Educația ca și resursă strategică

Road sign to  education and future

Road sign to education and future

Conceptul de grand strategy este unul des întâlnit în științele politice și studiile de securitate. Se referă în mare parte la mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni pentru atingerea unui anumit obiectiv bine definit pe termen lung. Ce legătură există între acest concept și educație ? Faptul că educația reprezintă una dintre resursele cele mai importante în cadrul unei societăți sau mai bine zis joacă rolul de generator al resurselor umane.

România în particular are anumite probleme în materie de educație. Deși educația este trecută ca și prioritate în strategia națională de apărare, ea continuă să funcționeze după criterii învechite și să dea rateuri. Cred că una din cauzele pentru această stare deplorabilă ține tocmai de absența unei gândiri strategice și a unei integrări a educației în conceptul de grand strategy al României. Asta dacă avem unul.

Educația are funcțiile sale sociale. În aceeași măsură are funcții și utilități de natură politică. Rolul ei a fost întotdeauna (cel puțin de când putem vorbi despre educația de masă) acela de a forma o anumită tipologie umană care să corespundă nevoilor unei societăți. Pentru ca ea să funcționeze în mod adecvat trebuie să știm care sunt aceste nevoi, ce tipologie vrem să formeze, ce obiective vrem să atingem pe termen lung și cum putem modela educația pentru a corespunde acestor obiective.

În acest sens se ivește o legătură între educație și securitate. Ea poate să fie securitizată fiindcă nevoile statului și ale societății depind de oamenii formați în procesul educațional. Putem spune că problema ține și de securitatea umană, de șansele unor oameni pentru a obține un loc de muncă, pentru a avea o viață sigură. Fie că ne referim la resurse umane pentru a îndeplini diferite activități, fie că ne referim la cetățeni responsabili capabili de gândire critică și care au o înțelegere minimă asupra politicului, a legii, a democrației și a lumii în care trăiesc.

Educația devine o prioritate strategică. O prioritate care necesită mai mult decât resurse. Necesită un scop, o identificare a rolului pe care-l joacă în viziunea strategică a statului și a societății românești. O reformă care să o actualizeze la nevoile și realitățile sociale specifice secolului pe care-l parcurgem, cât și realităților viitoare.

Cred că este un moment oportun pentru a ne pune câteva întrebări. Vedem că sistemul de învățământ nu dă roadele pe care le vrem de fapt. Care sunt prioritățile noastre ca stat, ce vrem să producă educația și cum trebuie să acționăm pentru a atinge aceste obiective ? Este o întrebare pe care decidenții politici de astăzi ar trebui să și-o pună pentru a răspunde nevoilor de mâine. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ne-am asumat un model de societate. Un regim democratic, o economie de piață, o identitate europeană și euroatlantică. Acestea fac parte din valorile pe care le considerăm demne a le proteja și pe care vrem, cel puțin la nivel teoretic, să le păstrăm pe termen lung. În acest sens rolul educației este să producă oameni adecvați modelului social de funcționare pe care l-am asumat și prin asta nevoilor noastre socio-economice și politice.

O societate democratică nu poate funcționa corespunzător fără cetățeni educați cu un oarecare spirit civic, cu spiritul responsabilității și cu o înțelegere a mecanismelor politice. Astfel încât atunci când vorbim despre învățământ educația civică ar trebui să capete o atenție sporită și un rol mult mai central în programa școlară.

O economie de piață are nevoie de oameni întreprinzători, dornici a-și asuma riscuri și cu gândire critică. Atât pentru locurile de muncă existente astăzi (care se axează tot mai mult pe tehnologie și muncă intelectuală) cât și pentru a forma astfel întreprinzători capabili să genereze la rândul lor locuri de muncă și creștere economică.

În sfârșit, identitatea europeană pe care ne-am asumat-o pare să meargă în contradicție cu modelul aproape naționalist pe care-l întâlnim în programa școlară pentru materii precum istoria. Unde sunt mărite diferite figuri aproape mitologice în lupta lor pentru suveranitatea neamului. Inevitabil mentalitățile care se formează în acest mod vor respinge aproape tot ce ține de integrarea europeană, educația trebuind să inoculeze ideea apartenenței la o identitate comună europeană. Adică la o mare civilizație culturală, ideologică și poate chiar spirituală.

Problemele din învățământ își au originea și în lipsa unui scop bine definit, a unei viziuni strategice. Momentan nu prea avem o idee (decidenții, nu noi) ce vrem să producă învățământul. Școala este lăsată să funcționeze în van, asta deși educația publică a fost întotdeauna o unealtă menită a produce tipologia umană de care societatea are nevoie, fiind astfel un instrument pentru conceptul de ”grand strategy” (mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni în vederea atingerii unui scop bine definit pe termen lung).

Noi ducem lipsă de ambele. De o viziune pentru educație și de o strategie statală pe termen lung care să ne coordoneze restul acțiunilor într-o direcție anume. Fiindcă dacă le-am avea am putea observa că școala trebuie să producă cetățeni responsabili cu gândire critică și spirit civic, necesari funcționării unui regim democratic. Indivizi cu inițiativă și imaginație. Necesari funcționării unei economii de piață și dacă tot vrem să fim o societate europeană am putea schimba puțin materia istorie pentru ca în locul mitologiei naționaliste să fie promovată identitatea comună europeană.

Dar na, greu cu strategia când decidenții au o viziune limitată doar la durata propriului mandat.

Pentru viitorul unei națiuni educația reprezintă unul dintre cele mai importante procese. Fie că ne referim la sistemul public de învățământ, fie că ne referim la educație într-un mai sens larg care include tehnologia informație, acest proces social necesită o atenție mai mare. Trebuie adaptat pentru a corespunde vremurilor în care trăim, nevoilor elevilor, nevoilor statului și ale societății. Altfel ne vom găsi mereu într-o situație jenantă. Elevi care merg la școală cu sila, fiind ”torturați” fără nici un rezultat pozitiv pe termen lung și o națiune slab pregătită pentru realitățile secolului XXI. Învățăm multe în școală. Bine, nu chiar. Memorăm multe. În schimb nu învățăm și cu siguranță învățăm prea puțin din ceea ce are relevanță pentru secolul informației prezente online, al gândirii critice și al inițiativei.
Anunțuri

Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic

140915-turkey-military-mn-1020_26fedff09581edb9c8baf92e976e989e

În Irak luptele dintre coaliția condusă de SUA și Statul Islamic persistă. Coaliția pare să câștige prin implicarea Iranului în conflict, dar situația nu este pe deplin una fericită. De acum orice victorie contra ISIS pare să devină o victorie pentru Iran, pentru extinderea sferei de influență iraniene în defavoarea SUA. Situația din Siria nu este nici ea pozitivă, opoziția democratică sponsorizată de SUA fiind aproape irelevantă în conflictul dintre regimul dictatorial al lui Assad și militanții ISIS. Pe acest fundal o întrebare care ne scapă, sau pare că ne scapă, ține de Turcia. Ce face mai exact Turcia ? De ce nu intervine acest stat membru NATO și care pare mai amenințat de extinderea ISIS decât occidentul.

Geopolitica și competiția dintre state, adversitatea chiar, ar putea oferi un răspuns. Deși Turcia este un stat membru al NATO și este la fel de amenințată de ISIS ca și restul statelor arabe ea nu se grăbește să urmărească distrugerea ISIS. Viziunea lui Erdogan pare să fie una construită pe răbdare și principiul ”the enemy of my enemy is my friend”. Nu putem ignora faptul că Turcia nu are o relație bună nici cu Siria și nici cu Iranul. Tot ce înseamnă strategie de securitate a Turciei s-a construit pe principiul strict al interesului național, iar un interes al Turciei este să aibă state cât mai slabe la graniță. Un lucru pe care ISIS îl asigură prin acțiunile sale din Irak și Siria.

Un joc al intereselor

De fapt statul turc nu dorește o restabilizare rapidă a situației din Siria. Pentru turci dărâmarea lui Assad sau prelungirea crizei interne actuale ar însemna o Sirie slăbită, destabilizată, care n-ar mai face probleme Turciei. Mai mult, Turcia și-ar putea extinde chiar influența și să-și asume un rol și mai puternic în arealul geografic al Orientului Mijlociu, în opoziție cu Iranul. Putem vedea aici conturarea unui conflict între principalele două confesiuni islamice, un conflict care deja afectează stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Perspectiva Turciei asupra ISIS este una de amenințare, dar în același timp una care poate fi ținută în frâu.

Pentru Ankara Statul Islamic este o furtună, periculoasă, dar care momentan face ravagii în altă parte, printre inamici, iar Turcia nu are motive să o țină în frâu, având credința că ar putea să o facă mai târziu când furtuna se îndreaptă spre ei. Dacă nu va fi distrusă de către coaliția deja tot mai puternică în Irak. Aici se face un joc riscant, dar riscul este o parte inevitabilă a politicii internaționale. Turcia nu vrea să oprească furtuna care amenință toată regiunea pentru că ea nu a ajuns încă să devasteze granițele proprii, ci doar pe cele ale unor state rivale, iar credința politicienilor de la Ankara pare să fie cea că Statul Islamic o să fie învins, devastând între timp adversarii Turciei, sau Turcia ar putea să se apere dacă e cazul.

Și o sabie cu două tăișuri…

Logica este una interesantă și într-adevăr, pare corectă. Dar există riscurile evidente și aici. Sfera de influență a SUA în Irak este, de exemplu, un lucru favorabil intereselor Turciei și stabilității regionale. În schimb trecerea acestei sfere de la SUA către Iran nu favorizează Turcia, ci este o lovitură pentru influența proprie. O lovitură care pare să se afle în desfășurare, cu Statele Unite jucând un rol tot mai limitat în lupta contra Daesh în timp ce Iranul își extinde tentaculele, prin intermediul acestei lupte și a implicării masive, în tot Irakul. Astfel că la sfârșitul conflictului, cu o presupusă înfrângere a ISIS, nu știm ce se va întâmpla și cum va arăta noua configurația a puterii în Orientul Mijlociu.

Poate o intervenție a Turciei contra Statului Islamic ar fi schimbat situația, diminuând în vreun fel extinderea influenței Iranului, și așa una din cele mai mari puteri din Orientul Mijlociu ? Dacă și cu poate. Evident, o intervenție era costisitoare, iar Turcia nu are un interes direct în ajutarea unor state rivale. Practic ambele soluții ar avea plusuri și minusuri. Dar și Turcia și-ar fi putut extinde sfera din influență printr-o astfel de tactică. All in all, este puțin cam târziu. Statul Islamic bate în retragere, cel puțin pe teritoriul Irakului, iar implicarea SUA este minimă comparativ cu cea a Iranului. Ne putem aștepta la o situație similară și cu privire la influența pe care cele două state o vor exercita asupra Irakului și a Orientului Mijlociu.

O neimplicare cu implicări

Bine înțeles, Turcia nu a stat în totalitate departe de conflictul cu Statul Islamic. A existat și cazul intervenției Turciei pentru apărarea unui monument istoric legat de identitatea națională a poporului turc. Un caz care mai ridică niște semne de întrebare. Va sta Turcia în continuare departe dacă loviturile ISIS asupra Siriei și Irakului mai pișcă ocazional Turcia ? Sau Turcia așteaptă un moment oportun pentru a face o mișcare mai îndrăzneața de a lovi într-un stat sirian destabilizat sub pretextul distrugerii ISIS ? Sunt niște posibilități, la fel ca și continua așteptare pe poziții defensive. Nici măcar utilizarea trupelor statului turc (ca stat membru NATO) pentru înarmarea și susținerea rebelilor democrați din Siria nu este exclusă.

Repet, politica turcă trebuie înțeleasă în termeni foarte stricți. Naționalism și islam. Interesul național reprezintă axioma tuturor acțiunilor luate de Erdogan. Nimic din ce face Turcia nu trebui interpretat din altă perspectivă, cel puțin în momentul de față. A încercat o politică diferită, aderarea la UE, dar respingerea multiplă prin scuze de proastă calitate a schimbat oarecum perspectivele de viitor ale Turciei. O poziție greșită din partea UE, după părerea mea. Ca să-l parafrazez pe Daniel Hannan, Turciei i s-a cerut odată să apere occidentul de expansiunea bolșevică și a făcut-o, iar cât de curând i s-ar putea cere același lucru cu privire la expansiunea islamistă, dar atitudinea UE ar putea să ne pună într-o poziție penibilă.