Privilegii de clasă în România sec. XXI

third-world-class-pyramid-220x180

Corupția și lupta justiției împotriva acesteia reprezintă realități bine cunoscute ale societății românești. Primul este un fenomen cu care ne confruntăm de moarte multă vreme, iar eforturile justiției pentru a combate sau cel puțin a reduce corupția sunt relativ recente, fiind legate de implicațiile corupției pentru securitatea națională și sprijinul acordat instituțiilor de justiție din partea unor parteneri străini.

În acest sens lupta împotriva corupției se ciocnește constant de piedici. Mai ales când vine vorba de clasa politică. Una din piedicile tot mai evidente este și conceptul de imunitate parlamentară. Faptul că un parlamentar poate să scape de presiunea unor instituții precum DNA (spre deosebire de un simplu cetățean) ridică serioase semne de întrebare cu privire la potențialul acestor eforturi, dar și cu privire la inegalitatea socială de pe plaiurile mioritice. În plin secol XXI ai impresia că societatea este în continuare împărțită în clase distincte și fiecare dintre aceste își urmărește propriile interese, defavorizându-le pe altele.

Această viziuni este specifică conflictualismului și teoriei marxiste din sfera sociologiei, respectiv a economiei. Pentru Marx mișcările tectonice ale societății se regăsesc în diferența dintre clase și lupta fiecăreia pentru satisfacerea propriilor interese. Inegalitățile sociale (dar și de altă natură) sunt o realitate a lumii în care trăim. Cu atât mai mult cu cât toți oamenii sunt diferiți și inegali prin însăși natura lor. Dar tendința generală peste tot în lume este de reducere a unei astfel de condiții și de diminuare a diferențelor dintre clase.

Țara noastră dragă pare să facă totuși excepție. Folosind un serie de scuze sofiste parlamentarii, teoretic reprezentanți ai cetățenilor, își canalizează eforturile pentru a-și proteja propriile interese. Principalele legi care par să treacă prin Camera Deputaților (atunci când aceștia sunt prezenți la serviciu) servesc mai degrabă lor decât populației. Imaginea de ansamblu este a unei clase aparte, care se bucură de puteri speciale și își acordă singură privilegii în raport cu restul populației.

Bunăoară Parlamentul României a dovedit că seamănă cu o Cosa Nostra veritabilă. Prea des auzim cum parlamentari urmăriți de către DNA sunt protejați prin vot de colegii lor. Tribalismul instituției parlamentare iese în evidență, iar mâna organelor de justiției ajunge să fie adesea legată. Parlamentarii își întrețin privilegiul imunității parlamentare, asta deși mai nici un cetățean nu agreează acest lucru. O fac să se protejeze. Păcat că un jurnalist sau un cetățean obișnuit nu se bucură de același privilegiu, fiind vulnerabil în fața unei justiții aparent ”corupte” (dacă ne luăm după premisa deputaților și senatorilor).

Titus Corlățean, ministrul de externe responsabil pentru dezastrul voturilor din Diaspora, este cel mai recent exemplu. Dar Parlamentul nu se limitează la imunitate. Modul în care creează legi favorabil propriei clase (fiindcă par să devină o clasă aparte) este vizibil și în proiecte de lege care vizează salarii, indemnizații sau pensii aparte pentru parlamentari. Ori, ceva mai recent, angajarea rudelor la Parlament, defavorizând astfel ideea de competiție și meritocrație.

În plin secol XXI trăim sub zodia conflictualismului. Dacă diferențele dintre clase par a se diminua peste tot în lume, îndeosebi datorită internetului, educației publice și accesului tot mai mare la informație, România conservă vechi obiceiuri. Moșierul rămâne moșier, chiar dacă poartă costum și se erijează în reprezentant al poporului, iar un vot al colegilor poate să-l salveze de o acțiune a justiției, asta în timp ce un cetățean obișnuit poate să fie aruncat după gratii oricând, pe drept sau nu.

Consecințele nu au cum să fie faste pentru parlamentari. Ori pentru clasa politică. Astfel de realități alimentează retorica populistă și apariția de noi partidulețe. Mai rău este că (alături de toate procesele aflate pe rol) diminuează încrederea populației în cei care ar trebui să-i reprezinte și să servească drept fundament al vieții democratice în polis. Lipsa de legitimitate a Parlamentului este cel mai bine reflectată de sondajele existente.

Parlamentarii sunt parlamentari în lipsă de alternative. Oamenii nu au încredere în ei și nici în instituția unde lucrează. Nu au încredere din prostie, ci datorită realității pe care o văd. A faptului că legile trecute prin parlament tind să favorizeze o clasă anume și prea rar răspund nevoilor populației. A faptului că majoritatea reprezentanților poporului sfârșesc drept urmăriți sau condamnați penali. Ce legitimitate poți obține astfel ? Ce acțiuni concrete poți demara neavând încrederea populației pe care teoretic o reprezinți ?

Și în mod destul de ciudat nu am norocul de a găsi cetățeni care sunt de acord cu imunitatea parlamentară. Doar aceia care lucrează în cadrul acestei instituții. Din nou se afirmă tribalismul chiar și dacă la nivel micro.

Anunțuri