Adevărata miză a redefinirii familiei

Zilele astea spațiul public a fost umplut din nou de subiectul redefinirii familiei și căsătoriei în termeni religioși. O inițiativă a coaliției pentru familie (și alte asociații legat de BOR) care vizează redefinirea familiei în conformitate cu valorile specifice credinței creștin-ortodoxe și anume drept rezultatul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Această inițiativă a reușit să adune un număr oarecare de susținători și atenție din partea presei, dar oamenii par să omită cu bună știință sau din ignoranță adevărată miză a subiectului în cauză, atât pentru BOR, cât și pentru opozanții acestei instituții perimate.
Care este această miză ? Abordând problema dintr-o perspectivă realistă (de obicei aplicată în sfera relațiilor internaționale) și pe baza teoriei jocurilor (un câștig pentru altul este o pierdere pentru mine) putem spune că cuplurile de același sex nu afectează cu nimic viața zilnică a creștinului ortodox ori a bisericii. Se poate spune că astfel de cupluri nu sunt conforme cu legile morale ale religiei creștine (discutabil în funcție de cum ne raportăm la Vechiul Testament), dar aceste legi sunt aplicabile doar în cadrul cultului creștin și nicidecum în spațiul public. Cel puțin într-un stat care se definește prin neutralitatea sa față de religie și prin legi distincte de cele religioase.
Aici este și problema. Inițiativa BOR de redefinire a familiei ține de un conflict mai vechi. Conflictul dintre dorința Bisericii Ortodoxe Române de a deține putere și influență în societate, pe de o parte și dorința forțelor seculariste de a evita acest scenariu, pe de alta, menținând astfel separația dintre biserică și stat, dintre morala religioasă și legile aplicate în spațiul public.
Știm că în ultimii ani Biserica Ortodoxă a pierdut foarte mult din influența ei inițială (sondajele INSCOP sunt relevante în acest sens). Separația dintre biserică și stat nu a priit intereselor celei dintâi, limitând numărul de adepți, influența publică și implicit capacitatea de satisfacere a intereselor proprii pe plan financiar și politic. Ce se încearcă acum nu este altceva decât un efort pentru a demonstra că BOR ca și instituție are forță, are putere, că poate determina o bună parte din cetățeni la acțiune (întâmplător aceștia au și drept de vot), că poate să-și impună valorile proprii în spațiul public.
Redefinind căsătoria după criteriile moralității religioase Biserica Ortodoxă Română ar reuși să modifice Constituția, legea fundamentală a statului și să-și implementeze propriile valori drept legi ale cetății. Ar da astfel o lovitură ideii de stat laic/secular, de neutralitate față de culte, impunând statului nici mai mult nici mai puțin decât oficializarea propriilor norme.
Din acest punct de vedere susținerea comunității LGBT nu se limitează doar la câteva drepturi fundamentale, precum cel de a întemeia o familie, ci și la limitarea puterii religioase, a influenței acesteia în viața statului. Întrebarea reală este cum vrem să arate România de mâine. Vrem să fim un stat secular în care fiecare își poate desfășura viața în conformitate cu propriile valori cât timp nu aduce atingere libertății și vieții semenilor săi ? Sau vrem o țară condusă de o simbioză cler-clasă politică în care biserica ortodoxă își redobândește puterea în stat și valorile ei sunt impuse altor cetățeni care nu au nici o treabă cu ele ? O întrebare la care merită să cugetăm.
Suntem deci pregătiți să ne trăim viața după precepte religioase cu o biserică militantă pregătită să ne dea în cap dacă mergem duminică la biserică ? Dacă avem o viață sexuală în afara căsătoriei sau dacă nu începem dimineața prin a mânca anafură ?
În încheiere am să-mi adaug opinia proprie cu privire la căsătoria dintre persoane de același sex. Voi folosi aici un text pe care l-am publicat și pe Facebook și care rezumă problema argumentelor celor care contestă acest drept:
”Privitor la căsătorie. Căsătoria este o construcție socială. O unealtă pentru conveniență, legată de diferite percepții sociale de unde derivă și diferite norme, reguli și noțiuni privind instituția căsătoriei, respectiv a familiei.Nu este o instituție religioasă. Antropologic vorbind precede religia și se redefinește cu trecerea timpului. Dacă era o instituție religioasă ateii nu s-ar putea căsători. Dar pot să o facă prin intermediul oficializării acesteia de către singura autoritate reală, cea a statului.

Dacă era o instituție construită în primul rând pentru a crește copii atunci oamenii sterili nu s-ar putea căsători, dar o pot face.

Din acest punct de vedere nu există nici un argument solid împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex. Toate argumentele de natură homofobă tind să aibă inconsistențe logice și ceva denumit ”double standards”, iar încercarea de a defini căsătoria și instituția familiei pe criterii religioase este la rândul ei perimată.”

Inconștientul colectiv și atracția liderilor autoritari

leadership-styles

Ce au în comun personalități precum Donald Trump, Adolf Hitler, Vladimir Putin ? Păstrând proporțiile, mai ales în ceea ce privește ideologiile acestora, putem să ne uităm la copilăria lor pentru a vedea că în școala generală sau în liceu comportamentul acestora nu a fost cu mult diferit de ceea ce am numi astăzi ”bully”. Violența, abuzul față de cei mai slabi, a fost o constantă pentru ei și alte figuri (istorice sau prezente) similare în comportament și personalitate.

Astfel de oameni nu și-au schimbat foarte mult comportamentul odată cu vârsta. Uitându-ne la viața lui Adolf Hitler sau la comportamentul actual al unui Trump, respectiv Putin, vom găsi exact aceleași trăsături doar că la un alt nivel. Un nivel la care, culmea, reușesc să atragă. Foarte mulți oameni par să-și îndrepte simpatia și susținerea către astfel de figuri politice. Să fie carisma pe care o aduce încrederea de sine specifică bully-ului, sau condițiile favorabile discursului de tip naționalist, care glorifică națiunea și demonizează diferite etnii, religii sau elemente considerate străine ? Se prea poate, dar o explicație mai interesantă și mai profundă se poate găsi și într-un concept de psihanaliza dezvoltat de către Carl G. Jung, respectiv cel de inconștient colectiv.

Inconștientul colectiv reprezintă un aspect al psihicului uman pe care, teoretic, îl au în comun toate persoanele. Arhetipuri, instincte și porniri inconștiente ce caracterizează nu doar un individ, ci grupuri mai largi de oameni. De la națiuni până la specia umană ca întreg. Validitatea unei astfel de teorii poate să fie pusă sub semnul întrebării deoarece se bazează strict pe observațiile lui Jung asupra pacienților săi, dar ca și concept rămâne de interes, iar dacă ne raportăm la felul în care diferite trăsături de caracter sau trăsături fiziologice sunt transmise mai departe prin intermediul ADN-ul, mergând mai departe spre similaritățile între ADN-ul unor grupuri umane sau chiar între oameni și alte forme de viață, inconștientul colectiv nu pare o teorie atât de improbabilă, ci din contră.

De-a lungul existenței noastre ca specii ne-am adaptat la diferite condiții exterioare într-o luptă continuă pentru supraviețuire. Atât a indivizilor, cât și a grupurilor ce au rezultat tocmai din această luptă și legăturile formate între indivizi. Un aspect interesant al acestui proces este tendința omului primitiv (pe care o regăsim și la primate în prezent) de a se regrupa în jurul celor mai puternici, o putere care la momentul respectiv se manifesta în primul rând prin violență. Violența era legată de putere prin capacitatea unui individ de a se afirma peste alții, de a-și impune autoritatea, dar și de a le oferi protecție acestora față de amenințări exterioare.

Plecând de la această premisă evoluționistă nu putem ignora posibilitatea destul de interesantă ca, de-a lungul timpului, în inconștientul colectiv al speciei umane să fii luat naștere o tendință, un instinct natural de atracție față de tipologia liderului violent. Acel lider care este foarte vocal, care manifestă indiferență față de alții și care manifestă ceea ce cunoașterea comună vede ca putere prin violența cuvintelor, faptelor și ideilor sale.

Nu este o întâmplare faptul că astfel de lideri se bucură de o ascensiune aparte în momente de criză. Ei apar și urcă în politică atunci când orgoliul național are de suferit, când anxietățile colective devin predominante și tot mai vizibile. Realitate ce poate să fie corelată cu o tendință inconștientă a oamenilor de a se regrupa în jurul celor mai puternici dintre ei atunci când se simt în pericol, știind că aceștia oferă cea mai mare șansă de protecție și supraviețuire în raport cu pericolele care pândesc la tot pasul.

Cu ce este diferit, în fond, Donald Trump de omul primitiv care-și domina adversarii din interiorul tribului prin forță brută ? Doar prin faptul că nu folosește o bâtă pentru a-i lovi, limitându-se în schimb la atacuri verbale și la un discurs extravagant, care nu țin cont de valorile sau sensibilitățile altora, de corectitudinea politică sau de bunul simț. Cultura politică americană a fost și este una bine formată în spiritul democrației, al toleranței și statului de drept, dar în contextul scăderii orgoliului național și al amplificării unor temeri cu privire la diferite probleme publice (amenințarea teroristă, ciocnirea civilizațiilor, imigranții mexicani, locurile de muncă) această cultură pare să nu mai fie atât de importantă pentru o bună parte din electoratul american.

O simplă schimbare sau pornire de moment ? Să fie aceasta explicația ? Sau poate vorbim de fapt despre o tendință ce zace acolo cu mult dinainte și este un rezultat inevitabil al procesului de evoluție în raport cu noțiunile de contract social și inconștientul colectiv ? Imaginea lui Donald Trump, ca și cea a lui Vladimir Putin sau a lui Adolf Hitler înaintea lor, corespunde unei imagini arhetipale din cadrul acestui inconștient colectiv. Figura liderului puternic, periculos chiar și pentru cei care i se supun, dar capabil totodată să le ofere protecția de care au nevoie față de amenințările reale sau percepute la adresa propriei supraviețuiri/securități sau a valorilor specifice, amplificându-le totodată orgoliul ca și comunitate în raport cu altele.

Nu este un secret faptul că securitatea este una din nevoile fundamentale ale oricărui om și prin urmare mulți sunt dispuși să sacrifice drepturi sau libertăți pentru a o obține pe aceasta. Un lucru ce s-a petrecut destul de de în istorie și se află în concordanță cu viziunea lui Hobbes privind un ”Leviatan” puternic dominând societatea ca întreg și oferind în schimb ordine, respectiv stabilitate. Această tendință ține de un instinct primar, un rezultat al procesului de evoluție, iar imaginea arhetipală a liderului puternic și violent transmisă prin inconștientul colectiv se află în corelație cu dorința de supraviețuire a indivizilor și a comunităților.

Întrebarea care se ridică de aici este ce se poate face pentru a evita astfel de scenarii, ale ascensiunii unor figuri cu tendințe despotice pe care rațiunea, în mod normal, ne-ar îndemna să le evităm ? Ținând cont de faptul că acest arhetip corespunde unei reacții la frică, la percepția amenințărilor (iar Donald Trump se bazează fix pe acest lucru, după logica specifică unui antreprenor de cerere și ofertă) soluția constă, desigur, în modul de gestionare al problemelor specifice fiecărei națiuni.

Clasa politică, mass-media și tot ceea ce se încadrează într-un segment al societății ce deține influență publică sau care are o responsabilitate în sectorul securității trebuie să găsească mijloace competente de gestionare a amenințărilor și riscurilor ce se ivesc. Minimalizarea lor, atât ca realitatea, dar și ca percepție, reprezintă un pas necesar în evitarea ascensiunii unor astfel de lideri. La fel ca și evitarea nemulțumirilor la nivel societal în raport cu nivelul de trai, corupția sau alte condiții ce țin de economie, respectiv politică.

Ascensiunea liderilor de forță devine inevitabilă în anumite condiții, atunci când incompetența sau corupția generează prea multă nemulțumire la nivelul populației, iar teama devine o constantă a vieții publice (ca și a vieții de zi cu zi). Vedem, de fapt și în Europa astfel de porniri. Atentatele teroriste, criza imigranților și provocarea în ceea ce privește locurile de muncă, respectiv economia, au oferit un teren fertil pentru partidele de extremă dreaptă și liderii lor care se manifestă întotdeauna printr-un discurs ostil, conturat în jurul fricii și ignoranței.

Revenind la tema de facto a acestui articol, inconștientul colectiv și arhetipul liderului violent la care oamenii apelează în momente de criză, menționez din nou că teoria lui Jung nu este una probată empiric, ci doar prin observații personale în raport cu pacienții săi. În ciuda acestui fapt posibilitatea reprezintă interes. Prin reproducere, prin transmiterea mai departe a ADN-ului, nu transmitem doar anumite trăsături fizice (vezi Dawkins, Gena Egoistă), ci și instincte, trăsături de comportament, porniri care se manifestă de-a lungul vieții alături de deprinderile și trăsăturile dobândite în societate.

O aplicație a teoriei inconștientului colectiv în sfera științelor politice (că tot elementul psihocognitiv primește o importanță atât de mare în analiza de politică externă) ne poate oferi unele răspunsuri care transcend explicațiile bazate strict pe moment, limitate în timp și spațiu și care ne oferă o percepție mai clară asupra unei problematici specifice întregii specii umane și istoriei noastre ca întreg.

 

 

Cel mai urât dintre generali

Numele lui Gabriel Oprea nu a primit niciodată prea multă atenție. A fost doar individul din umbră, cel cu partidul de care oricine avea nevoie pentru a obține o majoritate în parlament și a forma un guvern stabil. Pentru cei care-i acordau atenție era fie ”un om de cuvânt, un militar, individul care menține ordinea în politica românească”, fie un individ care nu are prea multe în cap, dar care este necesar multora. Situația s-a schimbat radical în ultimele zile când generalul Gabriel Oprea a devenit ținta unui amplu atac mediatic pentru moartea unui polițist ce făcea partea din escorta domniei sale.

Ce s-a întâmplat concret ? Vicepremierul Gabriel Oprea a cerut o escortă așa cum pare să facă de fiecare dată. Poliția Română ia oferit această escortă. Dl. Oprea a insistat să meargă cu viteză pe străzile Bucureștiului pentru a-și etala importanța. Nimeni nu știa că printre oamenii meniți să-l apere pe general de un posibil atac terorist asupra celui mai puternic om din lune se afla și un agent de poliție obosit, care a mai făcut parte din câteva escorte oficiale în ziua respectivă. Ca tragedia să aibă loc ABS-ul nu funcționa, plăcuțele de frână nu au fost schimbate, astfel încât atunci când a văzut o groapă agentul de poliție a frânat și s-a dezechilibrat, a căzut pe o parte, iar motorul a venit peste el într-una din multele gropi ce se găsesc în capitala țării noastre.

Urmările le cunoaștem. Le auzim și le vedem până astăzi. Din generalul care menține ordinea în stat, prietenul cel mai bun al PSD, PNL și al americanilor, Gabriel Oprea a devenit cel mai urât dintre pământeni (sau dintre generali). Oarecum pe bună dreptate și oarecum nu prea. Situația este puțin mai complexă decât pare la prima vedere și oricât de criticabil poate să fie Gabriel Oprea trebuie observat că vina reală pentru moartea tragică a subinspectorului Bogdan Gigină nu-i aparține exclusiv vicepremierului. Undeva în cadrul Poliției Române cineva este de vină pentru situația motocicletei și organizarea coloanei oficiale. Undeva printr-o firmă care se ocupă de drumurile din București cineva este de vină pentru acele gropi.

În ceea ce-l privește pe Gabriel Oprea nu este prima dată când merge cu o coloană oficială pe urmele sale. Din declarațiile și mărturiile prezentate de presă putem spune că generalul are o pasiune pentru așa ceva. O chestiune pe care, din punct de vedere psihologic, aș lega-o de narcisism, egocentrism, aroganță și prin extensie dorința de compensare și afirmare, chiar un complex de inferioritate reprimat în subconștientul generalului dornic să domine, dornic de respect și slavă deșartă, în limbaj bisericesc. Ce s-a întâmplat este un accident, iar cauzalitatea primară nu stă în coloana oficială a dl. Oprea, ci în cu totul alte lucruri.

Ura la adresa lui Oprea a izbucnit fiindcă el este o persoană, chiar o persoană publică. Pe cine putem blama din cadrul Poliției Române ? Nu știm cine s-a ocupat de motociclete și organizare. Pe cine putem blama de la drumuri ? Muncitorul anonim ? Oprea este cel mai ușor de blamat, cel mai ușor de criticat în acest momente. Numele lui este asociat în mod inevitabil cu moartea agentului de poliție. Critica nu este sută la sută nefondată, doar exagerată. O cauză a criticii stă în aroganța și disprețul pe care generalul pare să le afișeze față de restul lumii. CTP-ul (Cristian Tudor Popescu) spunea odată că românii reacționează emoțional, reacționează atunci când se simt insultați și iată, acum se simt insultați de opulența unui vicepremier care insistă să poartă o coloană oficial după el cu orice ocazie, chiar și când trebuie să meargă la un interviu cu presa sau la un restaurant pentru a-și lua micul dejun.

Ceea ce provoacă ura oamenilor nu este accidentul în sine, acesta este doar un factor declanșator, ci opulența, aroganța, felul în care Gabriel Oprea pare să insulte omul simplu, cetățeanul obișnuit. Și pe bună dreptate aș spune. În timp ce în restul lumii persoane politice mult mai importante (premieri sau președinți) se plimbă folosind mijloace de transport în comun, biciclete sau doar mașina propria, având un singur bodyguard alături, domnul Gabriel Oprea insistă să-și facă cunoscută prezența pe străzile Bucureștiului. Lumea trebuie să știe că generalul este acolo. Că salvatorul națiunii române în situații de criză se află în apropiere.

Generalul are și el o vină cel puțin morală pentru moartea lui Bogdan Gigină. Cu siguranță că dacă nu ar fi folosit convoiul oficial șansele ca o astfel de tragedie să se petreacă erau mai mici. Dacă nu ar fi gonit pe străzile Bucureștiului cu toată cazarma după el. Dar tragedia se putea petrece și fără Oprea. O motocicletă nefuncțională, un om obosit, o stradă plină de gropi. Aroganța vicepremierului este doar o parte din această ecuație.

Indiferent de această tragedie cariera politică a lui Gabriel Oprea are foarte mult de suferit. Atacat din toate părțile, detestat de tot mai mulți cetățeni care-l văd drept o nulitate și se simt la rândul lor ofensați de opulență, Gabriel Oprea a devenit o piatră la gâtul PSD. O piatră de care Partidul Social-Democrat are nevoie pentru a rămâne la guvernare, dar care-l trage în jos pe termen lung cu privire la alegerile parlamentare. Din acest punct de vedere asocierea de imagine cu Gabriel Oprea devine o problemă. Soarta lui Oprea (și a lui Ponta) stă în mâinile lui Liviu Dragnea care trebuie să decidă ce contează mai mult: guvernul sau situația la alegerile parlamentare ? Până acum tace.

Societatea civilă cere demisia vicepremierului, dar părerea mea este că nu vom avea o astfel de demisie. De fapt, în momentul în care scriu acest articol Gabi Oprea trebuie să dea o declarație. Probabil chiar asta declară, că nu va demisiona. Probabil, așa cum am scris și pe Facebook, nici nu conștientizează în mod clar unde a greșit. Ce a făcut rău. Pentru el este perfect normal să meargă cu coloana oficială în fiecare zi și nu are nici o legătură, cât de mică, cu accidentul. O situație care nu poate decât să-i exaspereze pe români. La fel ca și încercările de a-l apăra pe Oprea făcute de colegii săi din cadrul UNPR. Nu cred că românii vor aprecia să fie făcuți agenți ai lui Soroș pentru simplul fapt că-l critică pe vicepremier.

Pentru Gabriel Oprea cea mai bună strategie este a pasa vina către Poliție și firmele de drumuri. Către neglijența din cadrul acestor instituții și să manifeste compasiune pentru familia victimei. Dar nici așa nu ar reuși să împace apele. Întotdeauna este mai ușor să ataci o persoană, un chip, decât o imagine relativă pentru ceva anume. Iar în cazul lui Gabriel Oprea asocierea cu tragedia este inevitabilă. Oamenii insistă să-l atace fiindcă numele său este asociat cu mediocritatea care se afirmă în mod opulent pe străzile din București. Partidele de opoziție nu vor ezita să-l atace, chiar și cele care odată i-au făcut curte, știind că acum Oprea nu poate decât să-i tragă în jos din punct de vedere electoral, iar a-l ataca înseamnă a câștiga încă niște votanți.

O problemă mai serioasă a fost menționată de jurnalistul Cristian Unteanu într-un articol pentru blogul Adevărul. Uităm că Gabriel Oprea nu este doar vicepremier, ci și ministru de interne. Uităm că el a reprezentat România în discuțiile cu Uniunea Europeană privind criza refugiaților și că tot el trebuie să se ocupe mai departe de acest lucru. Cu ce legitimitate va purta discuții, negocieri, în continuare ? În ce măsură se va putea concentra asupra acestora când în țară se află permanent sub atac ? Migrația reprezintă o provocare pentru toate țările din cadrul Uniunii Europene și în special pentru cel de graniță și de tranzit, precum România. Ministerul de internet trebuie să fie capabil pentru a gestiona cu atenția necesară și cu legitimitate în față partenerilor externi orice provocare posibilă.

Rezolvarea problemei acesteia devine absolut necesară. Lucrurile trebuie clarificate și la fel trebuie clarificată poziția pe care stă Gabriel Oprea. A trece cu vederea această tragedie devine imposibil fiindcă lucrurile nu se vor calma de la sine, cel puțin nu pe termen scurt. Poziția vicepremierului pe probleme de securitate națională și ministru de internet deopotrivă devine una ingrată, iar pentru interesul național (la care face Oprea trimitere cu fiecare ocazie) apar anumite complicații. Aș încheia cu o observație privind întregul guvern Ponta. Nu știu dacă există vreun ministru în acest guvern care nu a fost aspru criticat de opinia publică, de societatea civilă, pentru ceva anume sau care nu a insultat în vreun fel o bună parte din români.

Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist

image-resizer

Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu  (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

  1. Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.
  2. Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.
  3. Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

 Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Vulnerabilitatea lui Alexis Tsipras

TOPSHOTS The leader of the leftist Syriza party, Alexis Tsipras, listens to a question during a televised press conference on January 23, 2015 at the Zappion Hall in Athens. Greeks vote on January 25 in a general election for the second time in three years, with radical leftists Syriza leading the polls with a promise to renegotiate the international bailout that has imposed five years of austerity on the country.   AFP PHOTO/LOUISA GOULIAMAKI

Premierul grec Alexis Tsipras a ajuns la putere pe baza unei platforme populiste care abuza de situația foarte proastă a Greciei, de teama și de nemulțumirea generală ce domnea și încă domnește în țară. Promisiunile sale de schimbare și puternicul discurs anti-austeritate s-au lovit repede de o realitate tristă. Economia Greciei nu era funcțională, dependentă complet de creditorii europeni și singura metodă de a reface această economie, plătind totodată datoriile din trecut, era austeritatea. Populismul s-a ciocnit cu realitatea, iar Tsipras a trebuit să revină la modelul politicii pragmatice, după multe ciocniri cu creditorii europeni acceptând până la urmă condițiile impuse de aceștia pentru o altă sumă de bani care să țină economia Greciei în picioare.

Grecia a supraviețuit pentru moment, dar situația lui Tsipras nu este la fel de fericită. Premierul grec se confruntă cu o scădere a popularității și cu un conflict în interiorul propriului partid. Grecii și în special radicalii din cadrul Syriza nu par să înțeleagă pe deplin mersul economiei și situația în care se află. Nu par să priceapă că nimeni nu este dispus să-i dădăcească. Pentru ei Tsipras a comis o trădare inacceptabilă a dogmei ideologiei stângiste prin compromisul făcut cu Germania și Uniunea Europeană, prin revenirea la austeritate și la o politică a reformelor și privatizării. Ultimele proiecte de lege au trecut prin parlamentul grec, dar cu o opoziție tot mai vizibilă din partea partidului de la guvernare, ca și cu proteste populare în stradă.

 Un partid instabil

Alexis Tsipras se confruntă cu un conflict în interiorul propriului partid. Figuri importante din cadrul Syriza adoptă un discurs tot mai vocal împotriva premierului și a opțiunilor sale politice. Când propriul partid nu-ți susține pe deplin proiectele de lege știi că unele lucruri nu funcționează, iar în timp o astfel de situație se poate agrava dacă un opozant al lui Tsipras, tot din interiorul Syriza, ar reuși să canalizeze nemulțumirea și să formeze o opoziție solidă. Syriza și-a adunat adepții și și-a construit platforma pe un discurs cu totul împotriva oricărei forme de austeritate. Acum, confruntându-se cu o realitate care nu se pleacă teoriilor, partidul este pus într-o situație jenantă.

Ultimele proiecte de lege trecute prin parlamentul grec au fost susținute doar de o parte din membri Syriza, pe când o altă partea s-a manifestat dur împotriva premierului și a votat împotriva reformelor, respectiv austerității. De fapt legile au trecut datorită sprijinului de care s-au bucurat din partea opoziției. Partide precum Noua Democrație au dat un vot pentru acestea în timp ce din interiorul Syriza se auzeau voci de opoziție. Se pare deci că guvernul pare să depină de opoziție, opoziția susține guvernul sau măcar măsurile luate de acesta în timp ce partidul de guvernare este indecis ce să facă, având o tabără pro-Tsipras, mai moderată și o tabără mult mai radicală și care se manifestă precum ar trebui să o facă opoziția.

Situația de față nu-i este deloc favorabilă premierului grec. Este foarte probabil ca în viitor guvernul să depindă tot mai multe de opoziție în cazul în care radicalii de stânga vor continua să se opună măsurilor dure cerute de creditorii europeni. Tsipras este vulnerabil. Nu se mai bucură de susținerea integrală a propriului partid și depinde de alte forțe politice pentru a reuși în întreprinderile sale. Aici se lasă loc pentru șantaj, dar și un semn de întrebare cu privire la următoarele alegeri sau la alte proiecte de lege pe care guvernul ar vrea să le treacă. Chiar în fața creditorilor nu se mai poate lăuda, cum a făcut până acum, cu o susținere deplină acasă. Propriul partid nu mai susține guvernul, nu pe deplin.

 Butoiul cu pulbere și protestele care vin

Asta ne duce la o altă problemă. Vulnerabilitatea politică a lui Tsipras nu vine doar din cadrul propriului partid, unde se confruntă cu opoziția taberei radicale. Nici populația Greciei nu pare să mai fie mulțumită. Tsipras s-a întors la Atena având o înțelegere cu creditorii și primind un nou împrumut pentru a repune economia Greciei în funcțiune. Continuarea reformelor și a austerității a fost condiția esențială pentru aceasta. Cu alte cuvinte exact opusul a ceea ce Syriza promisese electoratului. Psihologia maselor, bine definită de Le Bon, nu ține cont de calcule pragmatice și de realități economice ori politice, ci de moment. O să o ducă mai rău cu austeritatea ? Da. Prin urmare nu este bine, în logica lor, iar asta lasă loc de proteste.

Deja au avut loc câteva proteste. Popularitatea lui Tsipras este în scădere. Dacă s-ar organiza un referendum care ar putea să fie rezultatul ? Oamenii s-ar putea reorienta spre alte forțe mai radicale, iar aici consider că fostul ministru, Varoufakis, ar avea potențialul de a se prezenta drept alternativa mai radicală (a se citi mai țăcănită). Nici extrema dreaptă nu stă prost în sondaje și ar putea să folosească momentul, iar șansele sunt relativ mici ca populația înfierbântată și nemulțumită a Greciei să revină la partidele moderate care au condus în trecut. Într-un context favorabil aceste nemulțumiri s-ar putea să lovească guvernul Tsipras.

În loc de încheiere

Grecia nu are un drum ușor înainte și nici în trecut nu a avut. Comportamentul pueril al radicalilor de stânga a complicat lucrurile și mai multe, iar acum chiar aceștia stau pe un butoi cu pulbere. Cu un partid divizat și cu o populație nemulțumită care protestează constant contra guvernului și a măsurilor luate ne putem întreba în mod legitim: cât timp mai are Tsipras la putere ? Realitatea economică îl obligă să accepte dorințele creditorilor, iar realitatea politică îl face dependent de susținerea opoziției, altminteri s-ar confrunta cu o incapacitate vădită în a lua decizii și a le pune în practică. Dar cum ar putea să potolească opinia publică, dezamăgită după ce nu a fost servită cu miraul promis ?

Vinovat sau nu, Ponta trebuie să demisioneze

11406958_1118712824810819_4514853554527903840_n

Aș prefera să evit politica internă (lupta dintre partide) în articolele mele, dar uneori este imposibil. Victor Ponta este urmărit în mai multe dosare pentru corupție, această primă vulnerabilitate a securității noastre. De obicei astfel de evenimente obligă mari oameni politici să-și dea demisia. Spațiul european este plin de exemple în acest sens, dar România rămâne unică. Premierul Victor Ponta a refuzat și refuză a-și da demisia (deși în decembrie afirma că dacă ar fi pus sub urmărire penală probabil și-ar da demisia). Motivul ? Își susține nevinovăția, cum este și normal.

Nu intenționez să mă leg de vinovăția sau nevinovăția premierului în funcție. Aceasta este o problemă a procurorilor, a celor care au toate informațiile necesare pentru anchetarea cazului în speță. Pe de altă parte ca student la științe politice sunt interesat de perspectiva politică a problemei de față. Există și ea, chiar dacă dl. Ponta pare a o ignora. Contează prea puțin dacă cetățeanul Victor Ponta este sau nu vinovat, acest cetățean ocupă o funcție publică, iar simplul fapt al urmării penale afectează imaginea domniei sale, prin extensie imaginea guvernului și a statului.

O astfel de situație este, în general, intolerabilă. De asta majoritatea oamenilor politici își dau demisia atunci când se confruntă cu acuzații de corupție și revin în politică după ce-și dovedesc nevinovăția (dacă este cazul). Gestul nu este doar unul de onoare, ci și unul politic extrem de important. Un șef de stat acuzat de corupție reprezintă o vulnerabilitate pentru interesele statului pe care-l conduce, la fel și un premier. Perspectiva nu este una strict juridică, ci mai ales politică.

Să ne punem puțin în situația unui șef de stat străin precum, să zicem, doamna Merkel sau în poziția unui investitor ori a unui important om de afaceri. În primul caz cum ne-am raporta la persoana unui premier acuzat de corupție ? Sau cum ar putea acesta să dea mâna cu cineva și să stea demn la negocieri dacă poziția sa în propria țară este absolut șubredă ? Nu are putea, în schimb ar putea foarte bine să deterioreze relații strategice, poziția noastră în UE sau să respingă (așa cum face PSD-ul de ceva vreme) majoritatea investitorilor străini importanți.

Nu este nici un secret că o economie prosperă are nevoie de investitori. Aceștia trebuie fie produși în țară, fie atrași din afară, iar România suferă de un deficit vizibil la acest capitol. Motivele variază, dar unul foarte important constă în maladia corupției care afectează spațiul politic românesc. Nici un investitor, un făuritor al locurilor de muncă, nu este atras de o țară instabilă, condusă de corupți și unde orice contract poate să dispară peste noapte dacă altul plătește mai mult.

Poziția premierului este una șubredă și care afectează direct interesele și poziția României în lume. Indiferent de natura juridică a cazului, indiferent de problema vinovăție-nevinovăție, el trebuie să-și dea demisia. Vinovăția cetățeanului se discută în instanță, pe plan politic vorbim de o altă lume. Vorbim de felul în care acuzațiile aduse la adresa premierului se reflectă în presa internațională, de cum reușesc să-i îndoaie coloană în fața altor șefi de stat și despre cum un premier acuzat de corupție are o alură respingătoare pentru orice investitor care judecă pe baza raportului câștig-pierdere.

Își va da Victor Ponta demisia ? În ciuda presiunii venite din cadrul UE și de la parteneri strategici precum SUA, în ciuda presiunii interne venite din partea societății civile, probabil că nu. Nu este un om interesat de… interesul național. Aș zice că nici de cel de partid. Victor Ponta și PSD au reușit în decembrie să piardă niște alegeri până atunci câștigate mobilizând un electorat ”anti”, iar acest lucru pare să se repete pentru alegerile parlamentare din 2016. Nimeni nu este interesat, probabil pentru că alternativa este pierderea puterii pe moment, dar astfel pot să piardă pe viitor, iar odată cu asta lovesc în interesele statului.

Sunt de părere că cel mai bun lucru pentru Ponta era să-și fi dat demisia. Acum e puțin cam târziu, aflându-se deja în cădere liberă împreună cu partidul său și încercând să tragă țara după el. Dacă înfrunta DNA-ul în instanță și câștiga ar fi venit înapoi cu un imens capital de imagine. Dacă pierdea… ghinion. Poate de asta a preferat să stea la guvernare. O guvernare cu o legitimitate internă foarte scăzută, cu una externă probabil și mai scăzută și care are potențialul de a face rău României. O guvernare care devine o vulnerabilitate de securitate similară cu elementul central al politicii duse de PSD: corupția.

Unde e Iohannis ?

foto-klaus-iohannis-s-intalnit-la-kiev-cu-petro-porosenko-romania-sprijina-drumul-ucrainei-spre_2

De când a câștigat alegerile și până astăzi în jurul lui Iohannis s-a format o imagine. Președintele neamț, președintele care tace și face, un om nou pentru o altfel de politică. În general o imagine pozitivă. Dar nu numai. Observ cum de o bună perioadă de timp diferiți jurnaliști se întreabă: unde e Iohannis ? Lipsa de prezență a președintelui în spațiul public pare să-i nemulțumească pe aceștia. Pentru ei tăcerea și liniștea sunt aspecte negative și îngrijorătoare. 

Iohannis este unde ar trebui să fie. La Cotroceni, făcându-și treaba, la Bruxelles, Berlin, Paris, Varșovia și Kiev, făcându-și, din nou, treaba. Nu este în schimb acolo unde n-are ce face, la televizor legându-se de acțiunile altor oameni politici. Nu iese în public doar ca să deschidă gura, să provoace scandal și apoi să plece. E ocupat cu problemele importante ale țării și ale funcției de președinte: probleme de securitate și politică externă; și în general probleme pe care le poate rezolva practic.

Nu văd ce este criticabil în asta. Pe mine unul m-ar deranja să-l văd pe Iohannis ieșind 24/24 la TV și legându-se de fiecare ministru corupt, de fiecare parlamentar corupt, de fiecare acțiune imorală a grupurilor politice din Parlament. Nu este treaba lui. Sigur, poate atrage atenția, ceea ce a făcut, dar cu mai puțin scandal decât predecesorul său, într-un mod mai degrabă discret. Pentru un președinte este important să-și concentreze atenția acolo unde este treaba sa, unde poate face ceva.

Jurnaliștii care-l critică pe Iohannis par să gândească altfel. Sigur, eu și cu ei avem forme de gândire diferite, opinii diferite, lucru absolut normal și respectabil, iar un om politic nu va reuși niciodată să mulțumească pe toată lumea. În schimb nu mi se pare corect ca Iohannis, calitatea sa de președinte, să fie criticat pentru niște motive atât de triviale, pentru niște simple opinii sau supărări ale unor jurnaliști cărora le e dor, probabil, de scandal și rating.

Președintele României nu este o mascotă care iese în fiecare zi la pupitru și se ceartă cu toată lumea. Este șeful statului, comandantul suprem al armatei, primul diplomat al țării. Problemele de care trebuie să se ocupe sunt altele, iar din câte văd se ocupă de acestea. Ultimele acțiuni externe ale României confirmă asta. Pe plan intern este un arbitru, un dirijor care menține echilibrul și veghează respectarea Constituției, o face discret și civilizat, nu pe post de papagal.

Acestea fiind spuse aș prefera să nu mai criticăm un om care-și face treaba că nu și-ar face treaba. Culmea paradoxului. Care este treaba președintelui ? Sigur nu este să iasă la televizor și să dea din gură. Asta poate oricine. Sigur nu este să pună paie pe foc și să provoace conflicte care n-ar rezolva nimic. Din nou, asta poate oricine. Treaba președintelui este alta, iar Iohannis pare să exceleze în direcția asta.