Educația ca și resursă strategică

Road sign to  education and future

Road sign to education and future

Conceptul de grand strategy este unul des întâlnit în științele politice și studiile de securitate. Se referă în mare parte la mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni pentru atingerea unui anumit obiectiv bine definit pe termen lung. Ce legătură există între acest concept și educație ? Faptul că educația reprezintă una dintre resursele cele mai importante în cadrul unei societăți sau mai bine zis joacă rolul de generator al resurselor umane.

România în particular are anumite probleme în materie de educație. Deși educația este trecută ca și prioritate în strategia națională de apărare, ea continuă să funcționeze după criterii învechite și să dea rateuri. Cred că una din cauzele pentru această stare deplorabilă ține tocmai de absența unei gândiri strategice și a unei integrări a educației în conceptul de grand strategy al României. Asta dacă avem unul.

Educația are funcțiile sale sociale. În aceeași măsură are funcții și utilități de natură politică. Rolul ei a fost întotdeauna (cel puțin de când putem vorbi despre educația de masă) acela de a forma o anumită tipologie umană care să corespundă nevoilor unei societăți. Pentru ca ea să funcționeze în mod adecvat trebuie să știm care sunt aceste nevoi, ce tipologie vrem să formeze, ce obiective vrem să atingem pe termen lung și cum putem modela educația pentru a corespunde acestor obiective.

În acest sens se ivește o legătură între educație și securitate. Ea poate să fie securitizată fiindcă nevoile statului și ale societății depind de oamenii formați în procesul educațional. Putem spune că problema ține și de securitatea umană, de șansele unor oameni pentru a obține un loc de muncă, pentru a avea o viață sigură. Fie că ne referim la resurse umane pentru a îndeplini diferite activități, fie că ne referim la cetățeni responsabili capabili de gândire critică și care au o înțelegere minimă asupra politicului, a legii, a democrației și a lumii în care trăiesc.

Educația devine o prioritate strategică. O prioritate care necesită mai mult decât resurse. Necesită un scop, o identificare a rolului pe care-l joacă în viziunea strategică a statului și a societății românești. O reformă care să o actualizeze la nevoile și realitățile sociale specifice secolului pe care-l parcurgem, cât și realităților viitoare.

Cred că este un moment oportun pentru a ne pune câteva întrebări. Vedem că sistemul de învățământ nu dă roadele pe care le vrem de fapt. Care sunt prioritățile noastre ca stat, ce vrem să producă educația și cum trebuie să acționăm pentru a atinge aceste obiective ? Este o întrebare pe care decidenții politici de astăzi ar trebui să și-o pună pentru a răspunde nevoilor de mâine. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ne-am asumat un model de societate. Un regim democratic, o economie de piață, o identitate europeană și euroatlantică. Acestea fac parte din valorile pe care le considerăm demne a le proteja și pe care vrem, cel puțin la nivel teoretic, să le păstrăm pe termen lung. În acest sens rolul educației este să producă oameni adecvați modelului social de funcționare pe care l-am asumat și prin asta nevoilor noastre socio-economice și politice.

O societate democratică nu poate funcționa corespunzător fără cetățeni educați cu un oarecare spirit civic, cu spiritul responsabilității și cu o înțelegere a mecanismelor politice. Astfel încât atunci când vorbim despre învățământ educația civică ar trebui să capete o atenție sporită și un rol mult mai central în programa școlară.

O economie de piață are nevoie de oameni întreprinzători, dornici a-și asuma riscuri și cu gândire critică. Atât pentru locurile de muncă existente astăzi (care se axează tot mai mult pe tehnologie și muncă intelectuală) cât și pentru a forma astfel întreprinzători capabili să genereze la rândul lor locuri de muncă și creștere economică.

În sfârșit, identitatea europeană pe care ne-am asumat-o pare să meargă în contradicție cu modelul aproape naționalist pe care-l întâlnim în programa școlară pentru materii precum istoria. Unde sunt mărite diferite figuri aproape mitologice în lupta lor pentru suveranitatea neamului. Inevitabil mentalitățile care se formează în acest mod vor respinge aproape tot ce ține de integrarea europeană, educația trebuind să inoculeze ideea apartenenței la o identitate comună europeană. Adică la o mare civilizație culturală, ideologică și poate chiar spirituală.

Problemele din învățământ își au originea și în lipsa unui scop bine definit, a unei viziuni strategice. Momentan nu prea avem o idee (decidenții, nu noi) ce vrem să producă învățământul. Școala este lăsată să funcționeze în van, asta deși educația publică a fost întotdeauna o unealtă menită a produce tipologia umană de care societatea are nevoie, fiind astfel un instrument pentru conceptul de ”grand strategy” (mobilizarea tuturor resurselor unei națiuni în vederea atingerii unui scop bine definit pe termen lung).

Noi ducem lipsă de ambele. De o viziune pentru educație și de o strategie statală pe termen lung care să ne coordoneze restul acțiunilor într-o direcție anume. Fiindcă dacă le-am avea am putea observa că școala trebuie să producă cetățeni responsabili cu gândire critică și spirit civic, necesari funcționării unui regim democratic. Indivizi cu inițiativă și imaginație. Necesari funcționării unei economii de piață și dacă tot vrem să fim o societate europeană am putea schimba puțin materia istorie pentru ca în locul mitologiei naționaliste să fie promovată identitatea comună europeană.

Dar na, greu cu strategia când decidenții au o viziune limitată doar la durata propriului mandat.

Pentru viitorul unei națiuni educația reprezintă unul dintre cele mai importante procese. Fie că ne referim la sistemul public de învățământ, fie că ne referim la educație într-un mai sens larg care include tehnologia informație, acest proces social necesită o atenție mai mare. Trebuie adaptat pentru a corespunde vremurilor în care trăim, nevoilor elevilor, nevoilor statului și ale societății. Altfel ne vom găsi mereu într-o situație jenantă. Elevi care merg la școală cu sila, fiind ”torturați” fără nici un rezultat pozitiv pe termen lung și o națiune slab pregătită pentru realitățile secolului XXI. Învățăm multe în școală. Bine, nu chiar. Memorăm multe. În schimb nu învățăm și cu siguranță învățăm prea puțin din ceea ce are relevanță pentru secolul informației prezente online, al gândirii critice și al inițiativei.

Spre o Europă mai unită

Președintele Comisiei Europene, dl. Jean Claude Juncker, a declarat acum câteva zile că Europa trebuie să devină mai puternică, mai unită, ”mai sexy” pentru a nu mai fi depe, dependentă în materie de securitate față de Statele Unite și pentru a-și putea apăra interesele, respectiv valorile, peste tot în lume. Declarația dl. Juncker a fost receptată într-o mulțime de feluri. În România și probabil că în majoritatea statelor din Europa de Est ea a trezit anumite memorii negative cu privire la pactul dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, fiindcă discursul a părut să aibă o conotație anti-americană și una pro-rusă. De aici până la declarații care-l prezintă pe dl. Juncker drept un sclav al intereselor rusești sau un naiv nu a mai fost decât un singur pas și toate astea pentru că a afirmat necesitatea unei Europei mai unite, mai puternice, spre binele tuturor statelor membre.

Am citit și am recitit discursul dl. Juncker. Nu văd o declarație de război împotriva SUA și nici una de atașament față de Rusia. Ceea ce văd este o persoană inteligentă care observă că Uniunea Europeană are un handicap serios când vine vorba de securitate și politică externă. Că statele membre nu au nici o valoare reală pe scena geopolitică actuală, dominată de actori federali sau de dimensiuni imense precum SUA, China și Rusia. Discursul lui Juncker nu a fost un îndemn împotriva Statelor Unite, ci unul pentru o Europă capabilă să-și urmărească propriile interese fără a se află într-un raport de dependență (oarecum lipsit de suveranitate) față de un aliat. Nu a fost nici un îndemn la a închide ochii față de acțiunile Rusiei, tot Juncker condamnând violarea teritoriul Ucrainei și ce s-a întâmplat în Crimeea. Ce a făcut Juncker a fost o simplă periere a orgoliilor rusești. Lucru normal atunci când Atlanticul nu te desparte de Rusia și orice război ar implica distrugeri masive nu pentru aliatul tău, ci pentru tine. pentru toate statele europene.

De ce a fost recepționată greșit această declarație ? Problema există doar în țările Europei de Est. Așa cum am afirmat și mai sus noi, românii și mare parte din vecinii noștri, avem o oarecare sensibilitate când vine vorba de Rusia. Istoria a creat un nivel foarte mare de inamiciție în cadrul complexului de securitate al Europei de Est, cu Rusia în rolul de ”bully”, un bully care și-a găsit o victimă în fiecare stat estic. O declarație care nu prezintă un nivel foarte mare de ostilitate față de Rusia și o mică încercare de pacificare produce, inevitabil, temeri pentru acele state care stau în vecinătatea Rusiei, au anumite experiențe cu politica imperialistă a Rusiei și chiar cu un occident care le-a lăsat întotdeauna pe cont propriu.

Juncker ar fi putut să fie puțin mai atent la această realitate în discursul său. Din păcate mentalitățile, sensibilitățile și experiențele statelor est-europene nu sunt percepute în mod corect în lumea occidentală. Într-una din lucrările lor Hellen Wallace și William Wallace (Policy-Making in the European Union) observă întocmai acest fapt când vine vorba de procesul de integrare și așteptările nerealiste ale statelor occidentale. Europa occidentală gândește diferit de cea răsăriteană și nu pare capabilă să înțeleagă aceste diferențe de gândire, de perspectivă atunci când vine vorba de economie, de justiție și iată, chiar de politică externă și de securitate.

Era deci inevitabil ca prin declarațiile sale Jean Claude Juncker să nu stârnească anumite controverse, dar personal mă îndoiesc că aceste critici ce i se aduc sunt cu adevărat legitime. Deoarece deformează radical ideea de bază a discursului său. Da, Rusia vrea o Europă dezbinată de Statele Unite. Lucru afirmat și de unul din principalii ideologi ai Kremlinului, Alexander Dughin, dar Juncker nu a afirmat deloc un astfel de traseu, ci pur și simplu eliminarea unei dependențe de nedorit în favoarea unui parteneriat între două puteri la fel de capabile să se afirme pe plan global:SUA și UE. Juncker nu a propus sacrificarea statelor estice de dragul Federației Ruse, chiar a criticat politica expansionistă a imperiului. Ce a declarat Juncker diferă foarte mult de interpretările panicarde din presa românească și despre acest lucru vreau să discut de fapt.

Declarația sa a fost un îndemn, o chemare, către o Europă dezbinată pentru a deveni mai unită decât până acum. Un lucru care era la fel de inevitabil ca și reacția multor români, cel puțin conform teoriei interguvernamentaliste și unuia din gânditorii acesteia, Stanley Hoffmann, la a cărei viziune ader. Hoffmann afirmă că în interiorul Europei ca și peste tot în lume când vorbim de relații interstatale domină interesele specifice ale fiecărui stat. Fiecare stat își urmărește în mod inevitabil interesele fiindcă nici un altul nu le va urmări în locul său și fiindcă nu poate să știe dinainte intențiile și acțiunile viitoare ale altor actori statali. Dar tot Hoffmann afirmă că această situație va duce la un moment dat la apariția unui stat european pe baza unei nevoi de securitate majore din partea statelor membre. Nu datorită efectului de ”spillover” conform funcționalismului, ci datorită intereselor și nevoilor urgente ale statelor.

Uniunea Europeană pare a se afla într-o astfel de situație. Amenințările se ivesc din toate părțile, iar vulnerabilitățile sunt evidente. Criza migrației, conflictul armat din Ucraina, apariția Statului Islamic. Putem vorbi și de riscuri mai puțin vizibile. Nu este nici un secret că în timp ce Statele Unite și Rusia se luptă pentru influență un alt stat, China, pare să se plimbe prin Europa și prin Orientul Mijlociu investind și creându-și propria formă de influență globală care la un moment dat s-ar putea să surprindă restul actorilor statali, dar să trecem mai departe. Europa se confruntă cu mai multe crize de o dată. Geografia ne pune chiar în mijlocul acestora. În astfel de momente constatăm cu stupoare că nu suntem capabili să oferim un răspuns concret, o rezolvare concretă și că depindem în prea mare măsură de partenerul nostru transatlantic, iar interesele americane și europene nu sunt întotdeauna aceleași.

Având în vedere că pe cont propriu statele membre ale Uniunii Europene par incapabile să-și asigure interesele vitale și să găsească o rezolvare pentru crizele cele mai importante ale momentului consolidarea UE devine o necesitate. Oameni politici care sesizează asta și sunt dispuși la un mic sacrificiu de popularitate, precum Juncker, folosesc cu talent momentul pentru a pune pe masă unele idei ce se vor discuta în mod serios mai târziu. De la o armată europeană până la o Europă mai apropiată de modelul federal, singura capabilă să joace un rol important în lumea de astăzi. Interesele naționale ale statelor membre rămân în continuare divergente, dar există și interese comune și la un moment dat interesele comune se pot rezuma la un interes vital și anume supraviețuirea, afirmarea, prosperitatea, pe care cu greu le putem avea altfel decât printr-o Europă mai puternică și mai capabilă să se afirme.

Statele din estul Europei nu au prea multe de a face cu această imagine, cel puțin nu încă. Datorită poziției geografice suntem și mai dependenți de parteneriatul strategic cu Statele Unite atunci când vine vorba de securitate. Acest lucru se datorează tocmai faptului că UE nu deține încă o forță serioasă, capabilă să apere interesele comune ale statelor membre. Politica românească, de exemplu, nu poate să meargă în acest moment pe altă axă decât una de tip Washington-Varșovia-Ankara, dar poate în schimb să dezvolte bune relații cu Berlinul și Parisul pentru acel moment în care Europa va deveni un actor mai puternic, capabil de acțiune, un actor în cadru căreia interesele României să stea la un loc cu tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în cadrul unei politici comune de securitate și dezvoltare.

Din punctul meu de vedere declarația lui Juncker a fost mai mult decât bine venită și este un semn bun pentru viitor. Cu un mesaj echilibrat, realist, dar totodată vizionar. Drumul spre o Europă mai unită nu este o opțiune, ci o necesitate. Indiferent cum îl parcurgem: cu o viteză sau două. Este singura noastră posibilitate de afirmare în lumea nouă ce se conturează la orizont și bazându-mă pe opinia lui Hoffmann aș spune că este un o realitate în derulare, un fapt inevitabil care ține deja de mersul istoriei. În această nouă Europă interesele statelor membre trebuie împăcate printr-un interes comun și vital, care să le depășească pe toate celelalte, iar de-a lungul istoriei amenințările externe au reușit să facă asta. Să nu uităm că însăși ideea de stat național este o construcție socială. Oamenii au trăit și în alte forme de guvernare, de la triburi la regate. Statul național este doar un pas înainte, nu ultimul și la fel cum triburile s-au putut uni pe baza necesității și a unor trăsături comune tot așa și statele europene se pot uni pe baza necesității și a unor valori sau trăsături ce sunt comune acestei lumi.

O Europă mai puternică și mai independentă nu implică în mod automat ostilitate față de Statele Unite. Alianța ar rămâne existentă în cadrul NATO. Concomitent nu implică o cedare în fața Rusiei și a politicii sale expansioniste, cât și de prestigiu, ci din contră: Europa ar deveni capabilă să-și protejeze statele membre și interesele geopolitice în mod concret. Fie că vorbim de Ucraina, fie că vorbim de zona Orientului Mijlociu sau de sectorul financiar/monetar unde încă avem nevoie de o politică comună, centralizată, pentru a evita crize precum cea din Grecia. Aș mai spune că singura alternativă la această direcție este disoluția Uniunii Europene. Nu cred că prin stagnarea în situația curentă Europa poate supraviețui, iar urmările dispariției UE ar fi grave pentru acest continent și echilibrul de putere global. Sunt român, sunt patriot și tocmai din acest motiv cred că Europa, din care facem parte, trebuie să devină mai puternică, păstrând o relație de cooperare cu SUA și de vigilență față de Rusia.

Securitatea României și vulnerabilitățile sale

Vulnerability-Assessments1

Auzim tot mai des termenul de securitate în spațiul public, îndeosebi pe diferite posturi sau site-uri de știri. Un lucru de altfel normal. Lumea trece printr-un moment de criză, iar securitatea este domeniul cel mai afectat în acest context geopolitic și economic dificil. Ne confruntăm cu puteri revanșarde și expansioniste în răsărit, dar și cu puternici actori non-statali care profită de haosul din Orientul Mijlociu (generat din cauza lipsei noastre de înțelegere cu privire la acea lume) și care reușesc nu doar să propage mai mult haos, mai multă teroare printre oameni, ci și să-și ridice veritabile state fantomă, state nerecunoscute de nimeni, fără granițe bine definite, dar cu o infrastructură reală. 

România este o țară aflată în mijlocul acestui scenariu complex. Suntem o țară de tranzit, o țară de graniță între trei lumi diferite. Inevitabil poziția noastră geografică se transformă într-o vulnerabilitate și suntem printre primii amenințați de diferitele evenimente care au loc la nivel global. Federația Rusă ne amenință direct, nedorind un partener al SUA în porțile sale și nefiind capabilă să înțeleagă paradigma determinării statelor. Organizații teroriste precum Statul Islamic sunt o amenințare la rândul lor, în sensul în care România este una din țările prin care trebuie să treacă pentru a ajunge în occident, iar în decursul acestui an mai mulți membri ISIS au fost detectați și expulzați din România. Cu alte cuvinte securitatea noastră este amenințată, dar dincolo de amenințările evidente există și o altă dimensiune a securității, cea a vulnerabilităților care pot să fie exploatate în defavoarea noastră. Articolul de față își propune să însumeze și să explice aceste vulnerabilități, dar și să propună metode de contracarare a lor.

Amenințări și vulnerabilități

Înainte de a merge mai departe cu vulnerabilitățile care afectează securitatea României trebuie să tragem o linie între conceptul de amenințare și cel de vulnerabilitate. Există opinii diferite cu privire la definirea celor două concepte în domeniul securității. Barry Buzan tratează amenințările drept chestiuni ce amenință direct securitatea unui stat, precum o declarație de război, o atitudine ostilă pe față, intenții de invazie, etc. și au, de obicei, o natură externă. Pe de altă parte vulnerabilitățile reprezintă slăbiciuni, neregularități interne, care pot să fie exploatate de adversarii externi. Granița intern-extern nu este absolută, o amenințare putând veni și de pe plan intern (de exemplu, o organizație paramilitară ostilă statului și promotoare a unor conflicte inter-religioase ori inter-etnice).

Plecând totuși de la această delimitare vom aborda vulnerabilitățile României dintr-o perspectivă în primul rând internă: slăbiciuni, neregularități sau chiar idei care pot să fie exploatate în folosul unor actori de străini și în defavoarea statului român ori a cetățenilor.

1. Corupția

Probabil cea mai vădită și mai mare vulnerabilitate în sistemul nostru de securitate este fenomenul nefast al corupției. Sunt oameni care ar considera corupția și o amenințare, sau mai ales o amenințare, la adresa securității. Eu am să o tratez în primul rând ca vulnerabilitate, fiindcă ea poate să fie exploatată în acest sens cu mare ușurință. N-aș spune că fenomenul corupției amenință direct securitatea națională a României (deși se poate dovedi o amenințare pentru securitate individuală, umană), pe de altă parte ea poate să fie exploatată de alți factori care amenință această securitate și interesele statelor.

În acest sens am să apelez la un exemplu istoric dat și de prof. Cristian Troncotă în cartea sa ”România și Frontul Secret”. Cu toții cunoaștem cazul ruperii Basarabiei de Regatul României prin pactul Ribbentrop-Molotov. Mai puțin cunoscut este faptul că teritoriul Basarabiei era deja vulnerabil față de Uniunea Sovietică datorită corupției care afecta la un nivel foarte înalt administrația acestei regiuni. Când trupele sovietice au intrat în Basarabia au găsit oameni dispuși să le ajute, să le susțină, cu alte cuvinte avea totul pregătit dinainte.

De fapt, înainte de pactul Ribbentrop-Molotov principalii agenți sovietici reușeau să intre în Basarabia cu ajutorul funcționarilor publici corupți. Aceștia erau cu ușurință cumpărați de către sovietici și utilizați mai apoi pentru a-și susține diferitele interese în interiorul României. Corupția devenea astfel o vulnerabilitate care putea să fie și a fost utilizată împotriva intereselor României, a ordinii de stat.

O astfel de posibilitate există și astăzi. România este foarte vulnerabilă când vine vorba de corupție, având oameni politici și funcționari publici care pot să fie cumpărați sau șantajați cu ușurință de servicii de informații străine, ori de diferiți actori non-statali. Când ești dispus să încalci legea pentru bani există și o predispoziție de a-ți trăda inclusiv țara dacă un astfel de lucru poate să-ți aducă profit.

Corupția în mediul politic poate să genereze și alte vulnerabilități, precum un deficit economic, nemulțumirea populației și ascensiune curentelor extremiste, alungarea investitorilor de pe teritoriul României, etc. Acesta este și motivul pentru care România duce o luptă aprigă împotriva corupției, o luptă intensificată în urma crizei din Ucraina și cu sprijinul deplin, vizibil chiar, al partenerilor occidentali, dornici ca un stat de graniță al NATO și UE să fie puternic în fața diferitelor amenințări la adresa sa. O astfel de luptă este criticată și demonizată de exponenții vechiului sistem, oameni care au crescut pe baza corupției și care se simt, în sfârșit, amenințați de către justiție și încercarea acesteia de a ieși de sub piciorul influenței politice.

Ținând cont de acest aspect nu-i de mirare că anumiți oameni politici încep să arate tendințe pro-Moscova sau să se orienteze către parteneri (importanți sau nu) din afara Uniunii Europene. Nici critica acerbă la adresa NATO și UE din partea celor care lăudau odată aceste organizații suprastatale n-ar trebui să ne mire. Dincolo de aceste tendințe și critici corupția trebuie combătută pentru a elimina o vulnerabilitate serioasă a securității naționale. Susținerea partenerilor occidentali, dar și a populației ori a clasei politice pentru DNA reprezintă un aspect important în acest sens, ca și colaborarea strânsă între serviciile de informații și DNA. Autonomia justiției față de elementul politic trebuie apărată pentru ca procesul de combatere a corupției să meargă mai departe.

2.Sporul negativ al populației

În perioada comunistă avortul a fost interzis cu desăvârșire, iar o mulțime de politici pro-natalitate au fost adoptate de către Nicolae Ceaușescu. Scopul acestor politici a fost cel de combatere a unei alte vulnerabilități, mai puțin menționate, care ține de natalitate: scăderea populației, numărul mic de tineri comparativ cu pensionarii și așa mai departe. Dacă situația părea să se îndrepte ea a revenit la ”normal” după Revoluția Română din decembrie 89 când aceste politici au fost oprite. O creștere artificială a populației nu putea să fie susținută fără aparatele care au inventat-o. Până-n prezent avem o populație scăzută și majoritar bătrână.

Ce înseamnă asta pentru dimensiunea de securitate și pentru interesele statului ? Un număr redus de recruți pentru forțele armate în cazul unui conflict militar, un număr redus de angajați comparativ cu cel al pensionarilor plătiți de stat, dar și numărul elitelor se poate diminua, implicit al celor care ar trebui să garanteze securitatea și progresul României. Pe de altă parte nici un spor de natalitate foarte mare nu este de dorit, sociologia și istoria confirmând că acest lucru înseamnă nu doar un consum imens al resurselor (poate peste capacitatea statului, cum s-a întâmplat în Egipt) ci și un număr masiv de tineri care de obicei tind să urmărească schimbarea, lucru ce duce la conflicte violente în interiorul societății.

Din acest punct de vedere societatea are nevoie de un spor demografic echilibrat și pozitiv. Măsuri precum interzicerea avortului sunt artificiale și nu pot funcționa pe termen lung sau în mod serios. Trebuie detectate motivele pentru care oamenii nu mai întemeiază familii și aleg să nu facă copii, iar apoi statul trebuie să ofere un răspuns acestor probleme. Personal aș spune că există două probleme majore, una care ține de economie, iar alta de valori sociale. 

Problema economică este evidentă. Nu există suficiente locuri de muncă, salariile sunt mici, implicit devine foarte greu pentru o familie obișnuită să susțină un singur copil, dar apoi mai mulți. Statul trebuie să creeze un mediu propice dezvoltării locurilor de muncă și unei piețe sănătoase, în care inclusiv salariile să fie mari pentru a răspunde competiției existente pe piață. Alte politici pro-natalitate sunt de dorit: subvenții de la stat pentru familii, concediu parental, etc. Pe unele le avem deja, altele nu.

O problemă mai complicată este cea a valorilor sociale și a educației. Într-adevăr, aici ne confruntăm cu mai multe dificultăți fiindcă printre tineri familia nu mai reprezintă un element la fel de important ca odinioară. Familia tradițională este treptat înlocuită de variații ale familiei moderne, unde rolul social al familiei devine irelevant în fața noului obiectiv: plăcerea imediată, bucuria simplă. În astfel de cazuri nașterea de copii reprezintă, de cele mai multe ori, un accident. Școala, instituțiile religioase, mass-media, ar trebui să promoveze constant noțiunea de familie tradițională printre tineri și să pună accentul pe valoare socială, psihologică ori spirituală a acesteia, pe faptul că familia este o etapă importantă a maturizării, a evoluției de la copilul simplu, obsedat de distracții, la omul responsabil și serios capabil să clădească o nouă casă, o nouă familie.

Familia este extrem de importantă pentru creșterea natalității. Inclusiv apariția ei este legată nu de dragoste, ci de copii. Dintr-o perspectivă evoluționistă, susținută și într-o carte de istorie publicată de cei de la Readers Digest, familia a apărut pentru siguranța copiilor și a femelei. Masculul ar fi luptat mult mai mult pentru a proteja ceea ce știa că-i aparține: femeia lui și urmașii săi biologici, nu ceva la care ar avea acces oricine. Pentru societate familia este asemeni unui nucleu de unde începe totul, în care se dezvoltă viitorul ei și care asigură funcționarea ei, inclusiv educația.

3. Extremismul de dreapta și de stânga sau curentele separatiste

Extremismul și separatismul nu sunt amenințări în prezent, dar sunt vulnerabilități care se pot accentua, putând să fie exploatate de actori străini în defavoarea statului ori a ordinii sociale sau chiar să se metamorfozeze în veritabile amenințări interne. Astfel de posibilități depind foarte mult de contextul socio-politic, economic sau istoric, dar ele sunt posibile și nu trebuie ignorate, mai ales că în materie de securitate este recomandat să lucrăm întotdeauna cu ”worst case scenario” în minte.

Atât extremismul de dreaptă cât și cel de stânga sunt vulnerabilități care pot fi exploatate. Cel mai bun exemplu ne vine din alte țări europene unde diferitele organizații de extremă stângă sau dreaptă se bucură de sprijinul Federației Ruse, acestea sprijinind la rândul lor politicile Rusiei în interiorul Europei, promovând acțiunile acesteia și contribuind la creșterea nemulțumirii populației față de guvernele europene în general. Frontul Național în Franța, Syriza și Zorii Aurii în Grecia, Podemos în Spania, Forza Nuova în Italia. Conștienți sau nu, liderii acestor organizații joacă rolul unor actori subversivi, dirijând o a 5-a coloană a Rusiei pe teritoriul Europei, făcând propagandă pentru Rusia, contribuind la destabilizarea situației interne și așa mai departe.

România nu are organizații extremiste la fel de puternice, dar ar avea condițiile în care astfel de grupări se pot dezvolta. O analiză recentă a CAIET (Centrul de Analiză a Informațiilor și Evaluare a Tendințelor) prezintă contextul specific pe care o grupare de extremă stângă, după modelul Syriza, s-ar putea dezvolta în România. Grupările ecologiste pot servi ca un nucleu pentru așa ceva. Și pentru extrema dreaptă există posibilități, pe care le-am prezentat într-un articol mai vechi, aceasta putându-se dezvolta pe baza curentelor religioase și naționaliste din România. 

Avem în acest sens diferite organizații neo-legionare care-și găsesc adepți printre bătrâni nostalgici sau tineri nemulțumiți de situația actuală a țării, pe de o parte și tineri în căutare de sens, de valori, pe de alta. Fondul religios al poporului român poate să fie ușor exploatat de propaganda unor astfel de organizații pentru a atrage noi adepți, iar aici intervine și elementul exploatabil de către Moscova la extrema dreaptă. Nemulțumirea cu Uniunea Europeană, cu lumea occidentală în general și caracterul secular al acesteia. Propaganda rusească face apel la identitatea ortodoxă pe care românii o împart cu rușii, la o așa-zisă cultură comună. Principala legătură dintre organizațiile extremiste din Europa și Federația Rusă s-a construit tocmai pe opoziția față de valorile curente ale lumii occidentale.

Ortodoxia în sine este o vulnerabilitate și nu este. Ea poate să fie exploatată de aparatul de propagandă al Federației Ruse, ceea ce se și întâmplă în prezent, dar în același timp ar fi absurd să spunem că instituția Bisericii Ortodoxe Române are vreo legătură cu Rusia. Aceasta este dependentă de stat în momentul de față, iar în Republica Moldova, de exemplu, Mitropolia Basarabiei coordonată de către BOR se află în conflict cu Mitropolia coordonată de Moscova. În ciuda acestui fapt corupția din sânul BOR scade din legitimitatea ierarhilor, implicit autoritatea lor, orientând o parte din credincioși către curente ortodoxiste mai radicale și care nu se supun pe deplin autorității, cu tendințe legionare și orientate spre Moscova.

Extremismul de dreapta și de stânga sunt ambele generate de cauze multiple. Printre cele mai importante aș spune, cu legitimitatea cuiva care a avut de face cu extrema dreaptă, că sunt: lipsa valorilor și dorința de sens, lipsa identității bine definite (anomia, în concepția lui Durkheim), problemele economice, sociale și politice, toate acestea încurajând tinerii să se orienteze către curentele extremiste care le propun soluții radicale și aproape utopice, dar și valori bine definite, absolute și un sens în viață. Din acest punct de vedere am putea considera chiar lipsa valorilor publice și situația economică proastă drept vulnerabilități de securități, ușor exploatabile și care contribuie la rândul lor la apariția altor vulnerabilități ori amenințări.

Soluționare acestei vulnerabilități stă în rezolvarea vulnerabilităților din care provine. O educare mai bună a tinerilor, promovarea constantă a valorilor constituționale, exemplul personal al persoanelor publice și stoparea corupției, generarea unei bune guvernări.

Nu putem ignora nici separatismul teritorial propus de anumiți reprezentanți ai minorităților naționale, maghiari în cazul de față. Un conflict între români și maghiari ar destabiliza statul și l-ar slăbi și mai multe în fața unor amenințări externe. Separatismul este la fel de exploatabil precum extremismul și ar putea deveni chiar o amenințare. De menționat că un protest al maghiarilor în România a fost însoțit de o teamă foarte mare cu privire la dezvoltarea ulterioară a situației datorită participării unor lideri Jobbik după ce aceștia vizitaseră Moscova în prealabil, îndeosebi pe ideologul Kremlinului, Alexander Dughin.

Separatismul se dezvoltă în regiuni multietnice, mai ales când etniile prezente acolo au o istorie conflictuală. Îmbunătățirea relațiilor bilaterale româno-maghiare și mai buna integrare a maghiarilor sunt metodele pe care statul le are la dispoziție pentru a îmbunătăți situația, evitând să declanșeze alte animozități între cele două comunități etnice. Majoritatea maghiarilor din România sunt, de fapt, relativ bine integrați și nu suferă din cauza unor complexe istorice. Problema se limitează la zona Ținutului Secuiesc unde comunitățile prezente trag foarte tare de identitatea proprie și unde trebuie depus un efort mai mare de integrare, fără a urmări eliminarea identității maghiarilor, dar încercând totodată să adauge acestea conștiința identității lor de cetățeni ai României. Utilizarea canalelor media și a sistemul public de învățământ este importantă în acest sens. De asemenea partidele radicale, cu caracter revizionist, trebuie ținute sub control.

4. Independența energetică

Spre deosebire de partenerii noștri europeni stăm relativ bine la capitolul independență energetică. Pe de altă parte se spune că există o dependență de 30% față de Moscova la capitolul energie. Mai puțin decât în cazul Germaniei, dar totuși există. România trebuie să-și asigure independența energetică (dar și în alte sectoare economice), iar acest lucru implică exploatarea propriilor resurse naturale. Gazele de șist, minereurile, etc. Zona din care provin, Valea Jiului, are o economice construită chiar pe exploatarea minereurilor. Din păcate corupția endemică afectează totul, iar câștigul nu este egal cu pierderile. Se pierde mai mult decât se câștigă, industria mineritului nereușind să se ridice la nivelul cerințelor.

Independența energetică și economică în general este importantă, pentru că altfel suntem șantajabili și nu putem lua decizii care să slujească pe deplin interesului național. Germania nu poate acționa pe deplin în problema ucraineană tocmai fiindcă depinde energetic de Moscova. SUA pe de altă parte este independentă din acest punct de vedere, iar asta-i asigură posibilitatea unei politici mult mai libere. George Friedman menționa această problemă într-un interviu acordat unei televiziuni de știri când a vizitat România.

Este important să găsim investitori dornici să-și asume această dimensiune, energetică și să semneze contracte cu statul pentru exploatarea resurselor și folosul lor public. Nici problemele de mediu nu sunt mai puțin importante, iar soluționarea acestora este și ea importantă, dar în echilibru cu interesele urgente ale României. Consider că exploatarea gazelor de șist din subsol este importantă, iar industria minereurilor nu trebuie lăsată de izbeliște, ci dacă nu se poate susține pe resursele statului atunci trebuie privatizată. O privatizare făcută cu grijă, nu cum s-a făcut după Revoluție, prin care industria energetică să intre pe mâna unor investitori de încredere și printr-un contract serios cu statul, pentru că vorbim de o dimensiune a securității naționale.

5. Educația

Sistemul public de învățământ este ineficient. Nu este o opinie personală, ci un fapt atestat de mai mulți specialiști inclusiv din acest sistem. Vorbim de un sistem ancorat în trecut și incapabil să dea rezultatele care se așteaptă de la el. Produce mai degrabă opusul a ceea ce trebuie. Este o problemă reală și vizibilă, dar cum afectează securitatea ? De ce este o vulnerabilitate ? Până la urmă vorbim de o dimensiune civilă și fără nici o legătură directă cu cea a securității, dar după cum am văzut o mulțime de domenii se leagă de securitate (securitatea militară este doar o componentă a securității în sine) și o afectează în diferite feluri.

Educația produce elitele unei națiuni și cetățenii acesteia. Într-o societate democratică elitele și mulțimile contează în egală măsură. Elitele fiindcă au în sarcină coordonarea națiunii, conducerea ei, perfecționarea diferitelor dimensiuni ale statului, dezvoltarea economică, științifică și culturală, iar masele fiindcă pot determina, prin vot, viitorul țării. Ambele sunt produsul sistemului public de învățământ care, în momentul de față. nu dă roade, ci din contră. În loc să încurajeze inițiativa (necesară într-o economie capitalistă) încurajează subordonarea, în loc să încurajeze cunoașterea și învățarea, încurajează tocitul, memorarea. În general produce opusul omului de care societatea are nevoie. 

Îmbunătățirea sistemului educațional ar aduce după sine și oameni mai bine educați, pregătiți pentru realitățile lumii în care trăim și capabili să ghideze această țară într-o direcție pozitivă. Avem nevoie de o reformă serioasă în educație, dar nu cum au fost până acum. Multe reforme n-au tratat decât simptome, în special economice și nu fondul problemei. Personal cred că ar trebui adoptat un model precum cel finlandez, printre cele mai bune din lume, iar relația elev-profesor trebuie schimbată, cu un sistem de învățământ care pune accentul pe elev și dezvoltarea sa în primul rând ca persoană și în al doilea rând vocațională, nu multidisciplinară. Educația civică este foarte importantă și ar trebui să se facă în toate clasele, în etape diferite și să fie luată în serios pentru a forma cetățeni responsabili. Sportul este de asemenea important pentru dezvoltarea persoanei, psihologia, istoria, literatura și matematica generală. Nici alte științe reale nu sunt mai puțin importante, dar ar trebui studiate concepte de bază, lăsând restul pentru o materie opțională, de îmbunătățire, științele naturii fiind însumetate într-un singur curs. Informatică este iarăși foarte importantă astăzi, iar învățatul trebuie să se facă având la baza dorința de cunoaștere a elevului, nu teama de note.

Mass-media nu ține foarte mult de educație, nu ține de sistemul de învățământ, dar într-o societate a surselor deschise (OSINT) ea joacă un rol foarte important, cel de instructaj public, al societății. Vrem nu vrem și aceasta trebuie să ofere informații viabile, să încurajeze dezbateri și un comportament sănătos, jucând un rol foarte important în prezent și în viitor

6. Situația armatei

Armata României este slabă și puternică. Este slabă fiindcă nu se bucură de o dotare foarte bună, abia am reușit să pornim un sistem care să ne ducă spre acel mult dorit 2% pentru armată. Trăind în pace am uitat de riscurile existente în lume și că nimic nu este etern, că un stat trebuie să fie capabil să se apere chiar dacă se bucură de ajutorul altora în acest sens. Este puternică fiindcă în ciuda acestui fapt are o calitate umană incontestabilă (și știu despre ce vorbesc), oameni capabili să-și slujească patria cu devotament, dar mai ales cu profesionalism.

Din punct de vedere al securității aici ne confruntăm cu o vulnerabilitate fiindcă o armată puternică și bine echipată tinde să alunge gândurile altora de a invada o țară, iar în cazul unei invazii poate să opună rezistență până la sosirea întăririlor. O armată slăbită, prost echipată, nu poate să facă acest lucru și funcționează mai mult ca o invitație: veniți, nu mă pot apăra. Statul trebuie să repare o greșeală majoră și să investească în armată pentru a o pune pe picioare din punt de vedere operațional, pentru a o aduce la zi. Securitatea este dependentă de apărare, altminteri putem rezolva o multitudine de vulnerabilități, dar ne vom trezi schiopătând la cea mai importantă dimensiunea a securității, cea militară.

7. Geografia

Ca un om pasionat de geopolitică aș încheia acest articol tocmai cu o vulnerabilitate omniprezentă în istoria noastră: poziția geografică. Nu este o simplă vulnerabilitate internă, precum restul și nici una ușor rezolvabilă (sau chiar rezolvabilă). Suntem situați într-un mediu ostil, înconjurați de vecini cu care împărțim o istorie ostilă, în imediata apropiere a multor zone de conflict și în zona de tranzit dintre trei lume diferite, o zonă ce se află în atenția organizațiilor teroriste, dar și a grupurilor criminale, a traficului de droguri s.a.m.d.

Orice strategie de apărare și de securitate trebuie să țină cont de acest dezavantaj și să caute a scoate diferite oportunități din el, dar și să se apere de toate riscurile posibil ce se trag de aici. Rolul nostru istoric este cel de apărători la poarta Europei. Nu e un rol hărăzit de Dumnezeu, ci un rol hărăzit de geografie. Geografia ne-a impus o astfel de situație și asta am făcut mereu, căutând să ne asigurăm între timp propria securitate, propriile interese geopolitice și chiar propria supraviețuire.

Nu ne putem schimba poziția geografică, dar putem să ne îmbunătățim relațiile cu statele vecine, rămânând totodată vigilenți. Putem să folosim poziția pe care o avem la Marea Neagră pentru a exploata resurse și pentru a întări prezența partenerului american, pentru care această poziție este importantă. În sfârșit, putem să ajutăm la extinderea NATO și a UE, ducând principalele amenințări puțin mai departe de țara noastră.

Înainte să închei aș vrea să fac o mențiune specială pentru terorism și islam. Nu toți musulmanii sunt islamiști, dar cu siguranță toți islamiștii sunt musulmani și islamiștii apelează la terorism ca metodă principală. Vulnerabilitatea noastră în fața terorismului nu vine doar din poziția geografică, dar și din expansiunea islamului pe teritoriul României. Franța și Marea Britanie nu mai sunt de multă vreme vulnerabile la acest capitol, ci sunt amenințate. M-am gândit să trec asta la un loc cu extremismul, dar merită o mențiune aparte.

Islamul în România nu este la fel ca-n Franța, comunitatea musulmană este mult mai mică și mai civilizată (pentru că vorbim și de mai mulți musulmani din Turcia, pentru care islamul ține mai degrabă de identitate și are o variantă mult mai moderată), dar comunitatea musulmană se află și ea în creștere, în special cea sunnită. Dintr-o astfel de comunitate se pot găsi recruți pentru organizații teroriste precum Statul Islamic. Doi tunisieni prinși de SRI și expulzați au încercat să recruteze oameni în România. Deci vulnerabilitatea există și pe fondul ei se dezvoltă amenințarea. Supravegherea atentă a comunităților de musulmani devine inevitabilă, iar statul ar trebui să se gândească foarte bine (din nou) la dimensiunea valorilor publice, naționale, fără de care mulți români vor tinde să se convertească la o religie care vine și le oferă un sens, ceva nou și un adevăr absolut.

Mai este și dimensiunea imigranților care fug din zona de război, din Siria și Orientul Mijlociu în general. Dacă Uniunea Europeană le va tăia accesul la Marea Mediterană tot mai mulți vor alege ruta prin Balcani și Marea Neagră, ajungând inevitabil în România. România ar trebui să se pregătească pentru un astfel de scenariu și să știe cum va reacționa, mai ales că poate ridica semne de întrebare privind aderarea noastră la Schengen.

Unirea ca și soluție alternativă

traian-basescu-a-ajuns-la-iasi-presedintele-a-spus-ca-si-el-crede-ca-basarabia-e-pamant-romanesc-117048-1

Într-un articol intitulat ”27 martie – istorie și prezent” am scris despre unirea istorică dintre Regatul României și Basarabia, actualmente Republica Moldova și posibilitatea ca în actualul context internațional unirea să fie din nou un pas necesar pentru binele comun al celor două state românești. Constat cu surprindere că și fostul președinte al României, Traian Băsescu, a sugerat o idee similară în timpul vizitei sale din Republica Moldova. Acesta și-a exprimat opinia conform căreia Moldova nu poate adera foarte repede la Uniunea Europeană, iar pentru securitatea și binele propriu unirea cu România s-ar prezenta ca o soluție alternativă, o altă formă de aderare mult mai rapidă și mai posibilă. 

Așa cum am afirmat și în articolul precedent pe tema unirii da, cred că o astfel de alternativă este cea mai bună pe care Republica Moldova o are în momentul de față. Aderarea la organizații suprastatale precum Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică necesită timp și reforme. Timp și reforme pe care pur și simplu nu știm dacă Moldova le are aflându-se în vecinătatea unui stat decimat de conflict și a unui altuia care păstrează o paradigmă modernă, în opoziție cu cea post-modernă, asupra lumii. Adică o paradigmă a forței peste dreptul internațional, peste autodeterminarea națiunilor, iar dacă interesul Rusiei o va cere aceasta nu va ezita să lovească, prin diferite mijloace, în Republica Moldova.

Uniunea Europeană și NATO ar putea asigura securitatea Moldovei: militar, economic, social, etc. Dar nu în timp util. Moldova trebuie să aștepte pentru a se putea alătura unor astfel de structuri și, cel mai important, să demareze un număr record de reforme. Un lucru pe care clasa politica moldovenească ezită să-l facă, cam așa cum au ezitat și politicienii de la București în perioada de tranziție ce a urmat căderii regimului comunist și dictaturii de tristă amintire a tovarășului președinte secret general și prim analfabet al țării, Nicolae Ceaușescu, aka Nea Nicu.

În lipsa reformei și în cursă cu timpul Moldova poate să aștepte, asumându-și niște riscuri pe care câteva tratate nu le rezolvă, sau poate găsi o portiță de aderare rapidă la UE și NATO, prin care să dobândească securitatea de care are nevoie. Portița această este soluția alternativă a unirii cu România. O soluție pe care politicienii de la Chișinău ar trebui cel puțin să o ia în considerare. Soluția nu este nici ea una în simplă fiindcă necesită susținere pe ambele maluri ale Prutului și trebuie să luăm în considerare reacția Federației Ruse (deși despărțită prin granița ucraineană nu mai are aceeași influență pe care o avea odinioară).

Din câte observ opinia este împărțită. Există puternice curente unioniste pe ambele maluri ale Prutului, cât și tabere care susțin opusul. Pentru mulți români apare o întrebare legitimă: cum ar afecta unirea economia românească și așa pusă la pământ ? Pentru moldoveni apare o problemă de orgoliu. Sunt două tabere care țin la suveranitatea Republicii Moldova, cea moldovenistă și cea pur și simplu pro-rusă. Problema cu această opinie este că suveranitatea Moldovei oricum nu se află în siguranță, iar personal nu mi se pare o problemă reală cât timp Republica Moldova a fost, este și va rămân un stat artificial, a cărui limbă, cultură, religie și istorie este inseparabilă de Moldova românească și implicit de România.

Mă rog, pentru satisfacerea micuțelor orgolii moldoveniste s-ar putea ajunge la o formulă care să confere Moldovei un statut special de autonomie în cadrul granițelor României. Există și riscul ca asta să ofere un precedent pentru cererea de autonomie în Ținutul Secuiesc. Unirea în sine ar prezenta și câteva dezavantaje pentru noi. Am primi pe cap o administrație coruptă și în care nu putem avea încredere, probabil chiar mici infiltrări rusești și un + la capitolul corupție. Dar cred că statul român are puterea să rezolve aceasta problemă, mai ales că o clasă politică precum cea din Moldova este foarte slabă, formată din oameni care ar păli repede în umbra politicienilor mult mai puternici de la București și a DNA-ului.

În sfârșit, soluția aceasta ridică niște probleme care în mod inevitabil trebuie analizate, dar ea în sine ar trebui luată în considerare. Pentru România unirea reprezintă un fel de obiectiv istoric, o cale de a îndrepta o nedreptate, de a ieși din paradigma impusă de Hitler și Stalin, așa cum spunea ex-președintele Băsescu, de a aduce o soră răpită înapoi acasă. Pentru Moldova unirea ar trebui să apară ca o soluție alternativă pentru aderare la UE puțin mai repede, obținând astfel securitatea de care are nevoie în raport cu amenințarea reprezentată de politica tot mai ostilă a Kremlinului față de statele estice care doresc să-și reorienteze politica externă către occident, sfidând astfel un fragil echilibru al puterii.