranților și provocarea în ceea ce privește locurile de muncă, respectiv economia, au oferit un teren fertil pentru partidele de extremă dreaptă și liderii lor care se manifestă întotdeauna printr-un discurs ostil, conturat în jurul fricii și ignoranței.

Revenind la tema de facto a acestui articol, inconștientul colectiv și arhetipul liderului violent la care oamenii apelează în momente de criză, menționez din nou că teoria lui Jung nu este una probată empiric, ci doar prin observații personale în raport cu pacienții săi. În ciuda acestui fapt posibilitatea reprezintă interes. Prin reproducere, prin transmiterea mai departe a ADN-ului, nu transmitem doar anumite trăsături fizice (vezi Dawkins, Gena Egoistă), ci și instincte, trăsături de comportament, porniri care se manifestă de-a lungul vieții alături de deprinderile și trăsăturile dobândite în societate.

O aplicație a teoriei inconștientului colectiv în sfera științelor politice (că tot elementul psihocognitiv primește o importanță atât de mare în analiza de politică externă) ne poate oferi unele răspunsuri care transcend explicațiile bazate strict pe moment, limitate în timp și spațiu și care ne oferă o percepție mai clară asupra unei problematici specifice întregii specii umane și istoriei noastre ca întreg.

 

 

Anarhie, pace și securitate

149567

Perioada prin care trecem este una marcată de conflict. Oriunde ne uităm pe glob vedem cum actori statali și non-statali, de la Federația Rusă până la Statul Islamic, Iran sau Arabia Saudită, folosesc instrumentele specifice războiului pentru a-și atinge propriile obiective geopolitice, ideologice sau de altă natură. Situația de față ridică serioase semne de întrebare cu privire la statutul ordinii internaționale post-război rece, marcate de unipolaritatea americană, iar acum de o tendință tot mai vizibilă înspre o lume multipolară. O „profeție” asupra viitorului lumii în care trăim este greu de făcut, dar în încercarea de a construi acest viitor și a-l face cât mai bun pentru toți actorii implicați, evitând deci riscurile declanșării unei confruntări militare prea mari ca să fie controlată, devin importante înțelegerea sistemului internațional, a comportamentului statelor și prin extensie a cauzelor războiului.

În articolul de față doresc să tratez exact problemele ridicate mai sus, de unde și titlul ”anarhie, pace și securitate”. Plecând de la două teorii fundamentale în sfera relațiilor internaționale și a studiilor de securitate, neo-realismul lui Kenneth Waltz și constructivismul lui Alexander Wendt, consider că statele își desfășoară existența într-un sistemul internațional a cărui natură este, în mod evident, anarhică. O stare similară cu cea de natură, prezentată de către Thomas Hobbes drept ”un conflict al tuturor împotriva tuturor”.

Neexistând o autoritate de asupra statelor acestea se tem unele de altele și se află într-o competiție continuă având ca scop final supraviețuirea, iar din această competiție (care atrage de la sine căutarea dezvoltării puterii și prin extensie intimidarea reciprocă) tind să izbucnesc adesea conflictele dintre națiuni. Imaginea este una similară cu cea specifică teoriei evoluționiste unde omul se adaptează în permanență la mediul extern. În cazul statelor comportamentul lor se adaptează la un mediu internațional anarhic unde frica devine o constantă. Deci, plecând de la o premisă neo-realistă, cauzele războiului se găsesc în natura sistemului. Dar este sistemul menit să rămână același pentru eternitate ?

Dacă marea majoritate a conflictelor dintre state pot să fie blamate pe anarhia internațională și sentimentul de teamă produs de aceasta, atunci o concluzie rațională este că diminuarea stării de anarhie și implicit fricii poate scadă riscurile de conflict, respectiv război dintre actori. Războiul nu este o stare de fapt profund inevitabilă cu care trebuie să ne împăcăm în orice situație. Sigur, statele par să prezinte un comportament cât se poate de egoist urmând în permanență ceea ce ele definesc drept interes național (oricât de relativ și dependent de identitatea/percepție este acest interes), dar dezvoltarea armelor și caracterul tot mai distructiv al războiului, procesul de globalizare și interdependența economică existentă în momentul de față, fac războiul tot mai puțin dezirabil pentru state și pentru societăți (care prezintă obiectul real al securității) atâta timp cât pierderile datorate războiului sunt mai mari decât câștigurile posibile.

Cum diminuăm starea de anarhie ? Mai important, este acest lucru posibil ? Neo-realiștii ca și predecesorii lor adepți ai realismului clasic ar tinde să spună că nu. Fie că ne raportăm la natura sistemului sau la natura umană, egoismul și cursa pentru supraviețuire, teama și dorința de putere, fac războiul inevitabil. Dar vedem că procesul de evoluție al speciei umane a dus la depășirea unei presupuse stări de natură la organizarea oamenilor în diferite comunități, iar mai apoi societăți. Interacțiune dintre oameni a dus la formarea de culturi comune, la reducerea fricii și la ulterior la cedarea unor părți din libertatea individuală pentru protecție, ordine, stabilitate și prosperitate în cadrul unui organism social mult mai mare și mult mai complex.

Dintr-o perspectivă constructivistă (dar și una neo-liberală, eventual din perspectiva școlii engleze) acest lucru devine posibil și la nivel internațional. Starea de anarhie în care ne aflăm nu este ceva permanent, iar atitudinea statelor unul de altul se află în continuă schimbare. Statele și cei care le conduc interacționează în mod constant și prin asta percepția unuia asupra altuia se află în continuă schimbare.

Fie în virtutea unor interese, fie în cea a unor valori comune ori a unei istorii de înțelegere acestea ajung să colaboreze prin diferite instituții și organizații internaționale, să dezvolte norme prin care-și reduc oarecum propria suveranitate și chiar ceea ce constructiviștii numesc comunități de securitate, unde actorii care fac parte din comunitatea respectivă consideră imposibil un atac unul asupra altuia (un exemplu bun fiind regăsit în înțelegerea pe care o vedem între statele membre ale Uniunii Europene unde, chiar în ciuda disputelor existente, state precum România și Ungaria, cu un trecut conflictual, nu iau în calcul posibilitatea unei confruntări militare directe).

Printr-o interacțiune menită să reducă teama și să dezvolte relații bilaterale pașnice, ori chiar de cooperare (securitatea colectivă), prin dezvoltarea unor instituții care ajung să impună norme în sistem și chiar să prindă viață la un moment dat, percepția actorilor asupra sistemului și a unuia asupra altuia se modifică. Modificările tind să aibă loc chiar și la nivel de identitate, valorile comune făcând o societate să se simtă apropiată de o alta care împărtășește aceleași perspective și interese definite tocmai prin prisma identității.

Din acest punct de vedere anarhia nu este cu prisosință violentă, nu face războiul inevitabil. Ci mai degrabă percepția de teamă care se produce într-un sistem anarhic. A reduce această percepție înseamnă a reduce și cauzele războiului dintre state. Aici se aplică ideea lui Alexander Wendt conform căreia ”anarhia este ceea ce statele fac din ea/anarchy is what states make it”. Natura sistemului anarhic poate să fie de tip hobbesian, unde statele nu se cunosc suficient de bine, nu sunt suficient de interconectate și ajung să teamă unele de alte sau de tip lockian sau kantian, unde prin interacțiune sau prin dezvoltarea unor norme și instituții comune teama este redusă, statele se cunosc mai bine și ajung să colaboreze.

Aplicând mai departe principiul evoluționist conform căruia oamenii și natura umană (principiu aplicat și de filozoful Baruch Spinoza) se adaptează la mediul extern, putem spune că aceștia și statele (macroorganisme construite social) se adaptează la rândul lor și la mediul internațional. Dacă mediul este unul anarhic, atunci are loc o cursă pentru supraviețuire bazată pe teama reciprocă în lipsa unei autorități centrale. Dar dacă anarhia este redusă aduci intervine din nou principiul adaptării. Dacă statele și oamenii care le compun se simt în siguranță (rezultatul securității colective și al comunităților de securitate, al reglementărilor între state și chiar al balanței de putere, pe termen scurt) atunci scade și intensitatea cursei pentru putere, menită să descurajeze și a conflictului pe baza unor interese diferite.

Exemplul balanței de putere, oferit și de Hans Morgenthau, este unul important în acest sens. Ca instituție internațională balanța de putere s-a făcut remarcată constant de-a lungul istoriei moderne a Europei și chiar mai devreme, între suverani individuali (papa și împăratul romano-german, principele și nobilii din propriul principat). Teama față de celălalt a îndemnat actorii la o competiție constantă pentru putere, puterea fiind singura asigurare a propriei securități (aici voința de a trăi a lui Schopenhauer și voința de putere a lui Nietzche devine interdependente), iar pacea exista atâta timp cât actorii se aflau într-o poziție de echilibru relativ, depășirea balanței ducând adesea la izbucnirea unor conflicte, la fel ca și competiția în sine care a cauzat de multe ori dileme ale securității (cum a fost cazul înainte de Primul Război Mondial, menționat și de Henry Kissinger).

Balanța de putere a funcționat și funcționează pentru o perioadă de timp, cursa trebuind să se termine la un moment dat pentru a începe din nou a posteriori. În secolul XXI acest lucru nu mai este la fel de acceptabil ca în trecut, riscurile declanșării unui conflict militar fiind, cum am menționat și la început, de nedorit atunci când armele pe care statele le au la dispoziție pot genera mai multe pagube decât câștiguri pentru toți ce implicați, iar interdependența economică face războiul de nedorit. Alte instituții, precum cea a securității colective sau a comunității de securitate, ori a regimului de securitate, vin să reducă acest sentiment de teamă, iar până acum putem spune că efectul a fost unul destul de pozitiv, chiar dacă imperfect (Europa nu s-a mai confruntat cu nici un război major propriu-zis, NATO descurajează actorii ce trăiesc încă în logica anarhiei hobbesiene, etc.).

Ne uităm la criza din Ucraina, vedem că este o consecință a dereglării balanței de putere. Datorită trecutului său și a anxietăților colective specifice poporului rus, implicit decidenților, Rusia se teme să-și piardă un important liant geopolitic care o desparte de occident, ducând astfel la o poziție de vulnerabilitate geostrategică. Ea nu face parte nici din cadrul comunității de securitate europene, nici din cel al securității colective a NATO, percepția liderilor ruși se bazează pe realipolitik și filosofia specifică lui Hobbes, iar aceasta se manifestă în politica externă și de apărare a Rusiei. Rusia nu știe la ce să se aștepte și nu este dispusă să-și asume riscuri de dragul respectării normelor de drept internațional. Remarcăm aici importanța pe care percepția și identitatea actorului o are în relațiile dintre state, cum este cazul unei Rusii care se percepe drept altceva decât lumea occidentală, în afară comunității lor de securitate și care-și gestionează relațiile prin această paradigmă.

Alte organizații, precum Națiunile Unite își aduc contribuția în această perspectivă, oferind statelor oportunitatea de a-și negocia interesele și de a se cunoaște mai bine, de a trata problemele și conflictele internaționale atunci când apar și, prin operațiuni de tipul celor de peacekeeping și peacebuilding, de a preveni chiar declanșarea unor conflicte dinspre statele eșuate și care pot afecta echilibrul de putere, ori percepția asupra securității.

Cu alte cuvinte principala motivație a statelor pe arena politicii internaționale este supraviețuire. Supraviețuirea proprie și a societății care le-a generat. Priviți statul ca pe un punct în centrul unui cerc numit societate și care la rândul său își extinde brațele în afară societății, dezvoltând un al doilea cerc pentru a-l proteja. Trecând mai departe, pentru a supraviețui într-un sistem internațional anarhic statele au nevoie de putere fiindcă nu știu la ce să se aștepte din partea altora. Puterea proprie sau puterea obținută printr-o alianță sau un raport de tip lord feudal-vasal. Dar cu timpul, prin procesul de interacțiune socială se dezvoltă așteptări și norme, prin apariția securității colective și a org. internaționale se reduce anxietatea și teama, ca și prin eforturile de descurajare îndreptate împotriva unor actori externi acestor forme de organizare instituțională. Pacea devine astfel dependentă de asigurarea sentimentului de securitate pentru actori prin reducerea stării de anarhie ori modificarea percepției existente între state.

Iohannis, Antena 3 și alte porcării

Gadea-Voiculescu-Badea-Antena-3

Timpul nu mi-a permis să mai scriu pe blog atât de des pe cât mi-am propus odată cu începerea noului an, dar iată că apar evenimente în viața unui om care ne obligă să le abordăm. Cum să nu scriu nimic despre suferința și jalea care a cuprins comunitatea religioasă a antenelor în ultimele zile, mă întreabă un prieten. Și inițial chiar aș fi preferat să nu scriu ceva prea complex pe această temă, subiectul este bun doar pentru persiflare. Asta până patimile lui Gâdea au ajuns în Camera Deputaților, în atenția premierului și a președintelui, iar într-o greșeală masivă de comunicare politică președintele Iohannis a reușit să-și dea singur un pumn. Ghinion, cum s-ar spune.

Ce-i cu tot tărăboiul ăsta ? În studiourile Intact este jale. Se țin parastase, se acuză noul terorism de stat, se arată ”băsiștii” vechi și noi. Asta pentru că frații întru Voiculescu urmează să fie evacuați din sediu. Așa cum le este specific aceștia au reușit să transforme totul într-o adevărată campanie mediatică și să se prezinte drept martiri publicului fidel, ieșit la pensie, al antenelor. O simplă evacuare dintr-un sediu care nu le mai aparține (fiindcă aparține statului, ce să-i faci, nea Dan, dacă furi mai trebuie să și dai înapoi) a devenit sinonimă cu închiderea Antenei 3, dovadă incontestabilă a faptului că spectrul băsist încă mai bântuie în instituțiile statului. Sau cel puțin așa ar lătra Mugur Ciuvică.

În realitate nu închide nimeni Antena 3, chiriașii sunt pur și simplu dați afară și pot să-și găsească foarte bine alte locuri de emisie. Doar că atunci când lucrezi în televiziune dobândești o anumită experiență în a manipula informația și prin ea publicul larg. Și de ce să nu o faci atunci când astfel îți poți crește rating-ul, poți forma un curent de solidaritate bazat pe o minciună și prin asta poți pune presiune pe guvern sau pe instituțiile statului ? Nu doar atât, dar ai și oportunitatea de a-ți ajuta beneficiarul politic (PSD), pentru care ai făcut propagandă și dezinformare o bună perioadă de timp, să scape de un subiect neplăcut în aceste zile. Minunata lege a tovarășului Dragnea privind libertatea de exprimare.

Nu vreau să discut legea în sine, dar mă mir că foarte puțină lume a sesizat ironia sorții în cazul de față. PSD face lobby în Camera Deputaților pentru Antena 3. Nu ar putea altfel, cine le-ar mai face propagandă dacă nu se ajută reciproc aici și acum ? Liviu Dragnea apare foarte frumos în fața micului ecran pentru a critica guvernul, pentru a critica instituțiile statului fiindcă nu respectă dreptul la liberă exprimare. Asta după ce imaginea omului cu mustață a fost echivalată cu interzicerea acestui drept prin proiectul de lege pe care la promovat. Dintr-o dată nu se mai discută despre legea împotriva defăimării, sau împotriva libertății de exprimare așa cum a fost numită de alții, ci despre dreptul la liberă exprimare al A3. Un drept pe care-l apără bravul apărător al statului de drept, tovarășul Liviu Dragnea.

Îmi imaginez că este o situație convenabilă pentru acesta. Se mai schimbă puțin subiectul. Primește și el puțină pace, puțină liniște. În fond, nu este bine ca exact înainte de alegeri președintele unui partid politic să fie asociat cu interzicerea libertății de exprimare. Antena 3 face o treabă bună în a exploata propria situație neplăcută în virtutea comunicării politice. O nouă imagine se impune în media, deși povestea în sine nu are nimic de-a face cu libertatea de exprimare, ci doar cu respectarea legii și a unei sentințe judecătorești. Doar că atunci când lucrezi în presă deformarea realității îți vine la îndemână. Chiar sunt curios dacă PSD ar fi făcut același lobby în Parlamentul României și pentru alte posturi TV dacă acestea și-ar pierde sediul. Oh, OTV, dar nimeni nu a făcut pentru ei. Din nou, ghinion.

Și că tot vorbim de ghinion povestea merge puțin mai departe. După ce 300 de spartani au apărat spiritul antenist în Camera Deputaților a venit rândul domnilor Cioloș și Iohannis să discute pe această temă care, deși una minoră, a devenit deodată prima problemă a țării. Poate ar trebui să o includem chiar în Strategia Națională de Securitate. Glumesc, să nu vă vină idei. Dacă prestația lui Cioloș a trecut cum a trecut, președintele Klaus Iohannis a reușit să facă o mare greșeală de comunicare politică. Sfătuit de consilieri sau nu, acesta a ținut să-și arate solidaritatea cu Antena 3. La urma urmei este o oportunitate bună pentru a mai câștiga un electorat și pentru a-i convinge pe prea cucernicii frați întru Dan să nu-l mai atace așa de mult. Nici un președinte nu vrea să aibă o televiziune criticându-l toată ziua pentru poliție politică sau băsism.

Din păcate pentru domnul Iohannis această strategie s-a dovedit deficitară și inutilă. Nu doar că nu a reușit să câștige bunăvoința antenelor, unde încă este criticat și nici nu va putea fura din electoratul ieșit la pensie al PSD (principalul public al A3), dar a reușit să trezească un curent de opinie împotriva sa din rândul propriului electorat. Mă rog, nu neapărat electoratul său propriu, specific liberal, cât alți votanți de-ai săi cu simpatii pentru Monica Macovei, Traian Băsescu și ceea ce-mi place să numesc ”dreapta mică”. Pentru aceștia este o trădare din partea dl. Iohannis care, iată, critică o acțiune a justiției și se solidarizează cu inamicul etern. Chiar dacă totul este un simplu joc de comunicare și nu are nici o treabă cu realitatea sau cu opiniile reale ale dl. Președinte.

Timpul trece și le rezolvă pe toate. Pentru Liviu Dragnea și PSD această vorbă a funcționat de minune. Subiectul de pe prima pagină a ziarelor nu mai este legea nepopulară pe care acesta a dorit să o promoveze, ci patimile antenelor pe care necromantul din Teleorman încearcă să le protejeze (să le protejeze dreptul la liberă exprimare, e clar ?) și nu, de data asta fără a invoca legiuni de morți din morminte. Pentru Antena 3 este un moment trist, dar și o șansă bună de marketing. Chemăm oamenii în stradă, ne înghesuim toți într-un studio TV, plângem și ne smiorcăim, ceva trebuie să iasă. Măcar rating să fie. Cât despre Iohannis… are nevoie de un nou consilier pentru PR.

Religia și prezența ei în societatea contemporană – o analiză critică

Homosexualitatea, religia și statul de drept

de Alexandru Sudițoiu

Acum câteva zile am avut ocazia să citesc o știre legată de inițiativa Mitropolitului Banatului (i-am uitat numele între timp) de a strânge semnături pentru definirea în Constituție a familiei conform viziunii creștine. Motivul este ”susținerea familiei tradiționale” în opoziție cu ideea de cupluri între persoanele de același sex și are la baza ideea că democrația funcționează după voința deplină a majorității. Cu alte cuvinte, dacă cultul creștin-ortodox este majoritar pe teritoriul României atunci este normal ca legile și acțiunile statului să fie subordonate valorilor etice ale acestui cult și să interpreteze lumea în conformitate cu normele specifice.

Scopul acestui articol nu este de a discuta normalitatea/anormalitatea homosexualității, caracterul pozitiv/negativ al cuplurilor LGBT. Cred că astfel de probleme au fost puse sub semnul întrebării de oameni mult mai bine abilitați decât mine pentru a le răspunde. Biologi, psihologi, care, de cele mai multe ori, au afirmat același lucru: homosexualitatea este înnăscută, nu dobândită. Prin urmare nu este schimba ce se poate schimba. Scopul meu este să ridic un semn de întrebare asupra atitudinii Bisericii Ortodoxe Române, manifestată prin acțiunile Mitropolitului mai sus menționat și ale credincioșilor acestui cult, abordând problema homosexualității și a definirii familiei dintr-o perspectivă politică și de drept, raportându-mă la raportul dintre religie și statul modern.

După cum bine știm religia reprezintă un factor de bază în existența oricărei societăți/comunități. Oamenii s-au organizat de multe ori în jurul acesteia și au apelat la ea pentru a-și explica inexplicabilul vremurilor în care trăiau, pentru a găsi consolare și alinare ca și din motive identitare, pentru a face parte dintr-o comunitate și pentru a se identifica cu ceva, primind în schimb un sens în viață fără efortul prea mare de a-l căuta singuri. Privind lucrurile prin această perspectivă antropologică ea a influențat permanent deciziile cetății în care exista, sub diferite forme, influențând și construind morala publică, viziunea oamenilor asupra acesteia, etc.

Această stare de fapt s-a remarcat cel mai bine în perioada evului mediu când Europa era dominată de către religia creștină. Întreaga viziune a omului european medieval era una profund cristocentrică, biserica fiind o putere politică în sine și având o poziție de vârf în cadrul oricărei structuri sociale din acele vremuri. Ea se schimbă odată cu progresul științific, tehnologic, adus de evenimente precum Revoluția Industrială, Revoluția Franceză și o etapă de maturizare a umanității, cel puțin a celei europene, prin contactul cu civilizații străine și ieșirea dintr-o perspectivă limitată, închisă, ce a caracterizat omul de rând până atunci.

După Revoluția Franceză ideile de secularism și laicitate dobândesc un avans pe tot cuprinsul Europei. Importanța socio-politică a religiei scade odată cu influența pe care aceasta o are asupra diferitelor comunități existente la acel moment, ca și asupra liderilor politici relevanți. Religia nu mai deține monopolul asupra informației, asupra cunoașterii. Nu mai este singura forță capabilă să explice de ce lucrurile funcționează într-un anumit fel, confruntându-se cu noi discipline științifice și noi curente filozofice. Acest întreg proces duce la momentul în care filozofi precum Friedrich Nietzche sau Fiodor Dostoievski discută moartea lui Dumnezeu, nu ca și realitatea proprie ci în calitate de proces social, de separare a moralității publice de credința religioasă, și implicațiile pe care acest eveniment le are sau le va avea asupra mentalului colectiv.

În momentul de față trăim într-un stat modern. Un stat de drept cu un caracter secular bine definit, în care Biserica și Statul sunt două lucruri diferite, separate prin lege. Acesta este cazul peste tot în Europa. Desigur, religia continuă să fie influentă la nivel social și și-a lăsat în mod evident amprenta asupra formării culturale și identitare a poporului român ca și asupra oricărui alt popor. Acest lucru nu cred că poate să fie contestat. Pe de altă parte ea a rămas depășită de noile realități sociale, devenind mai degrabă un simplu muzeu unde omul de rând merge pentru a împlini anumite datini, datorită atașamentului față de tradiției, națiune sau familie.

Situația este de așa natură încât rolul religiei a fost pur și simplu redus, iar ea nu mai este o putere politică în adevăratul sens al cuvântului. Trăind într-un stat construit pe separarea puterilor, pe separarea bisericii de stat și pe ideea de drept rolul religie nu poate să fie decât unul limitat. În special atunci când vine vorba de dreptul public și de ce ar trebui considerat legal/ilegal în cadrul statului. Aparent ierarhii Bisericii Ortodoxe Române (ca și o bună parte dintre credincioșii acesteia) nu par a înțelege acest lucru. Nu par a înțelege că într-un stat modern normele nu se mai definesc după viziunea uneia dintre multele religiile existente, și ea relativă, ci după cu totul alte considerente: de natură practică sau legate de drepturile fundamentale ale omului.

Problema homosexualității și problema definirii familiei se încadrează în această direcție. Într-adevăr, dintr-o perspectivă pur creștină homosexualitatea este privită ca fiind un păcat și un lucru anormal fiindcă nu se încadrează în viziunea creștină asupra sexualității. Rolul acesteia fiind strict cel de a procrea, în rest sexualitatea în sine reprezintă un păcat. Familia ca și nucleu social este definită tocmai în conformitate cu acest rol atribuit ei de către viziune teologică creștină, dar schimbările societale au schimbat și felul în care oamenii definesc familia și se raportează la ideea de sexualitate.

Omul modern vede sexualitatea drept ceva normal. O vede nu fundamentată pe ideea reproducere a speciei, ci pe ideea de dragoste sau de atracție între două persoane. Majoritatea relațiilor și familiilor se întemeiază tot pe această viziune centrată tocmai pe individ, nevoile și dorințele sale. Această viziune a schimbat radical felul în care definim familia și ea aparține chiar omului heterosexual, în nici un caz comunității LGBT, deși a pavat drumul pentru acceptarea homosexualității drept ceva normal. Fiindcă și în absența abilității de a procrea homosexualitatea reprezintă în continuare problema personală a două persoane raționale, mature, care au sentimente una față de alta și care aleg să trăiască împreună.
Din nou, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române nu pot să înțeleagă acest lucru. La fel cum nu pot accepta studiile științifice care confirmă caracterul înnăscut al homosexualității nu doar la oameni, ci și la animale, ori faptul că rolul social și politic al religiei într-un stat european este mult mai redus astăzi decât în secolele trecute și se află în continuă scădere.

Strângerea de semnături organizată de către Mitropolitul ”Caisă” al Banatului este o prostie. O prostie care nu ține cont de realitatea politică și socială. De faptul că într-un stat secular legile nu se mai definesc după dreptul canonic, ci după norme diferite. Că ideile relative ale unui cult nu au ce căuta în Constituția statului român. Altminteri am putea include și normele cultului musulman prin aplicarea legii Sharia. Pur și simplu valorile pe care ne fundamentăm existența în prezent sunt diferite de cele din trecut. Nimeni nu va schimba Constituția la reacțiile isterice ale unor bărbați care poartă veșminte specifice secolelor trecute, asta în special când cererea lor merge împotriva unui drept considerat fundamental pentru toți oamenii: dreptul la căsătorie, la asociere.

Biserica poate să oficieze sau nu căsătorii între persoanele de același sex, dar nu poate să spună statului ce să treacă în Constituție și ce nu. Chiar și vocea majorității este irelevantă din acest punct de vedere. Știu că vorbim foarte des despre democrație, dar democrația modernă nu este o democrație directă și nu funcționează după principiile democrației prezentate de Aristotel în textele sale.

La baza regimului politic pe care l-am adoptat nu stă ideea că 10 inși pot să voteze de comun acord moartea unui al 11-lea pe varii motive. Democrația modernă implică un singur lucru, dreptul cetățenilor de a-și alege reprezentanții în politică. Dincolo de asta ea se definește mai bine prin ceea ce Aristotel denumea drept republică. Domnia legii. Societatea și politica statului modern se bazează în primul rând pe lege, nu pe voința mulțimilor, fie ele și religioase ori majoritate.

Înainte de a încheia aș vrea să mai atrag atenția asupra unei probleme. Homosexualitatea și religia abordate din perspectiva securității umane. Tot acest discurs promovat de către Biserica Ortodoxă Română mi se pare foarte riscant fiindcă are tendința de a produce o atitudine ostilă față de persoanele LGBT. Discriminarea este una din bolile pe care încercăm să le evităm în secolul XXI, crezând că am evoluat totuși să devenim mai raționali decât în trecut și să nu ne mai lăsăm orbiți de sentimente sau instincte. A propaga în permanență ideea că homosexualitatea este un păcat, că homosexualii sunt fii ai diavolului (și da, am auzit acest discurs) pune persoanele LGBT într-o poziție vulnerabilă, în special în fața fanaticilor religioși care au acționat în repetate rânduri într-un mod violent față de ei. În ritmul acesta Biserica și organizații precum Noua Dreaptă nu diferă cu nimic privind hate speech-ul.

Sexualitatea, ideea de familie și rolul religiei în societate, cel puțin în societatea europeană, diferă cu mult astăzi față de secolele trecute. Biserica Ortodoxă Română nu poate face altceva decât să se adapteze la aceste noi realități sociale și politice pe care pare să le ignore cu bună știință, obsedată de a-și păstra propria influență, propriul control social. Dacă o ține tot la fel ea își va pierde cu timpul orice șanse de relaționare cu societatea, fiindcă și aceasta se schimbă, fiindcă generațiile se schimbă, iar tot mai mulți tineri se distanțează de religie, dacă nu de ideea de Dumnezeu atunci cel puțin de instituția denumită BOR. Corupția, opulența, discursul violent și incoerent, lipsa unui lider carismatic, ipocrizia, toate vulnerabilizează și mai mult rolul social al BOR în raport cu generațiile viitoare și ideea de democrație.

Religia, un agent de opziție față de modernitate

de Beserman Edi-Dragoș

Ceea ce dezbatem în continuare va fi argumentarea faptului că religia este o forță regresivă privind evoluția societății noastre.Ea începe să fie cam singura frână în calea schimbării fiind în concurență cu schimbările rapide ale realității sociale.România este într-un proces de tranziție, iar acest proces afectează și religia ortodoxă, majoritară în țară.Acest proces va duce inevitabil la laicizare și secularizare, un lucru ce este aparent periculos pentru religie.Vorbim de religie și nu doar de biserică pentru că trebuie să avem o viziune holistică, biserica reprezentând o parte a întregului numit religie.

Atitudinea religiei(vorbind aici de tot ceea ce înseamnă religia:organizare, adepți, lideri etc și de aceea care este dăunătoare lăsând la o parte EXCEPȚIILE) față de schimbare este dezgustătoare, iar cazul Caisă este un exemplu perfect.De altfel, astfel de lucruri sunt de așteptat din moment ce religia ortodoxă se preocupă doar de probleme ce îi amenință existența(propaganda politică pentru PSD, criticarea homosexualității, educația sexuală etc.), alte probleme fiind ignorate, până în momentul în care este criticată pentru lipsa implicării ei(cazul violatorilor de la Vaslui, cazul Colectiv și altele).Viziunea însă pe care religia ortodoxă o adoptă este una foarte îngustă, care vede lumea în două culori, ori cu noi ori împotriva noastră.Strategia lor de a supraviețui este una primitivă, unul din exemple fiind simbolizarea negativă, ceea ce nu este conform cu ideile, valorile, normele ei este catalogat în mod negativ ”câștigându-și” eticheta de trădători de neam, atei materialiști sau marxiști, sataniști și alte inepții.O altă explicație de ce acționează așa, ar fi în termeni de economie a religiei: religia pierde adepți și pentru a nu mai pierde, a-i recâștiga pe ei și alții noi trebuie să dezvolte o strategie de marketing.Strategia folosită este o formă pură de fundamentalism religios, care nu este conform cu principiile democrației.

De altfel, valorile, ideile și normele religiei ortodoxe sunt vechi, nu sunt în pas cu prezentul, unele fiind chiar periculoase.Trebuie să ne amintim și combaterea unora dintre ele și anume sclavia, care era dăunătoare sau uciderea cu pietre, lucruri prezente în vechiul testament(unele și în noul) de care ne-am debarasat.O critică putem aduce aici, dacă ele sunt considerate legi divine, provenite de la o ființă superioară omnipotentă, omniscientă etc. de ce sunt atât de dăunătoare astăzi?De ce nu au putut fi făcute de la bun început cum trebuie?Răspunsurile vor fi doar o încercare de argumentare, de salvare a bunătății divinității sau alte lucruri asemănătoare.Nu vedem nici o gândire critică, nici un gând că poate se înșeală cu privire la multe lucruri, precum s-a mai înâmplat(teoria heliocentrismului, teoria evoluționistă și multe alte exemple).Evident, atenția se îndreaptă spre ceilalți, dar dacă vă înșelați voi?neoferind nici un argument, dar atunci când acesta vine este doar o adunătură de prejudecăți și erori logice(apel la tradiție, moralitate, sentimente, scop etc.).

Mai rău este când religia care nu reprezintă decât un sistem de credințe, ritualuri cu privire la sacru, la supranatural dar și la viața pământească și cea de apoi, nu este nici un fel de specialistă asupra anumitor probleme.Autoritatea științifică nu are cuvânt de spus, dar ei nefiind specialiști își permit critici, să vină cu soluții.Un aspect foarte important este că se folosesc foarte des de pseudoștiință pentru argumentarea punctelor lor de vedere.De ce?Pentru că nu numai că ei nu au cunoștințe științifice(iar studiile făcute arată asta, majoritatea românilor sunt analfabeți științifici, unii cred că soarele se învârte în jurul pământului și refuză realități pentru că intră în conflict cu convingerile lor), nu înțeleg știința pentru că foarte mulți cunosc doar filosofie religioasă sau teologie, dar și pentru că trebuie să își apere credința rezultând în propagandă.Aici putem acuza religia chiar de subversiune, un lucru pe care îl face de foarte mult timp însă, având agenți implicați mai peste tot în sistem, rezultând în distrugerea lui într-un mod lent.

Dacă lucrurile vor decurge în continuare așa putem vorbi atunci de un ISIS de România, care nu vrea decât să-și impună credințele, valorile, normele considerându-le un adevăr absolut(lucru inexistent epistemologic vorbind pentru că doar percepția noastră asupra adevărului poate fi absolut sau relativ) pentru toată lumea ignorând faptul că există și alte valori, idei, norme și adevăruri(obiective chiar).Mijloacele diferă desigur: 2+2=4 dar și 3+1=4 și -1+5=4 dar ei nu se încadrează în limtele realității, ale logicii și ne lovim de 2+2=5 iar dacă îți permiți o critică atunci nu reprezintă decât un atac, ești etichetat în diferite moduri, ce demonstrează viziunea foarte îngustă și violentă pe care o are religia ortodoxă.

Motivațiile și rațiunile atitudinii ortodoxiei sunt un răspuns în fața acestui proces de tranziție în care România se află și asupra procesului de globalizare aflat la o scară mai mare.Religia ortodoxă în frunte cu Biserica ortodoxă, principalul reprezentant, își pierd credibilitatea și influența, iar acest lucru este datorat în primul rând lor dar și deoarece câmpul cunoașterii noastre se lărgește din ce în ce mai mult.Cunoașterea științifică care este cea mai exactă formă de cunoaștere, o cunoaștere care continuă să evolueze foarte rapid ne arată cum este realitatea de fapt și nu cum vrem să fie, iar acest lucru contrazice unele ”legi”, norme și valori divine arătând în același timp că unele trebuie să rămână în trecut, fiind și atunci cât se poate de dăunătoare.

Ce soluție există însă pentru rezolvarea acestor probleme?Schimbarea în primul rând trebuie să vină de la ei, de la acceptarea faptului că statul și religia trebuie și vor fi separate și că știința reprezintă cel mai exact și mai bun mijloc de a ajunge la adevărul obiectiv(pentru asta fiind făcută).După ce această schimbare a avut loc, consensul este cheia pentru evoluția țării, pentru rezolvarea problemelor care ne pun pe o treaptă superioară a evoluției.Dacă acest consens nu există, nu va exista decât un conflict inutil ce nu va fi rezolvat din cauza ignoranței unei părți.Ceea ce religia ortodoxă ar trebui să facă este să preia modelul catolic, care ar putea deveni un patrimoniu al valorilor și normelor general valabile.Cel puțin momentan!Modelul catolic este unul foarte bun, având o viziune universalistă ce nu condamnă și etichetează dar acceptă!Acceptă că poate greși(au mărturisit oricum că au greșit),acceptă adevărurile chiar dacă intră în conflict cu credințele lor și sunt chiar o forță promovatoare a schimbării, evoluției, noului.

Un lucru important de menționat este că acum trebuie să ajungem la un consens cu religia ortodoxă dar să nu uităm că religia este condiționată de locul și timpul unde te naști, iar o singură religie să dețină adevărul este o inepție(când religia e un sistem de credințe, a crede e diferit de a ști iar indiferent la ce e raportată asta nu îi oferă veridicitate).Dacă ne nășteam în țările musulmane acum, eram îndotrinați poate de ISIS, dacă ne nășteam acum 6000 7000 de ani, ne băteam cu alte triburi în numele unor cine știe ce zei.Puteam să ne naștem cu cine știe ce malformații, puteam să murim la naștere dar întâmplarea(pură întâmplare și nu o dorință transcendentă) a făcut să fim aici și acum, certându-ne pe chestii pe care se certau și strămoșii noștri și acum sute de ani și mii de ani.

Încheiem printr-un citat din Carl Sagan, care zicea: ”Eu nu vreau să cred, vreau să știu”.

2016 – provocări și tendințe

2015 a fost un an dificil atunci când ne referim la evenimentele ce au marcat politica internațională și în special dimensiunea de securitate a acesteia. Provocările generate de terorism, criza aparent lipsită de soluție din Ucraina și criza migrației și-au lăsat amprenta asupra lumii în care trăim și în special asupra continentului european. Intrând într-un nou an, 2016, ne punem pe bună dreptate întrebări cu privire la evoluția pe care această situație nefastă o va avea. Sperăm la o lume mai bună, dar realitatea nu pare a ne oferi un temei rațional pentru astfel de speranțe.

Filozoful grec Heraclit afirma la un moment dat că întreaga lume se află într-un flux de continuă schimbare. Nimic nu este static. Nimic nu este etern. Această schimbare continuă se află, la rândul ei, într-o interdependență evidentă cu ceea ce s-a petrecut în trecut și ceea ce se petrece în prezent. Viitorul este determinat de acești factori. O idee ce se aplică și în cazul de față. Provocările cu care ne-am confruntat pe parcursul anului ce a trecut vor determina și tendințele pentru anul ce vine, ridicând la rândul lor alte provocări cu care diferiți actori statali trebuie să se confrunte și cărora organizații internaționale precum NATO, Uniunea Europeană și ONU sunt chemate a le găsi un răspuns adecvat.

Care sunt provocările și tendințele cu care ne vom confrunta în anul 2016 ? În primul rând aș vrea să mă refer la direcția lumii înspre un sistem global multipolar, fiindcă aceasta afectează cel mai mult lumea în care trăim și felul în care se va derula politica internațională de acum înainte. După încheierea Războiului Rece prin căderea Uniunii Sovietice lumea s-a găsit în situația de a trece de la o stare de bipolaritate la unipolaritate. Căderea unei superputeri a permis Statelor Unite să rămână singurul actor relevant, capabil de a-și urmări interesele la nivel global, în cadrul relațiilor internaționale.

De atunci și până în prezent situația s-a schimbat, așa cum era și natural. Hans Morgenthau teoretizează cel mai bine acest scenariu în cartea sa (Politica între națiuni) referindu-se la caracterul relativ al puterii. Lipsite de un rival pe măsură Statele Unite s-au aflat în ceea ce am putea considera o poziție de vârf. O stare de ”pax americana” părea iminentă (în ciuda haosului lăsat în urmă de căderea Uniunii Sovietice și de acțiunile ostile ale unor actori statali și non-statali). Dar această stare era dependentă de ideea că alte state nu se vor ridica între timp, că istoria s-a oprit (așa cum teoretiza Francis Fukuyama), Statele Unite și viziunea democratică asupra lumii triumfând în cele din urmă.

Istoria nu s-a oprit, ea continuă și astăzi. Deși America își păstrează în continuare statutul de superputere și joacă un rol important, poate cel mai important, în politica internațională aceasta nu mai este lipsită de rivali. Rusia încearcă în mod constant a se ridica pe ruinele URSS, China este o mare putere aflată în continuă ascensiune, în vest statele europene caută a-și consolida colaborarea pentru a putea deveni un actor relevant pe scena globală a sec. XXI, în Orientul Mijlociu interesele și valorile americane intră tot mai des în conflict nu doar cu voința actorilor regionali, ci și cu interesele altor mari puteri dornice a stopa expansiunea influenței americane.

Din acest punct de vedere Statele Unite nu mai pot acționa într-un mod complet liber când vine vorba de politica lor externă. Interesele altor state redevin relevante, iar acestea pot să se pună în calea puterii americane sau pot colabora. Schimbarea prin care trece sistemul internațional este una către multipolaritate și forțează și o schimbare de atitudine, de viziune strategică privind incertitudinile specifice acestui secol, din partea Statelor Unite ca și din partea tuturor națiunilor implicate în acest joc. Importanța diplomației crește. Necesitatea colaborării între state. Atenția la interesele divergente și riscurile ce pot lua naștere din nerespectarea acestora.

Această tendință reprezintă și o provocare în ceea ce privește procesul de adaptare. Ea se va manifesta și pe parcursul anului 2016, iar evenimentele internaționale au să fie în continuare afectate și influențate de aceasta. Ca și de importanța tot mai mare pe care mediul online o are în ceea ce privește procesul de globalizare inclusiv în sfera informațiilor. Pe această dimensiune merită spus că importanța războiului informațional, a propagandei și dezinformării se află în continuă creștere. Federația Rusă dovedind cel mai bine că tacticile specifice Războiului Rece funcționează într-o armonie perfectă cu tehnologia lumii contemporane. Nu doar Federația Rusă, ci și Statul Islamic, provocarea pentru țări precum România, Germania, Franța, SUA ori Statele Baltice fiind contracararea acesteia cu unelte mult mai limitate pe baza unor principii de natură democratică.

Lăsând la o parte această tendință sistemică și coborând la nivelul statelor nu putem să ignorăm principalele două amenințări ce s-au definit pe parcursul anului trecut. Amenințarea teroristă și riscurile implicate de criza ucraineană.

Noul an nu a început doar cu distracție și bucurie, ci și cu un puternic sentiment de teamă în statele vestice sau chiar la Moscova. Riscul unor atentate teroriste a determinat petrecerea revelionului printre trupe de ordine menite a asigura securitatea cetățenilor și acest lucru s-a petrecut inclusiv în România. În Israel un nebun îndoctrinat a curmat viețile unor oameni inocenți, aruncând frica în sufletele altora. Acest început de an este definitoriu pentru felul în care 2016 se va contura. Statul Islamic este încă activ, dornic să se afirme prin acte de teroare care să-i aducă noi recruți și menite să arunce frica în inimile occidentalilor. Teama de terorism ar putea determina la rândul ei politici tot mai dure în ceea ce privește securitatea publică, punând sub semnul întrebării valorile de libertate specifice comunității europene.

Tot această teamă împreună cu provocarea reprezentată de criza migrației (ce se va accentua până când situația din Siria și Irak s-ar schimba) urmează să fie exploatată de către formațiunile extremiste de dreapta din diferite țări. Probabil că nu doar de acestea, ci și de partidele de centru-dreapta care vor aborda un discurs mai moderat, dar în aceeași direcție: mai multă securitate, stoparea migrației și anumite tendințe naționaliste în opoziție cu o direcție pan-europeană. Rezultatele Frontului Național la ultimele alegeri din Franța sunt relevante în acest sens. Nu au câștigat, dar primul tur ne arată că au o bază electorală solidă, iar contextul în care ne aflăm le oferă suficientă muniție pentru mașina de propagandă naționalistă.

În Europa există deja două state conduse de formațiuni conservatoare/naționaliste, Polonia și Ungaria. Ambele pus sub semnul întrebării procesul de federalizare al Uniunii și duc o politică externă construită pe consolidarea propriei suveranități și primatul interesului propriu, a interesului național (cum îl definesc și pe acesta).

Provocarea în acest sens vine pentru viitorul Uniunii Europene care este pus sub semnul întrebării. Confruntate cu situații de criză statele europene par a lăsa de o parte idealurile anterioare și a se reorienta către o politică pe care atunci când ne referim la raporturile dintre indivizi am denumi-o egoistă. Închiderea granițelor Schengen, refuzul de a împărți povara reprezentată de refugiați ridică serioase dileme pentru viitorul UE, Uniunea balansându-se între mai multă suveranitate pentru statele membre (implicit irelevanța ei pe termen lung) și mai mult autoritate pentru instituții europene, capabile să supravegheze și să gestioneze provocările cu care aceste state se confruntă. Ideea unui Brexit nu este nici mai atrăgătoare pentru viitorul UE, motiv pentru care cred că statele continentale vor negocia o parte din principiile asumate ale UE pentru a evita ieșirea Marii Britanii și nașterea unui precedent de nedorit pentru interesele franco-germane și cele europene.

O altă provocare, revenind la ascensiunea extremei drepte, ține de situația minorității musulmane. Atacurile teroriste și migrația au reușit să accentueze teama și ura față de aceste comunități, ele reprezentând principala sursă de recruți pentru organizații jihadiste de tipul ISIS sau al-Qaeda. Rezultatul acestei situații ar putea să fie complicarea integrării sociale, economice și culturale a musulmanilor, rezultând în consolidarea viziunii unui conflict inter-etnic și inter-religios care ar alimenta astfel propaganda și campania de recrutare derulate de către Daesh.

Într-un articol scris anul trecut, cam în aceeași perioadă dacă nu mă înșel, analizam criza ucraineană și scenariile posibile privind viitorul acesteia. Am mers atunci pe o teorie a jocurilor, pe de o parte, și o teorie a intereselor de natură geopolitică, pe de alta. Trecerea timpului pare a confirma viziunea conform căreia întreaga situație se îndreaptă înspre un scenariu de tip Republica Moldova/Transnistria sau Coreea de Sud/Coreea de Nord, nici una din marile puteri implicate neavând interesul să meargă mai departe spre un conflict costisitor, dar nici să cedeze în totalitate.

Vestul va continua să susțină Ucraina, Rusia va continua să susțină grupările separatiste, urmărind poate în final integrarea acestora în politica de la Kiev cu un oarecare statut de autonomie. Confruntându-se cu sancțiuni economice ce o trag în jos, Federația Rusă va urmări folosirea conflictului dintre europeni și Daesh pentru a încerca repararea relațiilor diplomatice și evitarea unor sancțiuni viitoare de dragul luptei împotriva unui adversar comun.

Câteva provocări decurg de aici în ceea ce privește dreptul internațional, acceptarea stării curente din Ucraina reprezentând un precedent pentru orice încălcare viitoare a sistemului care consacrează status quo-ul post-Război Rece, iar evitarea unui conflict mai adâncit cu Rusia fiind în interesul unor state europene precum Germania datorită dependenței de gazele rusești. O altă provocare ține de Siria și geopolitica Orientului Mijlociu. Starea de haos ce a urmat Primăverii Arabe și vidului de putere rezultat din aceasta trebuie tratată pentru a împiedica ascensiunea altor organizații de tipul ISIS. Soluția rămâne sub semnul întrebării atunci când în Siria are loc un conflict de tip proxy între Statele Unite și Federația Rusă, un conflict la care UE s-a alăturat recent pentru a combate Statul Islamic. Viitorul Siriei, o țară situată în mijlocul principalelor puteri regionale ale Orientul Mijlociu, este incert și depinde de un acord între interese și viziuni diferite.

Venind acasă, pe plaiurile mioritice, România se află într-o situație relativ bună. Amenințarea teroristă nu este la fel de accentuată pentru țara noastră. Principalele provocări sunt mai mult pe plan intern în ceea ce privește guvernul, economia și justiția. Un guvern tehnocrat, lipsit de forța partidelor politice, trebuie să gestioneze un an electoral și o țară de graniță a Uniunii Europene într-o perioadă în care tocmai aceste granițe sunt puse sub semnul întrebării, iar criza migrației ridică dileme de natură economică, morală și politică. România trebuie să-și definească principala axă de parteneriate strategice, prioritatea în relațiile cu UE sau relațiile cu NATO, în relațiile cu Germania, SUA și Polonia, ca și viziunea strategică privind statul-soră Republica Moldova.

Un interes geopolitic și geostrategic de bază constă în a păstra Moldova ferită de influența Rusiei (aceasta din urmă fiind percepută drept principala amenințare externă pentru interesele României). Cum facem asta ? Susținem intrarea Republicii Moldova în UE sau reunificarea celor două state ? Ce riscuri, ce avantaje implică fiecare soluție și care este traseul necesar pentru fiecare în parte ? O soluție aplicabilă în cazul ambelor viziuni implică existența unui plan ”Marshall” prin care Românie va susține economic Republica Moldova în traseul ei de reformă, lucru necesar înainte ca ea să poată adera la UE și la fel de necesar înainte de realizarea unei unificări pentru a evita anumite decalaje ce ar vulnerabiliza statul român.

Independența energetică a fost și rămâne o provocare pentru interesele României. Descoperirea de noi resurse energetice fie în Marea Neagră, fie în subteran, reprezintă o necesitate. Ca și formularea de parteneriate cu state capabile să ne furnizeze resursele de care avem nevoie, altele decât Federația Rusă care, vedem și acum, folosește gazele ca o armă politică pentru a șantaja alte state. Parteneriatul cu SUA rămâne vital în ceea ce privește dimensiunea apărării, iar parteneriatele cu Polonia, respectiv Turcia, pentru consolidarea unui flanc estic al NATO. Politica externă a Bucureștiului pare să urmărească acest traseu concomitent cu unul orientat înspre aderarea completă, integrală, la Uniunea Europeană prin intrarea în Spațiul Schengen și în Zona Euro, o intrare care devină mai dificilă datorită migrației.

Anul nou vine cu provocări cărora trebuie să le găsim răspunsuri adecvate, răspunsuri realiste, dar totodată în conformitate cu valorile și normele pe care ni le-am asumat. Evitarea extremelor este o necesitate. Speranța mea este că vom reuși să ne adaptăm la noile tendințe, să trecem cu bine prin acest proces de tranziție globală la o nouă formă de polaritate și să folosim acest an pentru a ne asigura că anii următori vor aduce mai multă siguranță pentru omul de rând, mai multă pace și mai multă prosperitate.