Cine se bucură de Brexit ?

Trăim un moment istoric. Prima dată în istoria relativ scurtă a Uniunii Europene când o țară a decis să abandoneze acest proiect invocând articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Mă rog, momentan nu a decis nimic. Doar cetățenii Marii Britanie și-au exprimat opinia pentru a părăsi UE într-un referendum consultativ fără nici o obligație legală. Dar din acest moment orice încercare de a ignora referendumul devine un gest de sinucidere politică.

Multe întrebări se ridică. Rezultatul este de natură să afecteze atât Marea Britanie, cât și Uniunea Europeană. Pe multe căi, pozitive și negative deopotrivă. Pentru UE cel mai important aspect ține de precedentul care ia naștere și o posibilă contagiune printre țările UE. Din fericire geografia și istoria țărilor de pe continent diferă mult de situația Marii Britanii care, de-a lungul istoriei, s-a izolat constant de problemele Europei. Pentru Marea Britanie se ivesc serioase semne de întrebare privind clivajele care au ieșit la suprafață cu ocazia acestui referendum. Scoțienii se pregătesc să iasă din Regatul Unit pentru a rămâne în UE și de data asta scenariul Scotquit devine foarte probabil. Tinerii au votat pentru UE, în timp ce bătrânii și oamenii cu o educație scăzută, în principiu clasa muncitoare, a optat pentru a părăsi UE și a ”rezolva” astfel o presupusă problemă a imigrației.

Despre posibilele consecințe ale unui Brexit am scris într-un articol anterior. Nu am să stăruiesc asupra subiectului. Asta deși sunt multe lucruri de adăugat. În principiu sper ca UE să înțeleagă nevoia de reformă internă și afirmare externă ca soluție la vulnerabilitățile cu care se confruntă. În schimb vreau să abordez alt subiect. Dacă la Londra și la Bruxelles se ivesc griji cu privire la gestionarea situației, în alte părți se bea șampanie sau vodcă, după caz. Se ridică întrebarea: cine se bucură de Brexit ?

Cu siguranță că primul nume care ne vine în minte este cel al Federației Ruse și al elitei conducătoare, în frunte cu fostul ofițer KGB (specializat deci în arta complexă a subversiunii) Vladimir Putin. Marea Britanie rămâne un stat membru NATO. Așa că implicațiile securitare sunt relativ reduse, ridicând probleme doar pe partea de securitate politică și economică a Uniunii ca întreg. Dar tocmai astfel de probleme sunt de natură a-l bucura pe conducătorul autoritar de la Kremlin.

În primul rând deoarece UE s-a dovedit o provocare pentru ”interesele” de politică externă și securitate ale Federației Ruse. Așa cum le percepe elita conducătoare și o populație îndoctrinată. Forța economică a Uniunii Europene este cea care a sancționat Rusia prin importante mijloace economice atunci când aceasta s-a decis să invadeze Ucraina. Din acest punct de vedere orice lovitură adusă proiectului european este un câștig pentru Rusia, cu atât mai mult cu cât ridică probleme de instabilitate economică și parteneriatele cu Rusia redevin atrăgătoare, dar și instabilitatea politică poate genera un avânt forțelor naționaliste, în principiu asociate Moscovei și susținute de aceasta, care să vulnerabilizeze poziția de negociere a Uniunii Europene.

În al doilea rând deoarece Marea Britanie reprezenta un pol de putere aparte în cadrul UE. Fără aceasta construcția europeană rămâne dominată de influența economică și politică a celor două mari puteri europene, Germania și Franța, ambele manifestând o disponibilitate de compromis cu Federația Rusă. Îndeosebi prin ministrul de externe al Germaniei, dl. Steinmeier și fostul președinte francez (cu șanse destul de mari în a-și recăpăta poziția), dl. Sarkozy. Dacă Marea Britanie acționa ca o portavoce a SUA în cadrul UE și un prieten al țărilor din Europa de Est, acum Polonia și România ocupă o poziție privilegiată (de care sper că vom profita) în raport cu SUA prin apartenența la UE.

Teza este veche și cunoscută. Propusă prima dată în lucrările lui Alexander Dughin, interesul național al Rusiei este prezentat drept o dezbinare pe baze subversive a Europei, o disociere a ei de Statele Unite și o susținere constantă a formațiunilor naționaliste. Bucuria este dublată și de modul în care un Brexit ar corespunde, de facto, viziunii despre lume a Rusiei. O lume a statelor dezbinate, a interesului național în termeni de putere și a conflictului. O lume în care Rusia sigur ar avea avantajele sale.

Bucuria aceasta nu este doar a Rusiei. Internetul este o sursă inestimabilă de informații. Unele false, unele adevărate. Unele irelevante, altele relevante. Dar multe. Tot navigând am găsit câteva știri interesante cu privire la comunicate ale ISIL în care se prezintă o aprobare a Brexit-ului și mai ales a modului în care aceasta mișcare scutură stabilitatea economică europeană. Până la urmă este unul din scopurile urmărite de ISIL, ca prin atacuri teroriste să slăbească solidaritatea țărilor occidentale. Într-un alt articol am prezentat terorismul drept o amenințare existențială pentru viitorul UE. Alături de criza refugiaților. Iată și de ce.

Probabil că și China se bucură. Deși cu oarecare indiferență. Rezultatul deschide noi oportunități pe piață. În special dacă statele UE s-ar decide să sancționeze Marea Britanie pentru a preveni o propagare a curentului.

În schimb sunt destui cei care nu se bucură. În primul rând cetățenii britanici. Sau o bună parte dintre ei. Statistic vorbind nu se bucură cei educați, tinerii, populațiile din Scoția și Irlanda de Nord, cetățenii europeni ce locuiesc pe teritoriul Marii Britanii. Pentru aceștia din urmă găsesc imperativă negocierea unor tratate clare și oportune cu Marea Britanie, având în vederea siguranța lor. Nu se bucură nici țările UE, evident. Noi românii nici atât (estul Europei având de profitat de pe urma liberei circulații), dar nici măcar americanii care, iată, și-au pierdut o voce importantă în cadrul UE.

Asta e. Dacă în Ucraina oamenii mor pentru dreptul de a intra în UE și în NATO, în perfidul Albion populismul și ignoranța își spun cuvântul. Ignoranța față de imaginea de ansamblu și modul în care un Brexit afectează nu doar ordinea internațională sau viitorul UE, ci mai ales interesele și puterea în termeni de influență a Regatului Unit. Poate chiar și denumirea de regat unit devină învechită. Asta ținând cont că liderii politici ai Scoției au ales să vorbească despre un nou referendum cu drapelul UE și cel scoțian lângă, dar fără cel britanic.

Apropo. Ce urmează pentru britanici ? S-au lăsat ghidați de teamă și populism. Mai departe ? Nigel Farage chiar nu are nici o viziune pentru Marea Britanie în afară de ieșirea din UE și respingerea imigranților. Bine, i se face loc lui Boris pentru funcția de premier. Boris, ce nume adecvat. Dar pentru noi ? Ne eliberăm de o țară privilegiată, de un veșnic gică-contra. Procesul de integrare poate să meargă mai departe, ar spune câțiva. Deși ignoră aparent țări precum Ungaria sau Polonia. Poate ar fi timpul să punem în discuție și deficitul de democrație la nivelul instituțiilor UE și nevoia consolidării unei identități europene.

Anunțuri

Un Brexit care bate la ușă

brexit

Mai sunt câteva zile până când cetățenii Marii Britanii vor avea de ales între a rămâne parte a Uniunii Europene sau a părăsi un proiect pe care susținătorii ideii de Brexit îl consideră falimentar. Ce vor alege aceștia de fapt este greu de spus. Datele statistice variază, prezentând un scor strâns și în funcție de sursă favorabil cu câteva procente uneia dintre tabere. Nu știu ce rezultat urmează să vină, dar un lucru este cert. Brexitul bate la ușă. Și nu ține doar de Marea Britanie. Face parte dintr-un lanț de tendințe care afectează Uniunea Europeană.

În acest sens devine mai important să ne pregătim pentru ambele posibilități, iar asta implică înțelegerea cauzelor acestui trend ca și înțelegerea consecințelor pe care un Brexit l-ar avea asupra Uniunii Europene și a statelor membre. Consecințe de natură economică, dar și politică/geopolitică, în domenii care variază, inclusiv cel al securității și apărării.

Ideea de Brexit a fost vehiculată ceva timp și implantată în mintea populației înainte ca premierul David Cameron să recurgă la acest referendum pentru a câștiga alegerile împotriva socialiștilor. Ea a fost promovată din toate părțile. Un segment cu tendințe naționaliste în rândurile Partidului Conservator, partidele eurosceptice și anti-imigraționiste care au înflorit în ultima vreme și chiar adepții mai radicali ai stângii social-democrate.

To put it frankly, o bună parte din populația Marii Britanii a început să asocieze Uniunea Europeană cu o povara de care nu au nevoie. Libera circulație și recenta criză a imigranților sunt asociate cu aspecte negative, precum pierderea locurilor de muncă sau o amenințare la adresa securității sociale a poporului britanic. În sfârșit, ideea suveranității este și ea pusă sub semnul întrebării, iar privind situația de astăzi dintr-o perspectivă istorică putem înțelege că pentru britanici identitatea europeană nu este încă una bine conturată.

Deși la nivel rațional există interese comune bine definite între Marea Britanie și statele continentale, cunoașterea comună nu le acordă o foarte mare atenție. Nu posibilitatea de a-și vinde produsele pe piața europeană îi afectează în viața de zi cu zi. Nu vocea mult mai puternică în arena internațională îi face să se simte relevanți. Cel puțin nu la nivel de percepție unde majoritatea britanicilor par a se considera în continuare separați ca interese, ca identitate, ca potențial de restul continentului european.

Așa cum a fost percepția britanicilor de multe ori în timpul istoriei. Nu putem uita că singurele momente când ”perfidul Albion” s-a implicat în afacerile Europei continentale au fost cele când un hegemon amenința să domine continentul și prin asta amenința interesele Marii Britanii. În rest britanicii s-au bucurat de beneficiile geografiei. Într-un mod foarte similar cu Statele Unite.

Rezultatul se vede. Ca și absența unei schimbări serioase de-a lungul timpului. Oamenii văd mai multe dezavantaje în apartenența lor la Uniunea Europeană și nefiind atașați unei astfel de identități sau nefiind capabil să perceapă imaginea de ansamblu aceștia nu acceptă cu ușurință ideea că trebuie să împarte o anumită povară cu restul Europei, mai ales atunci când în condiții normale nu ar fi obligați să o poarte pe umeri. Fie că ne referim la refugiați, fie că ne referim la cetățeni europeni care vin să-și caute un loc mai bun de muncă pe teritoriul Marii Britanii.

Sunt și oameni care percep situația diferit. Care realizează că trăim într-o lume afectată de globalizare, dominată de state imense precum SUA, Rusia sau China și că micuțele puteri ale Europei au devenit aproape irelevante pe cont propriu. Că, de fapt, Marea Britanie capătă un plus de putere și de securitate prin apartenența sa la organizații internaționale de tipul Uniunii Europene sau a NATO. Care tabără este mai puternică vom vedea cât de curând. Până atunci este bine să fim pregătiți pentru acel worse-case scenario: Brexit.

Marea Britanie iese din Uniunea Europeană și își vede de drum. Lucrurile nu sunt într-atât de simple. Complicații vor apărea pentru ambele tabere. Atât Regatul Unit cât și Uniunea Europeană. Referindu-ne doar la câteva dintre ele ne putem întreba: ce se va alege cu cetățenii europeni plecați la muncă în Marea Britanie ? O întrebare pe care România chiar trebuie să și-o pună. Cu afacerile europene de pe teritoriul britanic sau cu cele britanice de pe teritoriul Uniunii Europene ? În sfârșit, ce rol va juca Marea Britanie în relațiile internaționale pe cont propriu, nemaiavând influența de pe vremea vastului ei imperiu ?

Dar o provocare mai mare este cea pentru unitatea comunității europene. Dacă vreți este același tip de provocare care s-a făcut simțită când discutam despre un posibil Grexit datorită situației economice foarte proaste și a unui premier populist ajuns la putere. Ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană ar da naștere unui precedent periculos, ca și unui impuls motivațional pentru formațiunile eurosceptice de pe teritoriul diferitelor state europene.

Spuneam că toată această poveste a Brexitului face parte dintr-un trend. Nu este ceva izolat. Uniunea Europeană trece printr-o perioadă de criză. Nu economică, ci politică. Amenințarea rusească în est, criza refugiaților venind din sudul global, amenințarea terorismului și a rețelelor teroriste care folosesc libera circulație în propriul avantaj.

În mod normal oamenii nu ar avea o problemă cu ideea Uniunii Europene. Ideea de pace, prosperitate, de lucru în comun pentru un viitor mai bun. Dar o regulă a istoriei și a realismului politic pare să propună că ori de câte ori apar amenințări sau complicații comunitățile umane, ca și indivizii, se întorc la pornirile lor primare, la natura lor egoistă, căutându-și de fapt propria supraviețuire.

Cu acest scenariu ne confruntăm, pesemne, astăzi. În Franța un partid naționalist, Frontul Național, a fost aproape să obțină puterea în stat. În Germania, în Italia și în majoritatea statelor care formează nucleul dur al Uniunii Europene (vechiul imperiu carolingean) formațiunile eurosceptice și anti-imigraționiste devin tot mai vocale și tot mai puternice, profitând din plin de temerile oamenilor cu privire la aceste noi provocări. În est situația diferă deoarece nu prea suntem o țintă pentru imigranți, refugiați, teroriști, iar partidele naționaliste sunt în general asociate cu interesele Moscovei, au un discurs blocat în istorie și sunt astfel irelevante în ochii electoratului.

Revenind la subiect. Provocările cu care ne confruntăm astăzi alimentează o tendință înspre euroscepticism. Cel puțin în țările prospere ale Uniunii Europene. O tendință care încă este ținută în frâu, dar pe care un rezultat favorabil ieșirii Marii Britanii din UE o poate alimenta. Ceea ce în schimb va forța state precum Germania să sancționeze cât mai greu Marea Britanie și să arate lumii că ieșirea din UE este, de fapt, costisitoare. Asta pentru ca precedentul să fie unul negativ și deloc atrăgător pentru alți posibili candidați.

Imaginea de față este una a vulnerabilității pentru Uniunea Europeană. O vulnerabilitate încurajată de Rusia și de care aceasta abia așteaptă să profite, UE fiind un pol de putere economică tot mai ”impertinent” în relațiile cu vecinul ”pașnic de la răsărit. De asta putem observa și un traseu al banilor dinspre Moscova înspre lideri politici precum Marine Le Pen, transformând euroscepticii și naționaliștii într-o coloană a V-a similară internaționale comuniste de odinioară (sweet irony).

Până unde vor merge lucrurile rămâne de văzut, dar cred că Uniunea Europeană este un proiect care merită salvat. Pentru prima dată în istorie Europa nu mai este continentul războiului. Statele europene au o voce mult mai puternică în comun, având chiar potențialul de a deveni lideri pe scena internațională. Tratatul cu Iranul a fost un pas în acest sens.

Ori pentru a salva acest proiect UE trebuie să-și elimine vulnerabilitățile. Trebuie să găsească soluții rapide la provocările cu care se confruntă astăzi, înainte ca fobiile europenilor să alimenteze platforme eurosceptice tot mai puternice. Cel mai important aspect, dintr-o perspectivă constructivistă, îl reprezintă construirea pe termen lung a unei identități europene în rândul populației. Cultura, valorile ideologice și chiar istoria comună pot servi în acest sens dacă sunt manevrate în mod corect începând cu procesul de învățământ și înlocuind tendințele naționaliste prezente încă în multe programe de studiere a istoriei.

În ceea ce privește România noi trebuie să ținem cont de natura multipolară a lumii în care trăim. Proiectul european stă sub semnul întrebării. Cu Donald Trump amenințând să măcăie de la Casa Alba aș spune că nici partenerul strategic nu este într-atât de sigur. În momentul de față apartenența la NATO, la UE și parteneriatul cu SUA sunt cei trei piloni ai securității noastre. Merită să depunem eforturi pentru a-i susține. Mă uit la românii din Marea Britanie acum. Dar trebuie să fim pregătiți și pentru scenarii mai puțin favorabile. Ce ne-am face fără UE sau NATO ? Fără superputerea americană ?

Statul român trebuie deci să dezvolte și să consolideze parteneriate cu actori regionali relevanți, state cu care avem interese comune și cu care putem lucra pentru securitatea noastră indiferent de ce se petrece la nivelul acestor organizații internaționale. La orizont pare să se contureze o veritabilă trilaterală Varșovia-București-Ankara și cred că orice eforturi în vederea consolidării acestui ”Intermarium” sunt mai mult decât bine venite, ele asigurând existența un aliați apropiați și care cu avem mai multe interese comune. Geopolitice și economice. Mai ales în raport cu caracterul ostil al Federației Ruse.

Momentan Uniunea Europeană este garantul păcii pe continent. Un Brexit ar pune sub semnul întrebării acest proiect și nu puține sunt statele sau formațiunile politice care așteaptă să profite din plin. Stabilitatea UE pe termen lung ar fi pusă sub semnul întrebării și odată cu asta chiar și comunitatea de securitate care există pe acest continent și care, la nivel de percepție, previne teama dintre state. O teamă care s-ar putea întoarce fără Uniunea Europeană și apartenența comună la această organizație.

Terorismul ca și amenințare existențială pentru Uniunea Europeană

ISIS-Islamic-State-flag-militants-extremists-terrorism-600528

Două atacuri teroriste au lovit Bruxelles în această dimineață. Două atacuri a căror victime nu au fost militari, nici oameni politici, ci în primul rând cetățeni obișnuiți și care se încadrează într-un lung șir de atentate ce au plasat Europa sub zodia terorii. Despre caracterul simbolic al acestor atacuri și nevoia de solidaritate am scris pe pagina mea de facebook și am să scriu și aici în rândurile ce urmează. Despre cauzele terorismului și urmările inevitabile ale unor astfel de evenimente tragice am discutat într-un editorial în limba engleză pentru blogul Politicorekt, ca și despre cât de important este să nu cădem în frică și ignoranță, ci să rămâne vigilenți și să facem distincția între musulmanii radicali și cei moderați. Subiectul pe care vreau să-l abordez dintr-o perspectivă mult mai pragmatică este unul mai îngrijorător și ține de amenințarea existențială a fenomenului terorist pentru viitorul Uniunii Europene.

În primul rând trebuie spus că atacurile care au avut loc în această dimineață (două la număr, unul pe un aeroport, iar altul la o stație de metrou) vin ca și o consecință după arestarea unuia dintre autorii atacurilor de la Paris. Singurul supraviețuitor conform presei internaționale. Autoritățile belgiene se așteptau la acest lucru, dar iată, în ciuda informațiilor și analizelor disponibile prevenția nu a reușit. Pentru că, într-adevăr, este dificil să oprești un atentat terorist atunci când autorii sunt oameni indiferenți față de riscurile ulterioare, ca să nu mai vorbim de vulnerabilitățile interne pe care state precum Franța, Belgia sau Olanda le au în raport cu acest tip de amenințări (de la numărul foarte mare al comunității musulmane, îndeosebi cei neintegrați pe deplin până la piedicile puse serviciilor secrete de către elementul politic).

Atacul în sine este unul simbolic. Nu este doar o afirmare a furiei pe care prietenii atacatorului din Paris o au față de arestarea acestuia. Ci și un atac menit să ne arate cât de vulnerabili suntem. Căci iată, capitala Uniunii Europene, inima Europei de fapt, este atât de ușor indusă într-un stadiu de frică și teroare. Inevitabil ne întrebăm câte locuri precum Molenbeek există în Belgia și în vestul Europei ca întreg ? Câte cartiere rău famate și câte comunități musulmane a căror integrare nu a reușit, devenind acum veritabile centre de recrutare pentru adepții islamismului radical ?

Răspunsul nu poate decât să ne alarmeze, dar nu trebuie să cădem victime unor temeri mai mult sau mai puțin raționale. Nu trebuie să facem loc politicilor discriminatorii față de musulmani știind că există și musulmani moderați și dorind să evităm o segregare continuă care ar da naștere și mai multor adepți pentru ISIS. În schimb trebuie să fim vigilenți și realiști, să conștientizăm că da, în sânul comunității musulmane există această amenințare teroristă, dar ea nu însumează islamul și toți adepții acestei religii. Mai mult, trebuie să fim conștienți de eșecul integrării multora dintre cei care astăzi au ales o cale extremistă și să evităm aceleași erori pe viitor.

Ce putem face aici și acum este să respingem orice abordare extremistă, discriminatorie, rasistă sau xenofobă a problemei. Ignoranța, teama și ura sunt factorii care produc terorismul. Perpetuarea acestora nu ne ajută cu nimic. Concomitent trebuie să respingem teroarea pe care adepții Statului Islamic doresc să o impună asupra noastră și să folosim acest moment pentru a arată, din nou, solidaritatea care există între oameni și între europeni împotriva unei amenințări comune. Împotriva unui fenomen care a vizat și vizează uciderea inocenților.

Cele afirmate mai sus au o relevanță deosebită pentru subiectul de facto al acestui articol. Terorismul în sine, ca și fenomen, ca și unealtă a unor organizații sau a unor state, reprezintă o amenințare evidentă pentru oricine. Acest tip de amenințare este adesea atribuit securității umane fiindcă vizează în primul rând securitatea indivizilor și mai puțin aspectele ce țin de hard politics, de securitatea națională (deși le poate afecta și pe acestea).

Doar că în momentul de față fenomenul terorist reprezintă o amenințare mult mai amplă nu doar pentru cetățenii Uniunii Europene, ci pentru proiectul european în sine. Plecând de la această premisă aș defini terorismul în stadiul său și în contextul geopolitic actual ca și o amenințare existențială pentru Uniunea Europeană ca și entitate politică, economică, culturală și socială.

Dar de ce ? Pentru că acțiunile teroriste nu reprezintă o amenințare doar pentru viața cetățenilor. Deși această problemă ar trebui să ne și ne îngrijorează cel mai mult. Există o mulțime de articole și analize care prezintă o legătură directă sau indirectă între Vladimir Putin, interesele rusești și Statul Islamic. Nu sunt adeptul legăturii directe, dar cu siguranță Rusia profită enorm de pe urma atentatelor comise de ISIS în Europa. Cu siguranță la Kremlin fiecare atac de acest fel aduce un zâmbet pe buzele oligarhilor ruși.

Vizând în primul rând viața cetățenilor și răspândirea terorii printre oameni, terorismul are și consecințe pe termen lung care se pot dovedi nefaste. Una dintre acestea este sentimentul de teamă care se propagă printre cetățenii unui stat. Consecința directă de unde pornesc alte consecințe indirecte. Ascensiunea unor formațiuni extremiste de dreapta, presiunea publică asupra decidenților de a adopta politici mai degrabă naționaliste decât europene (precum închiderea granițelor).

Ce înseamnă de fapt aceste lucruri pentru Uniunea Europeană ? Să le luăm pe rând.

Pe fondul fricii care se creează cu privire la comunitățile musulmane din spațiul european o bună parte din cetățenii obișnuiți, nativi, își îndreaptă votul și susținerea electorală către formațiunile de extremă dreaptă. Chiar dacă acestea nu vin nici cu programe serioase, nici cu soluții reale, discursul lor este suficient pentru a coagula sentimentele de ură și de teamă generate în urma unui atac terorist precum cele de la Paris sau cel care a avut loc astăzi la Bruxelles.

Vedem de fapt cum organizații precum Frontul Național (Franța), AfD (Germania), UKIP (Marea Britanie) continuă să crească din punct de vedere electoral și să devină tot mai vocale în rândul populației. Un principiu clar al tuturor acestor formațiuni politice este euroscepticismul. Programul lor încurajează limitarea sau chiar destrămarea Uniunii Europene, discursul lor vizează politici isolaționiste din perspectiva securității, ca și din cea economică (protecționism).

Nemulțumirile generale care se produc pe tot acest fond și ascensiunea inevitabilă a formațiunilor naționaliste, rasiste sau xenofobe creează și o presiune publică evidentă în direcția partidelor de centru, moderate, care pentru propria supraviețuire politică trebuie să adopte un anumit set de politici. Închiderea granițelor în Franța a fost o măsură luată de socialiști, chiar dacă venea din discursul ideologic al extremei drepte. Brexit-ul devine mai popular în rândul britanicilor datorită fricii care se propagă cu privire la libera circulație și posibilitatea unui atac terorist prin intermediul acesteia, lucru ce poate obliga guvernul să meargă înspre o ieșire din UE indiferent de dorințele reale ale decidenților (în cazul de față, David Cameron).

Tot acest ansamblu de consecințe ale atacurilor teroriste care afectează Europa centrală și de vest se poate dovedi fatala pentru viitorul proiectului european. Încurajează, de fapt, scindarea Uniunii, scăderea continuă a eficienței acesteia, scăderea încrederii dintre actorii statali și prin urmare vulnerabilizarea ulterioară a securității și a economiei europene față de alte forțe externe precum Federația Rusă, pentru care o Europă dezbinată și incapabilă să i se opună nu poate să fie decât un lucru benefic. Cu atât mai mult cu cât statele mici ale Europei vor avea și mai multă nevoie de o colaborare cu actori externi acestui areal geografic și cultural.

Un scenariu alternativ și mult mai favorabil este cel al solidarității și colaborării crescute între state, dar și la nivel instituțional, ca și urmare a acestor atacuri. Desigur, aici intră în conflict două tendințe ale oamenilor. Egoismul și dorința de supraviețuire care susține primul scenariu și rațiunea unită cu o dorință de supraviețuire mai luminată, care susține un al doilea scenariu, mai multă colaborare tocmai în virtutea acestei supraviețuiri și a intereselor comune. Desigur, nu știm dacă ne-am dezvoltat suficient încât să mizăm pe rațiunea semenilor noștri în orice context, în special atunci când pornirile emoționale și instinctuale predomină în fața celor de tip rațional.

Din acest motiv reacția factorilor politici și a societății civile contează. Ca și cea a presei. Felul în care abordăm atacurile de tip terorist și soluțiile promovate pot afecta viitorul proiectului european. Terorismul devine o amenințare existențială pentru UE, iar combaterea acestei amenințări capătă prioritate. Eliminarea vulnerabilităților interne, consolidarea cooperării privind combaterea terorismului și o acțiune de amploare pentru a lovi Statul Islamic la el acasă, pentru a consolida stabilitatea statelor din Orientul Mijlociu, se impun de la sine.

Principalele vulnerabilități interne sunt legate de proasta integrate culturală, socială și economică a minorității musulmane în statele europene, ca și resursele, respectiv permisiunile limitate pe care serviciile de informații și securitate le au pentru a-și derula activitatea.

Nu putem ignora faptul că în majoritatea țărilor vest-europene musulmanii se trezesc adesea considerați drept un element străin și afectați de ceea ce sociologul francez, Emile Durkheim, numea fenomenul de anomie. Aceștia sunt lipsiți de o identitate proprie. Lucru la care se adaugă și starea materială precară, dominantă în cartierele rău famate unde trăiesc de obicei aceste comunități prost integrate. Pe cale de consecință acești oameni devin susceptibili în fața ideologiilor radicale, precum jihadismul, care le oferă o identitate și un rost (ori ființa umană are o nevoie permanentă de sens pentru satisfacerea sinelui), cât și un mijloc de exprimare a propriilor frustrări alături de promisiunea unei vieți mai bune.

Rezolvarea problemei stă, evident, în intensificarea procesului de integrare. Uniunea Europeană a pus un accent deosebit pe multiculturalism și protejarea culturilor, respectiv a identităților diferite de pe teritoriul ei. Doar că tocmai prin intermediul acestui proces s-a consolidat și percepția unor identități diferite. Comunitățile de o anumită etnie sau religie s-au grupat în spații restrânse ajungând, de multe ori, să refuze integrarea. Ori politicile publice trebuie să încurajeze tocmai răspândirea acestor indivizi în sânul societății și o mai bună integrare socială, ori o integrare pe piața muncii, care să asigure metamorfoza identitară în timp cât și stabilitatea economică.

Doar că până una alta eșecul integrării a reușit să ducă deja la radicalizarea unor indivizi din cadrul comunității musulmane. Chiar și europeni nativi au ales o astfel de cale tocmai datorită propriilor nemulțumiri și eșecului tot mai constant al societății europene în a oferi oamenilor satisfacerea acelor nevoi fundamentale: prosperitatea economică, sensul existențial, simțul de apartenență la comunitate și așa mai departe. Ceea ce ne duce la importanța serviciilor de informații și la vechea dihotomie dintre securitate și libertate.

Securitatea și libertatea sunt la rândul lor nevoi fundamentale ale persoanei umane și cu siguranță nu vrem să le pierdem nici pe una, nici pe alta. Tocmai de aceea securitatea absolută și libertatea absolută sunt imposibile și de nedorit, cel puțin pentru o ființă rațională. Când vine vorba de permisiunile oferite serviciilor de informații orice discuție trebuie să acorde atenție acestor sensibilități, existând teama de a nu oferi prea multă putere care mai apoi să fie folosită în mod nedrept de către oamenii ce conduc aceste instituții, ori de către guverne. Totodată nu poți lăsa serviciile de informații fără uneltele și permisiunile necesare desfășurării activității lor. Mort fiind, libertatea îți devine inutilă.

Este evident că aceste structuri trebuie să-și îndrepte atenția asupra comunităților de musulmani din fiecare țară europeană, acestea fiind principalele locuri unde se găsesc, iată, jihadiștii și țintele lor de recrutare. Pe Abdeslam l-au găsit, după multe căutări, tocmai acolo de unde a plecat. În comunitate sa de origine. Nu este nici o formă de discriminare la mijloc, ci o simplă constatare a realității, iar pentru serviciile de informații este normal să supravegheze membri și reprezentanți ai acestor comunități.

Principalele lor unelte sunt cele care țin de sursele umane. Infiltrare, recrutare, menținerea observației. Dar și în acest sens resursele (financiare și umane) sunt puține. Mai ales dacă ne gândim la țări precum Belgia cu resurse umane destul de limitate. Apoi intervine problema legiferării. Ce pot și ce nu pot să facă serviciile de informații pentru a strânge datele de care au nevoie ? Pot să facă interceptări ? Au nevoie de mandat sau nu ? Pentru a obține mandat au nevoie tocmai de acele date pentru care intenționează să facă interceptări ?

Opinia mea este că întotdeauna trebuie să ținem cont de context și să acționăm în proporție cu realitatea, nevoile și dorințele cetățenilor. Serviciile de informații ar trebui să primească acele fonduri de care au nevoie, cel puțin în prezent, pentru a-și desfășura activitatea, iar interceptările sunt o metodă foarte bună pentru a limita nevoia de resurse umane. Fără doar și poate că nu trebuie să picăm în exces, iar acestea nu trebuie folosite la liber, cum s-ar spune, fără o analiză prealabilă a motivațiilor. Dar odată ce se obține mandatul judecătoresc necesar serviciile trebuie să fie liberă a acționa cum cred de cuviință.

Mai importantă este cooperarea dintre serviciile de informații la nivel european. Atentatele care au avut loc la Paris demonstrează că rețelele teroriste desfășoară acțiuni dincolo de granițele naționale ale unui stat și folosesc dreptul la liberă circulație ca și unealtă de acțiune. Libera circulație este un avantaj din punct de vedere economic și contribuie la formarea identității comune, europene, eliminând treptat ideea de graniță. Motiv pentru care nu putem renunța la acest principiu pe termen lung.

Soluția stă în intensificarea cooperării la nivel de combatere a terorismului prin transmiterea de date și analize relevante către o structură centrală, europeană, menită tocmai pentru combaterea fenomenului terorist. Se încearcă formarea unei astfel de structuri în cadrul Europol, dar dispoziția comunității de informații europene pentru a oferi la timp informațiile relevante este foarte importantă, ca și eficiența internă a serviciilor. Odată centralizate informațiile în cadrul Europol acestea trebuie să servească unor specialiști care supraveghează fenomenul terorist și trebuie să fie accesibile sau trimise structurilor naționale de securitate în funcție de necesități, pentru a le ajuta în activitatea lor.

În sfârșit, încercarea de a trata simptomele terorismului nu rezolvă nimic atâta timp cât nu tratăm cauzele acestuia. Terorismul este un fenomen amplu, dar în cazul de față ne referim cu strictețe la terorismul islamic (politic și religios deopotrivă) și îndeosebi la organizația ”Stat Islamic”. Care sunt cauzele care au dus la apariția acesteia ? Pentru ce motiv se desfășoară toate aceste atacuri asupra spațiului european ? Ce putem face pentru a rezolva problema la rădăcini ?

Statul Islamic a luat naștere în Irak ca și o filieră a organizației al-Qaeda. Cu timpul a evoluat în cu totul altă direcție prin asumarea unui scop diferit. Primatul nu mai era cel al jihadului mondial, ci construirea unui stat islamic în Orientul Mijlociu, în lumea arabă. Inamicul principal devenea astfel orice stat secular din zonă. Eliminarea lui Saddam Hussein și mai apoi fenomenul numit ”Primăvara Arabă” au permis dezvoltarea continuă a organizației, încurajată de un vaacum de putere și de conflictele sectare din regiune, ori de loviturile unor dictatori precum Bashar al-Assad împotriva propriului popor care, dornic de răzbunare, s-a regrupat sub umbrela unor organizații capabile să le ofere protecție, precum ISIS. De fapt ISIS apare și crește tocmai pe fondul incapacității actorilor statali de a-și proteja și de a-și ajuta proprii cetățeni.

În mod normal nu ar trebui să ne deranjeze, dar se întâmplă. Conflictul continuu care afectează zona Orientului Mijlociu, haosul ce a luat naștere în lumea islamică au dus la un puternic val al migrației ce vine înspre Europa. Concomitent Statul Islamic acționează și împotriva Europei din moment ce această refuză să-i acorde recunoaștere datorită încălcărilor dreptului internațional, mai presus de toate datorită crimelor comise împotriva umanității de această organizație formată din fanatici (ignoranța ucide).

Procesul de globalizare și poziția geografică a continentului european (în mijlocul tuturor evenimentelor majore) ne fac afectați și direct interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană nu se consideră un imperiu, dar în realitate se confruntă cu problemele tipice marilor imperii și trebuie să acționeze în conformitate cu această realitate. Trebuie să fie conștientă de cum este afectată din afară, de faptul că ordinea europeană funcționează doar pe plan intern, iar pe plan extern are obligația să intervină pentru a-și apăra interesele și valorile.

Statul Islamic trebuie înfrânt la el acasă. Condițiile care au permis apariția acestuia trebuie schimbate. Ori acest lucru necesită stabilizarea Orientului Mijlociu prin forță armată, prin misiuni de peacekeeping și peacebuilding, prin susținerea unor lideri politici ori a unor regimuri capabilă să-și menține ordinea internă și nu, Assad nu este un astfel de lider în momentul de față, dar este mai bun decât alte alternative pentru moment.

Ce poate să facă Uniunea Europeană este ce a făcut și până acum. Să susțină militar trupele care luptă împotriva ISIS. Kurzii, rebelii moderați, dar și să stopeze apariția ISIS în alte spații dominate de instabilitate (vezi cazul Libiei) și accentuarea implicită a crizei refugiaților. Avem, de exemplu, unități de luptă ale Uniunii Europene (EU Battlegroups) care pot să intervine în acele zone unde Uniunea Europeană este direct interesată (cu acordul statelor respective, desigur) și să contribuie la eliminarea ISIS și munca de peacebuilding, cu alte cuvinte la stabilizarea necesară eliminării acelor precondiții care au dat naștere Statului Islamic.

Acestea fiind spuse revin la tema principală a articolul și anume amenințarea existențială pe care fenomenul terorist o reprezintă față de Uniunea Europeană. Suntem direct interesați să stopăm acest fenomen care ne afectează din multiple puncte de vedere. Felul în care reacționăm la aceste acțiuni ce vizează tocmai destrămarea UE este foarte important. Atât la nivel social, cât și politic, trebuie să se reafirme în mod constant nevoia solidarității și a cooperării, iar discursul extremiștilor trebuie respins, fără însă a nega miezul problemei. Terorismul este un fenomen și o unealtă. O unealtă folosită de diferite grupuri umane pentru atingerea unor țeluri precise.

 

 

Spre o Europă mai unită

Președintele Comisiei Europene, dl. Jean Claude Juncker, a declarat acum câteva zile că Europa trebuie să devină mai puternică, mai unită, ”mai sexy” pentru a nu mai fi depe, dependentă în materie de securitate față de Statele Unite și pentru a-și putea apăra interesele, respectiv valorile, peste tot în lume. Declarația dl. Juncker a fost receptată într-o mulțime de feluri. În România și probabil că în majoritatea statelor din Europa de Est ea a trezit anumite memorii negative cu privire la pactul dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, fiindcă discursul a părut să aibă o conotație anti-americană și una pro-rusă. De aici până la declarații care-l prezintă pe dl. Juncker drept un sclav al intereselor rusești sau un naiv nu a mai fost decât un singur pas și toate astea pentru că a afirmat necesitatea unei Europei mai unite, mai puternice, spre binele tuturor statelor membre.

Am citit și am recitit discursul dl. Juncker. Nu văd o declarație de război împotriva SUA și nici una de atașament față de Rusia. Ceea ce văd este o persoană inteligentă care observă că Uniunea Europeană are un handicap serios când vine vorba de securitate și politică externă. Că statele membre nu au nici o valoare reală pe scena geopolitică actuală, dominată de actori federali sau de dimensiuni imense precum SUA, China și Rusia. Discursul lui Juncker nu a fost un îndemn împotriva Statelor Unite, ci unul pentru o Europă capabilă să-și urmărească propriile interese fără a se află într-un raport de dependență (oarecum lipsit de suveranitate) față de un aliat. Nu a fost nici un îndemn la a închide ochii față de acțiunile Rusiei, tot Juncker condamnând violarea teritoriul Ucrainei și ce s-a întâmplat în Crimeea. Ce a făcut Juncker a fost o simplă periere a orgoliilor rusești. Lucru normal atunci când Atlanticul nu te desparte de Rusia și orice război ar implica distrugeri masive nu pentru aliatul tău, ci pentru tine. pentru toate statele europene.

De ce a fost recepționată greșit această declarație ? Problema există doar în țările Europei de Est. Așa cum am afirmat și mai sus noi, românii și mare parte din vecinii noștri, avem o oarecare sensibilitate când vine vorba de Rusia. Istoria a creat un nivel foarte mare de inamiciție în cadrul complexului de securitate al Europei de Est, cu Rusia în rolul de ”bully”, un bully care și-a găsit o victimă în fiecare stat estic. O declarație care nu prezintă un nivel foarte mare de ostilitate față de Rusia și o mică încercare de pacificare produce, inevitabil, temeri pentru acele state care stau în vecinătatea Rusiei, au anumite experiențe cu politica imperialistă a Rusiei și chiar cu un occident care le-a lăsat întotdeauna pe cont propriu.

Juncker ar fi putut să fie puțin mai atent la această realitate în discursul său. Din păcate mentalitățile, sensibilitățile și experiențele statelor est-europene nu sunt percepute în mod corect în lumea occidentală. Într-una din lucrările lor Hellen Wallace și William Wallace (Policy-Making in the European Union) observă întocmai acest fapt când vine vorba de procesul de integrare și așteptările nerealiste ale statelor occidentale. Europa occidentală gândește diferit de cea răsăriteană și nu pare capabilă să înțeleagă aceste diferențe de gândire, de perspectivă atunci când vine vorba de economie, de justiție și iată, chiar de politică externă și de securitate.

Era deci inevitabil ca prin declarațiile sale Jean Claude Juncker să nu stârnească anumite controverse, dar personal mă îndoiesc că aceste critici ce i se aduc sunt cu adevărat legitime. Deoarece deformează radical ideea de bază a discursului său. Da, Rusia vrea o Europă dezbinată de Statele Unite. Lucru afirmat și de unul din principalii ideologi ai Kremlinului, Alexander Dughin, dar Juncker nu a afirmat deloc un astfel de traseu, ci pur și simplu eliminarea unei dependențe de nedorit în favoarea unui parteneriat între două puteri la fel de capabile să se afirme pe plan global:SUA și UE. Juncker nu a propus sacrificarea statelor estice de dragul Federației Ruse, chiar a criticat politica expansionistă a imperiului. Ce a declarat Juncker diferă foarte mult de interpretările panicarde din presa românească și despre acest lucru vreau să discut de fapt.

Declarația sa a fost un îndemn, o chemare, către o Europă dezbinată pentru a deveni mai unită decât până acum. Un lucru care era la fel de inevitabil ca și reacția multor români, cel puțin conform teoriei interguvernamentaliste și unuia din gânditorii acesteia, Stanley Hoffmann, la a cărei viziune ader. Hoffmann afirmă că în interiorul Europei ca și peste tot în lume când vorbim de relații interstatale domină interesele specifice ale fiecărui stat. Fiecare stat își urmărește în mod inevitabil interesele fiindcă nici un altul nu le va urmări în locul său și fiindcă nu poate să știe dinainte intențiile și acțiunile viitoare ale altor actori statali. Dar tot Hoffmann afirmă că această situație va duce la un moment dat la apariția unui stat european pe baza unei nevoi de securitate majore din partea statelor membre. Nu datorită efectului de ”spillover” conform funcționalismului, ci datorită intereselor și nevoilor urgente ale statelor.

Uniunea Europeană pare a se afla într-o astfel de situație. Amenințările se ivesc din toate părțile, iar vulnerabilitățile sunt evidente. Criza migrației, conflictul armat din Ucraina, apariția Statului Islamic. Putem vorbi și de riscuri mai puțin vizibile. Nu este nici un secret că în timp ce Statele Unite și Rusia se luptă pentru influență un alt stat, China, pare să se plimbe prin Europa și prin Orientul Mijlociu investind și creându-și propria formă de influență globală care la un moment dat s-ar putea să surprindă restul actorilor statali, dar să trecem mai departe. Europa se confruntă cu mai multe crize de o dată. Geografia ne pune chiar în mijlocul acestora. În astfel de momente constatăm cu stupoare că nu suntem capabili să oferim un răspuns concret, o rezolvare concretă și că depindem în prea mare măsură de partenerul nostru transatlantic, iar interesele americane și europene nu sunt întotdeauna aceleași.

Având în vedere că pe cont propriu statele membre ale Uniunii Europene par incapabile să-și asigure interesele vitale și să găsească o rezolvare pentru crizele cele mai importante ale momentului consolidarea UE devine o necesitate. Oameni politici care sesizează asta și sunt dispuși la un mic sacrificiu de popularitate, precum Juncker, folosesc cu talent momentul pentru a pune pe masă unele idei ce se vor discuta în mod serios mai târziu. De la o armată europeană până la o Europă mai apropiată de modelul federal, singura capabilă să joace un rol important în lumea de astăzi. Interesele naționale ale statelor membre rămân în continuare divergente, dar există și interese comune și la un moment dat interesele comune se pot rezuma la un interes vital și anume supraviețuirea, afirmarea, prosperitatea, pe care cu greu le putem avea altfel decât printr-o Europă mai puternică și mai capabilă să se afirme.

Statele din estul Europei nu au prea multe de a face cu această imagine, cel puțin nu încă. Datorită poziției geografice suntem și mai dependenți de parteneriatul strategic cu Statele Unite atunci când vine vorba de securitate. Acest lucru se datorează tocmai faptului că UE nu deține încă o forță serioasă, capabilă să apere interesele comune ale statelor membre. Politica românească, de exemplu, nu poate să meargă în acest moment pe altă axă decât una de tip Washington-Varșovia-Ankara, dar poate în schimb să dezvolte bune relații cu Berlinul și Parisul pentru acel moment în care Europa va deveni un actor mai puternic, capabil de acțiune, un actor în cadru căreia interesele României să stea la un loc cu tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în cadrul unei politici comune de securitate și dezvoltare.

Din punctul meu de vedere declarația lui Juncker a fost mai mult decât bine venită și este un semn bun pentru viitor. Cu un mesaj echilibrat, realist, dar totodată vizionar. Drumul spre o Europă mai unită nu este o opțiune, ci o necesitate. Indiferent cum îl parcurgem: cu o viteză sau două. Este singura noastră posibilitate de afirmare în lumea nouă ce se conturează la orizont și bazându-mă pe opinia lui Hoffmann aș spune că este un o realitate în derulare, un fapt inevitabil care ține deja de mersul istoriei. În această nouă Europă interesele statelor membre trebuie împăcate printr-un interes comun și vital, care să le depășească pe toate celelalte, iar de-a lungul istoriei amenințările externe au reușit să facă asta. Să nu uităm că însăși ideea de stat național este o construcție socială. Oamenii au trăit și în alte forme de guvernare, de la triburi la regate. Statul național este doar un pas înainte, nu ultimul și la fel cum triburile s-au putut uni pe baza necesității și a unor trăsături comune tot așa și statele europene se pot uni pe baza necesității și a unor valori sau trăsături ce sunt comune acestei lumi.

O Europă mai puternică și mai independentă nu implică în mod automat ostilitate față de Statele Unite. Alianța ar rămâne existentă în cadrul NATO. Concomitent nu implică o cedare în fața Rusiei și a politicii sale expansioniste, cât și de prestigiu, ci din contră: Europa ar deveni capabilă să-și protejeze statele membre și interesele geopolitice în mod concret. Fie că vorbim de Ucraina, fie că vorbim de zona Orientului Mijlociu sau de sectorul financiar/monetar unde încă avem nevoie de o politică comună, centralizată, pentru a evita crize precum cea din Grecia. Aș mai spune că singura alternativă la această direcție este disoluția Uniunii Europene. Nu cred că prin stagnarea în situația curentă Europa poate supraviețui, iar urmările dispariției UE ar fi grave pentru acest continent și echilibrul de putere global. Sunt român, sunt patriot și tocmai din acest motiv cred că Europa, din care facem parte, trebuie să devină mai puternică, păstrând o relație de cooperare cu SUA și de vigilență față de Rusia.

Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist

image-resizer

Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu  (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

  1. Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.
  2. Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.
  3. Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

 Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Interesele și geopolitica României în sec. XXI

11031647_1575418142725955_120238058342598328_n

Fiecare stat, fiecare țară este ghidată în politica externă de către un set de interese bine definite. Acestea se află în legătură cu valorile, poziția geografică, resursele, curentele de gândire și toate elementele care ajung, inevitabil, să influențeze dimensiunea socio-politică a unei națiuni. România nu face excepție, iar teza de bază a realismului politic este tocmai accentul pus pe urmărirea intereselor în politica externă, interesul fiind definit ca putere (Hans J. Morgenthau).

Care sunt interesele României în acest secol ? Depinde cum le clasificăm, dar putem să vorbim despre interese în funcție de natură: geopolitice, economice și așa mai departe. România nu este o mare putere, nu are interese care să treacă dincolo de granițele regionale în care se situează. Interesele noastre se limitează mai degrabă la asigurarea securității (naționale, umane), prosperitatea economică și deplina integrare în comunitatea euroatlantică.

Asigurarea securității într-un secol tot mai haotic

Sfârșitul Războiului Rece a venit cu un trend foarte popular la vremea respectivă. Oameni precum Francis Fukuyama au promovat ideea de ”sfârșit al istoriei” pentru a marca triumful final al viziunii liberale și democratice. Perspectiva lor s-a destrămat treptat cu apariția noilor actori non-statali, dar și cu opoziția unor actori statali majori față de influența SUA în lume. Sistemul unipolar s-a sfârșit, de bipolaritate nu mai putem vorbi, iar acum ne găsim într-o paradigmă multipolară.

Lumea devine tot mai haotică, iar incertitudinea este singura certitudine pe care o avem. Nu o putem alunga, în schimb putem încerca să o controlăm. Situată în zona Mării Negre, în vecinătatea Balcanilor și în apropiere de Rusia, înconjurată de vecini nu foarte prietenoși, România trebuie să-și asigure supravițuire și securitatea teritorială, geopolitică. Poziția noastră geografică acționează precum o vulnerabilitate, iar noi trebuie să încercăm a reduce această vulnerabilitate pe cât posibil.

Un interes major de securitate și de natură geopolitică al României constă în eliminarea și păstrarea la distanță a influenței pe care Federația Rusă o exercite în regiune. Acest lucru se datorează atât unei perspective istorice, România și Rusia având o istorie conflictuală, cât și atitudinii expansioniste și de dominație pe care Federația Rusă a arătat-o în Georgia și Ucraina, teoretizată și în lucrările ideologului Alexander Dughin.

Dughin afirma că Rusia trebuie să atragă țările estice precum Polonia și România înapoi în axa sa, iar Europa trebuie dezbinate de SUA și oferită Germaniei. În acest sens ni se formează în fața ochilor o mică perspectivă asupra geopoliticii Kremlinului. Rusia își urmărește cu desăvârșire interesele, iar în acest proces nu este limitată de valori morale. Acționează liber și ignoră dreptul la autodeterminare al națiunilor dacă acest drept vine în opoziție cu propriul interes.

Tendința în istoria Rusiei a fost de apărare prin expansiune. A ține granițele cât mai departe de Moscova prin intermediul unor state interpuse. Rusia trăiește încă într-o paradigmă a Războiului Rece și nu poate accepta vecini nesubordonați. România este o țară interesată să-și apere suvernitatea și drepturile, totodată și valorile democratice, libertățile cetățenilor, prin urmare a păstra influența fratelui cel mare de la răsărit cât mai limitată reprezintă un interes geopolitic major.

Un astfel de interes este accentuat și de dorința noastră de a recăpăta teritoriul pierdut al Basarabiei, astăzi Republica Moldova, sau cel puțin de a-i ajuta pe moldoveni să se integreze în cadrul Uniunii Europene. Astfel avem chiar și o garanație că Rusia nu se va apropia de granițele noastre printr-o posibilă întoarcere a Moldovei în brațele Moscovei. Mitul reunificării (menționat de Barry Buzan) este încă un aspect dominant în sufletul multor români, iar politica Bucureștiului este profund influențată de acest fapt.

Apartenența noastră la NATO este de maximă importanță. După Revoluția din decembrie 89 România a urmărit aderarea la NATO tocmai pentru a-și asigura propria securitate în raport cu Federația Rusă, dar și cu vecinii săi cei mai apropiați, a căror sentimente pentru România nu au fost niciodată dintre cele mai bune. Doar aparținând de o mare alianță militară și doar printr-un parteneriat strategic cu Statele Unite suntem capabili să evităm orice tentativă a Kremlinului de a-și extinde influența. Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul director al SIE, menționează acest lucru în unele interviuri.

Dezvoltarea unor relații de colaborare cu actori regionali importanți a căror interese sunt similare cu ale noastre reprezintă, de asemenea, o etapă de trecut. Polonia, Turcia, Țările Baltice și Ucraina sunt principalii actori statali din regiune cu care împărțim interese comune și alături de care putem dezvolta un bloc atlantic în estul Europei. În acest sens ultimele vizite și acțiuni ale președintelui Iohannis și ale diplomației române sunt semnificative.

Față de vecinii imediați (Ungaria, Bulgaria, Serbia) România trebuie să manifeste vigilență. Toate cele trei țări sunt aproape indiferent la valorile euroatlantice și se află în această barcă strict din interes (de natură geografică). Ungaria și Serbia ar prefera ambele compania Rusiei și acționează în favoarea acesteia în cadrul UE. Bulgaria este indiferentă și joacă în funcție de vreme. În cazul unui conflict și al apropierii Rusiei de granițele lor nu știm ce poziție și-ar asuma, deși șansele sunt pentru una pro-Rusia.

Marea Neagră este punctul central atunci când vorbim despre geopolitica României, lucru afirmat și de dl. ambasador George Cristian Maior în câteva din lucrările sale (Noul Aliat, Cunoaștere Strategică în Zona Mării Negre). Accesul la Marea Neagră este un avantaj și un dezavantaj totodată. Exploatarea resurselor din subsolul Mării Negre și întărirea forțelor navale pentru asigurarea granițelor proprii, cât și europene (eventual prin parteneriat cu Turcia) este un obiectiv major. Concomitent trebuie să ținem cont de faptul că Marea Neagră este un punct de tranzit între civilizații și pentru grupuri de crimă organizată sau chiar organizații teroriste.

Prosperitate și bună stare

Pe plan economic România a urmărit și urmărește atingerea unui nivel stabil de prosperitate și bună stare generală. Economia influențează sfera politică și de securitate la fel cum aceasta influențează economia. O interdependență vizibilă. Un stat bogat este capabil să-și asigure viitorul. Cetățenii cu un nivel de trai bun reprezintă o populație fericită, de obicei în creștere și cu potențial pe plan educațional și de dezvoltare a elitelor.

În politica internă acest lucru echivalează cu legitimitatea statului și a clasei politice și reușește să elimine unele vulnerabilităi. Corupția este o vulnerabilitate împotriva căreia se duce o luptă clară tocmai din pricina acestui motiv. România urmărește să fie o națiune prosperă în cadrul Uniunii Europene și totodată o națiune sigură.

Din acest punct de vedere promovarea unor condiții mai bune pentru IMM-uri, atragerea de investitori străini și promovarea unei mentalități adecvate pentru capitalism în sistemul de învățământ devin interese de stat. Dacă în ceea ce privește apărarea militară România pune accentu pe apartenența la NATO și relația sa deosebită cu Statele Unite pe plan economic primează apartenența la UE și relația cu state puternice din punct de vedere economic precum Germania.

Germania este o zonă din care putem atrage investitori. Investitorii echivalează cu apariția locurilor de muncă și contribuția la economia de stat. Locurile de muncă echivalează cu o populație plătită și fericită, cu atât mai mult cu cât va exista o competiție mai mare pe piața muncii, iar salariile vor reprezenta o unealtă în cadrul competiției.

Economia și securitate este intersectează în privința independenței energetice. România trebuie să evite dependența energetică (și orice formă de dependență) față de Federația Rusă. Acest lucru îi garantează libertatea de decizie politică. Lucru ce ne deosebește astăzi de germani a căror dependență de gazele rusești dictează un interes pentru o politică mai puțin ostilă față de acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

George Friedman afirmă într-un interviu acordat ProTV că exploatarea gazelor de șist ori a resurselor din largul Mării Negre sunt mijloace prin care putem evita dependența energetică foarte mare. Din punctul meu de vedere nici cărbunele nu este de ignorat, reprezentând o resursă ce se poate dovedi utilă pentru asigurarea independenței noastre energetice. Din păcatre industria mineritului este prost administrată, dominată de corupție și adesea ignorată de către stat, ceea ce reduce productivitatea în raport cu consumul banului public. O privatizare grijulie printr-un contract bine definit între un investitor privat și statul s-ar putea dovedi utilă la acest capitol.

Criza din Ucraina, problemele din Grecia și instabilitatea generală care pare să guverneze în jurul României, numărul mare de incertitudini, fac din România un bastion euroatlantic și de stabilitate, cu o economie în creștere și cu o politică clară. Acest lucru poate contribui la atragerea de investitori și totodată conferă României un rol și voce mai importante în cadrul NATO și al Uniunii Europene, devenind un actor regional de maximă importanță (România nu trebuie să se teamă în a-și asuma noul rol geopolitic).

Integrarea euroatlantică deplină

Încă de la aderarea la NATO, iar ulterior la UE, România lucrează în procesul de integrare deplină. Integrarea deplină echivalează în conștiința populară cu securitatea și prosperitatea, ambele menționate mai sus. Pentru a finaliza procesul de integrare România este dispusă să facă multe (poziția geografică nu-i permite orgolii majore), iar combaterea corupției, creșterea forțelor apărării (și mai buna finanțare a armatei), liberalizarea pieței sunt principalele rute în acest sens.

Românii de rând își doresc integrarea deplină, iar o parte din clasa politică de asemenea. O alta o combate șimțindu-se amenințată (îndeosebi de lupta anti-corupție), iar o alta încearcă să se deghizeze în susținători ai ei pentru a o folosi ca instrument de propagandă politică (unul tot mai eficient). Cu privire la politicienii care combat integrarea euroatlantică trebuie spus că aceștia prezintă tendințe vădite de colaborare cu țări din afară sistemului european și atlanticist, inclusiv pro-moscovite.

În loc de încheiere

Interesele României în sec. XXI se intersectează pe această axă: securitate-prosperitate-integrare. Ele sunt dependente de apartenența la NATO și UE, de parteneriatele strategice pe care le avem și de mai buna dezvoltare a economiei de piață. Principalele amenințări la adresa României vin dinspre Moscova și (posibil) vecinii imediați. Vigilența trebuie să definească politica Bucureștiului. Marea Neagră este punctul geopolitic de bază, iar de pe urma poziției noastre putem profita, la fel cum putem pierde. Viitorul României se leagă de Marea Neagră.

Vulnerabilitatea lui Alexis Tsipras

TOPSHOTS The leader of the leftist Syriza party, Alexis Tsipras, listens to a question during a televised press conference on January 23, 2015 at the Zappion Hall in Athens. Greeks vote on January 25 in a general election for the second time in three years, with radical leftists Syriza leading the polls with a promise to renegotiate the international bailout that has imposed five years of austerity on the country.   AFP PHOTO/LOUISA GOULIAMAKI

Premierul grec Alexis Tsipras a ajuns la putere pe baza unei platforme populiste care abuza de situația foarte proastă a Greciei, de teama și de nemulțumirea generală ce domnea și încă domnește în țară. Promisiunile sale de schimbare și puternicul discurs anti-austeritate s-au lovit repede de o realitate tristă. Economia Greciei nu era funcțională, dependentă complet de creditorii europeni și singura metodă de a reface această economie, plătind totodată datoriile din trecut, era austeritatea. Populismul s-a ciocnit cu realitatea, iar Tsipras a trebuit să revină la modelul politicii pragmatice, după multe ciocniri cu creditorii europeni acceptând până la urmă condițiile impuse de aceștia pentru o altă sumă de bani care să țină economia Greciei în picioare.

Grecia a supraviețuit pentru moment, dar situația lui Tsipras nu este la fel de fericită. Premierul grec se confruntă cu o scădere a popularității și cu un conflict în interiorul propriului partid. Grecii și în special radicalii din cadrul Syriza nu par să înțeleagă pe deplin mersul economiei și situația în care se află. Nu par să priceapă că nimeni nu este dispus să-i dădăcească. Pentru ei Tsipras a comis o trădare inacceptabilă a dogmei ideologiei stângiste prin compromisul făcut cu Germania și Uniunea Europeană, prin revenirea la austeritate și la o politică a reformelor și privatizării. Ultimele proiecte de lege au trecut prin parlamentul grec, dar cu o opoziție tot mai vizibilă din partea partidului de la guvernare, ca și cu proteste populare în stradă.

 Un partid instabil

Alexis Tsipras se confruntă cu un conflict în interiorul propriului partid. Figuri importante din cadrul Syriza adoptă un discurs tot mai vocal împotriva premierului și a opțiunilor sale politice. Când propriul partid nu-ți susține pe deplin proiectele de lege știi că unele lucruri nu funcționează, iar în timp o astfel de situație se poate agrava dacă un opozant al lui Tsipras, tot din interiorul Syriza, ar reuși să canalizeze nemulțumirea și să formeze o opoziție solidă. Syriza și-a adunat adepții și și-a construit platforma pe un discurs cu totul împotriva oricărei forme de austeritate. Acum, confruntându-se cu o realitate care nu se pleacă teoriilor, partidul este pus într-o situație jenantă.

Ultimele proiecte de lege trecute prin parlamentul grec au fost susținute doar de o parte din membri Syriza, pe când o altă partea s-a manifestat dur împotriva premierului și a votat împotriva reformelor, respectiv austerității. De fapt legile au trecut datorită sprijinului de care s-au bucurat din partea opoziției. Partide precum Noua Democrație au dat un vot pentru acestea în timp ce din interiorul Syriza se auzeau voci de opoziție. Se pare deci că guvernul pare să depină de opoziție, opoziția susține guvernul sau măcar măsurile luate de acesta în timp ce partidul de guvernare este indecis ce să facă, având o tabără pro-Tsipras, mai moderată și o tabără mult mai radicală și care se manifestă precum ar trebui să o facă opoziția.

Situația de față nu-i este deloc favorabilă premierului grec. Este foarte probabil ca în viitor guvernul să depindă tot mai multe de opoziție în cazul în care radicalii de stânga vor continua să se opună măsurilor dure cerute de creditorii europeni. Tsipras este vulnerabil. Nu se mai bucură de susținerea integrală a propriului partid și depinde de alte forțe politice pentru a reuși în întreprinderile sale. Aici se lasă loc pentru șantaj, dar și un semn de întrebare cu privire la următoarele alegeri sau la alte proiecte de lege pe care guvernul ar vrea să le treacă. Chiar în fața creditorilor nu se mai poate lăuda, cum a făcut până acum, cu o susținere deplină acasă. Propriul partid nu mai susține guvernul, nu pe deplin.

 Butoiul cu pulbere și protestele care vin

Asta ne duce la o altă problemă. Vulnerabilitatea politică a lui Tsipras nu vine doar din cadrul propriului partid, unde se confruntă cu opoziția taberei radicale. Nici populația Greciei nu pare să mai fie mulțumită. Tsipras s-a întors la Atena având o înțelegere cu creditorii și primind un nou împrumut pentru a repune economia Greciei în funcțiune. Continuarea reformelor și a austerității a fost condiția esențială pentru aceasta. Cu alte cuvinte exact opusul a ceea ce Syriza promisese electoratului. Psihologia maselor, bine definită de Le Bon, nu ține cont de calcule pragmatice și de realități economice ori politice, ci de moment. O să o ducă mai rău cu austeritatea ? Da. Prin urmare nu este bine, în logica lor, iar asta lasă loc de proteste.

Deja au avut loc câteva proteste. Popularitatea lui Tsipras este în scădere. Dacă s-ar organiza un referendum care ar putea să fie rezultatul ? Oamenii s-ar putea reorienta spre alte forțe mai radicale, iar aici consider că fostul ministru, Varoufakis, ar avea potențialul de a se prezenta drept alternativa mai radicală (a se citi mai țăcănită). Nici extrema dreaptă nu stă prost în sondaje și ar putea să folosească momentul, iar șansele sunt relativ mici ca populația înfierbântată și nemulțumită a Greciei să revină la partidele moderate care au condus în trecut. Într-un context favorabil aceste nemulțumiri s-ar putea să lovească guvernul Tsipras.

În loc de încheiere

Grecia nu are un drum ușor înainte și nici în trecut nu a avut. Comportamentul pueril al radicalilor de stânga a complicat lucrurile și mai multe, iar acum chiar aceștia stau pe un butoi cu pulbere. Cu un partid divizat și cu o populație nemulțumită care protestează constant contra guvernului și a măsurilor luate ne putem întreba în mod legitim: cât timp mai are Tsipras la putere ? Realitatea economică îl obligă să accepte dorințele creditorilor, iar realitatea politică îl face dependent de susținerea opoziției, altminteri s-ar confrunta cu o incapacitate vădită în a lua decizii și a le pune în practică. Dar cum ar putea să potolească opinia publică, dezamăgită după ce nu a fost servită cu miraul promis ?