Sensul eticii și rolul filosofiei

journalist-in-moral-dilemma

Dumnezeu este mort. Aceste cuvinte au fost rostite de filozoful german Friedrich Nietzsche într-o perioadă în care progresul științific și educația maselor a scăzut puterea religiei, înțeleasă în termeni de influență, asupra civilizației europene. Sensul afirmației sale a fost unul metaforic, referindu-se la modul în care avansul cunoașterii duce inevitabil înspre o dispariție a fundamentelor religioase pe care s-a întemeiat această civilizație. Tot Nietzsche a observat că odată cu asta apar și unele consecințe nefaste. Relativizarea moralității prin dispariția sacrului și a absolutului. Punerea sub semnul întrebării a eticii de odinioară.

Până astăzi lucrurile au evoluat în sensul prevăzut de Nietzsche. Foarte puțini oameni, cel puțin în societățile dezvoltate, se mai raportează la etică și moralitate în termeni absoluți. Moralitatea nu mai este un dat de la o entitate divină. Binele și răul capătă valențe subiective. Implicit nu mai știm cu exactitate ce este bine și ce este rău. Lăsați într-o dilemă morală etica obține un nou sens. Acela de a folosi rațiunea și cunoașterea științifică pentru a dezvolta moralitatea lumii de astăzi și pe cea a lumii de mâine.

Ce fel de moralitate este această ? Așa cum am spus, una întemeiată pe rațiune. Sensul eticii se conturează în jurul utilității. Dacă binele și răul devin termeni relativi nu mai rămâne decât să ne întrebăm ce este util pentru noi ca și indivizi ori ca și societate. Ce norme morale, etice, corespund în fapt naturii umane și pot aduce un plus de valoare sau de utilitate pentru existența noastră și pentru fericirea, viața, bunăstarea indivizilor ? Practic ne regăsim în rolul lui Socrate care se plimba de nebun prin cetate punând sub semnul întrebării absolutismul tradiției, al cunoașterii religioase și natura obiectivă a frumosului, a urâtului. Dacă el se chinuia să dovedească că acestea nu au o natură obiectivă, că depind de gusturi, de percepție, noi trăim într-o realitate în care relativismul face parte din firea lucrurilor.

Etica rămâne totuși o necesitate. Este unul dintre elementele care ne separă de regatul animalelor, de starea de natură și totodată esența oricărei construcții sociale. Acel suflet al cetății care servește drept temelie planurilor pe term lung, valorilor publice, viziunii de ansamblu. Nu este dependentă de religie luând naștere înaintea acesteia (Christopher Hitchens pune cel mai bine problema când ne întreabă dacă iudeii își ucideau părinții până au obținut tablele legii de la Moise) având la bază sentimentele și utilitatea, dar prin religie s-a bucurat mereu de un caracter absolut, chiar dacă pleca de la premise false, și care astăzi nu mai este posibil. Cel puțin nu atâta timp cât oamenii au acces la informație, la cunoaștere, iar premisa creatorului divin care-și împarte poruncile unui popor ales devine improbabilă și irelevantă pentru societate per ansamblu.

Până la începuturile modernității întrebările despre lume, sens, natura lucrurilor au reprezentat apanajul filosofiei și al religiei. Astăzi religia este alungată tot mai mult într-un colț al vieții private. Știința începe să confiște întrebările de odinioară ale filosofiei și ale religiei deopotrivă. Dar sunt unele lucruri la care nu poate să răspundă în totalitate fiindcă nu poate atinge un grad de obiectivitate. Etica este unul dintre acest lucru. Descoperirile științei rămân să fie conturate, să primească un sens din partea filozofiei. Inclusiv în materie de etică.

Exemple ale abordării raționaliste în etică putem să găsim în doctrine precum cea a umanismului secular, unde potențialul și demnitatea umană au prioritate în fața prejudecăților religioase ori ideologice. Ne putem referi la dilemele morale privind sexualitatea unde prejudecățile religioase pe baze absolutiste devin desuete în fața unei abordări de tip pragmatic care se referă la dreptul individului de a-și trăi viața liber, în vederea atingerii propriei fericiri atâta timp cât nu aduce atingere vieții altora.

Rolul de astăzi al filosofiei și al filosofului este acela de creator și generator de idei, de valori pe baza realităților obiective descoperite de către știință. În timp ce societățile dezvoltate capătă o viziune tot mai relativistă asupra moralității, judecând lucrurile după criterii tot mai liberale și mai individualiste în natură, rămâne rolul filosofiei de a răspunde dilemelor de natură etică și a determina alături de științele sociale, pe baze raționale nu ce este bine sau ce este rău, ci ce este util, folositor pentru oameni și societate, pentru progres și prosperitate, urmând ca o astfel de etică construită pe baze raționaliste să slujească drept fundament pentru politici publice și viața indivizilor. Nu degeaba majoritatea școlilor filozofice ale modernității exclud misticismul și adoptă raționalismul ori materialismul ca și premise fundamentale ale cercetării lor.

Ideile stoicilor și secolul nostru

s1

Stoicismul este un curent filosofic ce s-a născut în Grecia antică și s-a răspândit în Imperiul Roman. Citindu-i pe exponenții acestui curent de gândire, oameni precum Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius, găsesc în ideile de bază ale stoicilor un veritabil manual de supraviețuire într-un secol dominat de stres și nervozitate. Gândurile către sine ale lui Marcus Aurelius nu reprezintă un manual către paradis, dar sunt o cale foarte bună pentru a accepta realitatea, pentru a sta nemișcat în calea furtunii.

Trei idei de bază sunt caracteristice acestui curent de gândire. În primul rând ne vom raporta la convertire. La greci acest cuvânt avea un sens dublu care se face remarcat și în ideile stoicilor. Pe de o parte convertirea presupune întoarcerea în sine, întoarcere la bază, redescoperirea sinelui. Un lucru de care omul modern s-a distanțat de atâtea ori. Pentru a începe acest drum omul trebuie să se schimbe pe sine, iar pentru asta trebuie să se cunoască pe sine. Intrând în tărâmul propriilor sale gânduri acesta trebuie să înțeleagă cine este și ce vrea de la viață, ca mai apoi să treacă la al doilea sens al convertirii și anume schimbarea.

Aici avem un element important. Inițiatul trebuie să-și schimbe perspectiva asupra lumii, felul în care gândește și cum recepționează diferiți factori externi. Văzându-și slăbiciunile, erorile, inițiatul stoic este chemat să se îndrepte prin adoptarea virtuților precum curajul, onoarea, înțelepciunea și așa mai departe. Este chemat să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și nu ca un centru al existenței. Perspectiva cosmică devine o parte integrală a vieții, iar această doboară orgoliul și frustrările. Mai presus de toate stoicul este chemat să cunoască lumea naturală, legile naturii, pentru a deduce de aici adevărata virtute și sensul său existențial.

În al doilea rând apare elementul social. Odată învingător în lupta cu sine stoicul conștientizează că face parte dintr-un întreg. El aparține unei familii, el trăiește într-o cetate, sau în termeni mai moderni face parte dintr-o națiune și, în sfârșit, aparține umanității și Cosmosului. Față de toate acestea are o datorie etică și tot ceea ce face trebuie să aibă o utilitate. Intervine elementul de disciplină a acțiunii care-l îndeamnă pe stoic să nu acționeze inutil, de dragul unor factori ce sunt dincolo de controlul său (lupta pentru reputație, pentru putere, pentru avere), ci să acționeze doar pentru lucrurile care pot să fie schimbate de către el, ghidat de o dorință de bine, de îndeplinire a datoriei sociale.

De această perspectivă omul modern uită. Uită că aparține unui întreg și că propria sa bunăstare și fericire este dependentă de acel întreg, la fel cum bunăstarea puiului de leu este dependentă de restul haitei. Omul este, în esență, un animal social și politic, trăind în grupuri numite societăți și evoluând odată cu acestea. Fericirea sa este condiționată de apartenența la ceva, iar prosperitatea sa de prosperitatea întregului. Astfel că un stoic care se străduiește a duce o viață dominată de virtute și nu de plăceri sau dorințe trebuie să fie de asemenea un actor social.

Al treilea și cel mai important (aș zice eu) element al stoicismului constă în a deține înțelepciunea necesară pentru acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le putem schimba. Suntem triști, depresivi, nervoși, iritați, datorită multor lucruri pe care nu le putem schimba. Ne dorim dorim ca alții să ne vadă cu ochi buni, dar acest lucru nu ține de noi, ci de perspectiva celorlalți față de ceea ce suntem, ceea ce facem. Astfel că a ne întrista sau a ne irita pentru acest lucru este inutil. Vedem că ceva nu funcționează bine în societate și prima tendință este de a critica, dar dacă nu putem schimba acel ceva nu facem decât să ne irosim timpul și să înrăim totul prin gândurile și stările noastre (tocmai lucrurile pe care le putem controla).

Propunerea stoicilor, cât și a unor filosofi moderni apropiați lor precum Baruch Spinoza, este acceptarea. Omul trebuie să accepte tot ceea ce Universul aruncă spre el. Tot ceea ce există și nu se află sub puterea sa. Nu trebuie să ne îngrijorăm sau să ne întristăm cu privire la ceea ce ne depășește, fiindcă în final ne facem rău tocmai prin propria percepție asupra lucrurilor, ci în schimb trebuie să ne întrebăm ce ne deranjează, de ce și în ce măsură putem face ceva, în ce măsură nu putem, iar dacă nu putem să acceptăm lucrurile și să ne îndreptăm atenția spre ceea ce se află sub puterea noastră de schimbare.

Și într-adevăr, aici găsim o poziție rațională și bună. Stoicul nu ignoră și nu respinge răul. Tot ce se poate întâmpla este normal să se petreacă. Dacă astăzi plouă un stoic nu se va supăra datorită acestui fapt. De ce ? Pentru că era perfect posibil să plouă, era de așteptat, iar a-ți stresa mintea cu asta nu are nici un rost fiindcă nu poți schimba acest lucru. Ce poți face în schimb este să te bucuri de alte lucruri, să trăiești momentul și să accepți rolul ”destinului”.

Marcus Aurelius propune chiar un exercițiu ”spiritual” pentru fiecare dimineață: când ne trezim să ne gândim că da, vom întâlni oameni de toate felurile, hoți, ipocriți și tot așa la infinit. E un lucru asupra căruia nu avem nici o putere, dar avem o putere asupra propriilor acțiuni și sentimente, așa că indiferent ce se întâmplă vom acționa în concordanță cu virtutea și nu deveni o pradă a unor emoții și percepții de natură subiectivă. La rândul său pastorul Reinhold Niebuhr a formulat o rugăciune specifică gândirii stoice, în care cerea de la Divinitate serenitatea pentru a accepta lucrurile pe care nu le poate schimba, puterea de a schimba ceea ce poate și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Stoicismul nu-ți oferă fericirea și nici raiul pe pământ, este chiar o pastilă anti-utopie, o pastilă care îți oferă o înțelegere realistă a vieții și mijloacele necesare pentru a te descurca cu tot ceea ce viața îți pune înainte. Cunoașterea sinelui, schimbarea sinelui, adoptarea virtuților și acțiunea pentru binele comun al umanității, acceptarea realității și a tot ceea ce aduce, a lucrurilor pe care nu le putem schimba, disciplina acțiunii și a gândului, percepția valorii a ceva în funcție de utilitatea sa reală, sunt noțiuni de bază ale acestui curent filosofic. Noțiuni de care omul modern, ca și cel antic, are atâta nevoie într-o societate interconectată și producătoare de stres și nervozitate.