Educația ca și resursă strategică

Road sign to  education and future

Road sign to education and future

Conceptul de grand strategy este unul des întâlnit în științele politice și studiile de securitate. Se referă în mare parte la mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni pentru atingerea unui anumit obiectiv bine definit pe termen lung. Ce legătură există între acest concept și educație ? Faptul că educația reprezintă una dintre resursele cele mai importante în cadrul unei societăți sau mai bine zis joacă rolul de generator al resurselor umane.

România în particular are anumite probleme în materie de educație. Deși educația este trecută ca și prioritate în strategia națională de apărare, ea continuă să funcționeze după criterii învechite și să dea rateuri. Cred că una din cauzele pentru această stare deplorabilă ține tocmai de absența unei gândiri strategice și a unei integrări a educației în conceptul de grand strategy al României. Asta dacă avem unul.

Educația are funcțiile sale sociale. În aceeași măsură are funcții și utilități de natură politică. Rolul ei a fost întotdeauna (cel puțin de când putem vorbi despre educația de masă) acela de a forma o anumită tipologie umană care să corespundă nevoilor unei societăți. Pentru ca ea să funcționeze în mod adecvat trebuie să știm care sunt aceste nevoi, ce tipologie vrem să formeze, ce obiective vrem să atingem pe termen lung și cum putem modela educația pentru a corespunde acestor obiective.

În acest sens se ivește o legătură între educație și securitate. Ea poate să fie securitizată fiindcă nevoile statului și ale societății depind de oamenii formați în procesul educațional. Putem spune că problema ține și de securitatea umană, de șansele unor oameni pentru a obține un loc de muncă, pentru a avea o viață sigură. Fie că ne referim la resurse umane pentru a îndeplini diferite activități, fie că ne referim la cetățeni responsabili capabili de gândire critică și care au o înțelegere minimă asupra politicului, a legii, a democrației și a lumii în care trăiesc.

Educația devine o prioritate strategică. O prioritate care necesită mai mult decât resurse. Necesită un scop, o identificare a rolului pe care-l joacă în viziunea strategică a statului și a societății românești. O reformă care să o actualizeze la nevoile și realitățile sociale specifice secolului pe care-l parcurgem, cât și realităților viitoare.

Cred că este un moment oportun pentru a ne pune câteva întrebări. Vedem că sistemul de învățământ nu dă roadele pe care le vrem de fapt. Care sunt prioritățile noastre ca stat, ce vrem să producă educația și cum trebuie să acționăm pentru a atinge aceste obiective ? Este o întrebare pe care decidenții politici de astăzi ar trebui să și-o pună pentru a răspunde nevoilor de mâine. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ne-am asumat un model de societate. Un regim democratic, o economie de piață, o identitate europeană și euroatlantică. Acestea fac parte din valorile pe care le considerăm demne a le proteja și pe care vrem, cel puțin la nivel teoretic, să le păstrăm pe termen lung. În acest sens rolul educației este să producă oameni adecvați modelului social de funcționare pe care l-am asumat și prin asta nevoilor noastre socio-economice și politice.

O societate democratică nu poate funcționa corespunzător fără cetățeni educați cu un oarecare spirit civic, cu spiritul responsabilității și cu o înțelegere a mecanismelor politice. Astfel încât atunci când vorbim despre învățământ educația civică ar trebui să capete o atenție sporită și un rol mult mai central în programa școlară.

O economie de piață are nevoie de oameni întreprinzători, dornici a-și asuma riscuri și cu gândire critică. Atât pentru locurile de muncă existente astăzi (care se axează tot mai mult pe tehnologie și muncă intelectuală) cât și pentru a forma astfel întreprinzători capabili să genereze la rândul lor locuri de muncă și creștere economică.

În sfârșit, identitatea europeană pe care ne-am asumat-o pare să meargă în contradicție cu modelul aproape naționalist pe care-l întâlnim în programa școlară pentru materii precum istoria. Unde sunt mărite diferite figuri aproape mitologice în lupta lor pentru suveranitatea neamului. Inevitabil mentalitățile care se formează în acest mod vor respinge aproape tot ce ține de integrarea europeană, educația trebuind să inoculeze ideea apartenenței la o identitate comună europeană. Adică la o mare civilizație culturală, ideologică și poate chiar spirituală.

Problemele din învățământ își au originea și în lipsa unui scop bine definit, a unei viziuni strategice. Momentan nu prea avem o idee (decidenții, nu noi) ce vrem să producă învățământul. Școala este lăsată să funcționeze în van, asta deși educația publică a fost întotdeauna o unealtă menită a produce tipologia umană de care societatea are nevoie, fiind astfel un instrument pentru conceptul de ”grand strategy” (mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni în vederea atingerii unui scop bine definit pe termen lung).

Noi ducem lipsă de ambele. De o viziune pentru educație și de o strategie statală pe termen lung care să ne coordoneze restul acțiunilor într-o direcție anume. Fiindcă dacă le-am avea am putea observa că școala trebuie să producă cetățeni responsabili cu gândire critică și spirit civic, necesari funcționării unui regim democratic. Indivizi cu inițiativă și imaginație. Necesari funcționării unei economii de piață și dacă tot vrem să fim o societate europeană am putea schimba puțin materia istorie pentru ca în locul mitologiei naționaliste să fie promovată identitatea comună europeană.

Dar na, greu cu strategia când decidenții au o viziune limitată doar la durata propriului mandat.

Pentru viitorul unei națiuni educația reprezintă unul dintre cele mai importante procese. Fie că ne referim la sistemul public de învățământ, fie că ne referim la educație într-un mai sens larg care include tehnologia informație, acest proces social necesită o atenție mai mare. Trebuie adaptat pentru a corespunde vremurilor în care trăim, nevoilor elevilor, nevoilor statului și ale societății. Altfel ne vom găsi mereu într-o situație jenantă. Elevi care merg la școală cu sila, fiind ”torturați” fără nici un rezultat pozitiv pe termen lung și o națiune slab pregătită pentru realitățile secolului XXI. Învățăm multe în școală. Bine, nu chiar. Memorăm multe. În schimb nu învățăm și cu siguranță învățăm prea puțin din ceea ce are relevanță pentru secolul informației prezente online, al gândirii critice și al inițiativei.
Anunțuri

Avortul, scăderea natalității și amenințarea demografică

abortion-debate1

Când vorbim despre amenințări la adresa securității abordăm o multitudine de probleme. Securitatea în sine, națională sau individuală, nu se bucură de priviligerul confruntării cu o singură amenințare, de o singură natură, ci ea se confruntă cu o gamă largă de amenințări, acestea având la rândul lor o natură diferită fiecare în parte. Avem amenințări militare, probabil cele mai evidente, politice, economice, sociale și chiar ecologice. Nivelul populației și demografia reprezintă, în egală măsură, o problemă de securitate națională.

Acest lucru se datorează faptului că statul este adesea dependent, conform lui Barry Buzan, de trei elemente: ideea de stat, instituțiile sale și baza fizică a statului. Acest al treilea element include resursele, poziția geografică și populația unui stat, a unei națiuni. Felul în care această populație se dezvoltă, în creștere sau din contră, afectează în mod inevitabil interesele și securitatea statului. O creștere semnificativă a populației poate să ducă la o mână de lucru mai largă, dar și la șanse mai mari pentru apariția unei elite solide în viața publică. În sfârșit, creșterea demografică și opusul ei sunt legate de creșterea economică, de situația politică (o scădere a numărului de francezi, să zicem, face politica franceză dependentă de un electorat format din minorități etnice) și implicit de securitate.

Din acest punct de vedere problema amenințării demografice este una reală și demnă de luat în considerare. Este important felul în care o astfel de amenințare poate fi contracarată fără a încălca drepturi ale omului, demnitatea și libertatea persoanei umane. Lucru cu atât mai important acum că avortul a fost declarat ca și drept fundamental al omului, dreptul femeii de a dispune cum vrea de propriul corp. Nu intenționez să intru într-o polemică cu privire la această problemă, ci la ce poate face statul pentru a încuraja o creștere a natalității fără a încălca acest drept sau altele de natură similară. Cu alte cuvinte fără a călca în picioare libertatea și demnitatea persoanei în favoarea rațiunii de stat.

Interzicerea avortului, de exemplu, nu mai este o opțiune de luat în considerare și, după părerea mea, nici nu reprezintă o acțiune eficientă. Cu atât mai mult cu cât avem o istorie traumatică cu privire la această problemă. Statul român ar trebui să adopte o strategie de încurajare pozitivă a natalității în loc de una negativă. În loc de a interzice diferite lucruri statul ar trebui să promoveze, să susțină ceea ce ține de interesele sale. Cu alte cuvinte să ofere un background care să încurajeze formarea unei familii, nașterea și creșterea unui copil. Un background cu totul diferit decât cel actual.

Cred că este destul de evident faptul că multe persoane, multe familii vor să crească un copil, chiar mai mulți, dar de multe ori se confruntă cu o problemă din cauza felului în care societatea românească nu încurajează acest lucru. A da naștere unui copil și a-l crește devine o dificultate atât pentru familie, dar și pentru copil în sine. Nu există o politică serioasă pro-natalitate care să încurajeze de fapt dezvoltarea familiei și creșterea demografică, din contră. Foarte puțini oameni au siguranța faptului că dacă aduc un copil în lume pot să-l și crească, să-l susțină mai departe în viață, iar statul ar trebui să schimbe acest lucru.

Statul trebuie să dezvolte politic de susținere a natalității. Acordarea unor indemnizații relevante pentru mame, o economie stabilă în care aceștia să se bucure de niște certitudini cu privire la condițile de viață, alocații pentru creșterea copiilor. Sunt câteva din posibilitățile pe care statul le are pentru a susține natalitatea, la fel ca și negocierea cu diferiți antreprenori pentru a dezvolta politici proprii în sectorul privat de susținere și încurajare a celor care decid să aibă un copil, eventual reguli care să asigure acest lucru. Cred într-o economie liberă, o economie de piață, dar și în regulații și implicarea statului pe segmentele de interes național și strategic, pentru protejarea acestora și a binelui comun.

Avortul nu apare ca și o consecință a urii pe care femeia o are față de un copil nou născut. Evitarea nașterii unui copil nu apare ca și urmare a faptului că unor persoane pur și simplu nu le plac copiii. Există mai multe implicații, la rândul lor mai complexe. De cele mai multe ori intervine teama de a nu putea oferi copilului posibilități reale, de a nu fi capabili ca familie să susțină un copil, iar atunci multe persoane evită să dea naștere unui copil sau, puși în fața faptului împlinit, apelează la avort. Nu este singurul caz, mai sunt și alte teme și considerente cu care statul nu are ce să facă și care țin de persoana, dar în multe cazuri aceasta este motivația cel mai des invocată.

Interzicerea avortului n-ar schimba această situație, nu în mod real cel puțin. Ceaușescu a interzis avorturile și a forțat o creștere demografică, iar odată ce totul s-a dărâmat, s-a schimbat, așa cum se întâmplă mereu în istorie, lucrurile nu doar că au revenit la situația de dinainte, dar au căzut și mai jos. O aplicate la nivel social a unei vorbe: cu cât este mai mare pică mai tare. Acest exemplu este unul, ca să nu mai vorbim de faptul că multe persoane ar recurge la avorturi ilegale, mult mai periculoase pentru ele, că li se interzice dreptul de a dispune de propriul corp și că nu se încurajează deloc natalitatea, multe persoane evitând doar nașterea de copii. Deci în mod real și pe termen lung nu există nici un beneficiu.

Ca om de dreapta, gânditor conservator și liberal, n-aș fi de acord cu avortul la nivel moral datorită faptului că se neagă dreptul la viață al unui copil, fie el și nenăscut, dar asta este o opinie personală și în nici un caz nu aș ostraciza pe cineva pentru acest lucru. În schimb cred că fiecare persoană are dreptul să dispună de propriul trup atâta timp cât nu aduce atingere sănătății și integrității fizice a celor din jur. Descurajarea avortului mi se pare mai mult o problemă care ține de educație și de condițiile de trai pe care statul și mediul privat le oferă, nu de impunerea unor legi care să încalce libertățile cuiva.

Problema natalității trebuie abordată prin măsuri pozitive și nu negative, prin promovarea unor condiții mai bune de viață și nu prin interzicerea unor drepturi. Educația oferită în familie și în școli joacă de asemenea un rol important. Influența mass-media nu este de ignorat. Metodele pentru încurajarea unei creșteri reale a natalității stau în acest tip de măsuri care pot da un randament mult mai mare pe termen lung, care pot avea un efect real și pozitiv asupra creșterii demografice. O temă de interes strategic și care are o legătură certă cu problemele de securitate națională și cu interesele noastre ca stat.